RCA insurance liability: exclusion of comparative negligence for victim's failure to wear seatbelt

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a

Civilă la 15 ianuarie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând obligarea asigurătorului-pârât la plata următoarelor sume, cu titlul de despăgubiri:

- daune materiale în cuantum total de 15.528 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, tratamentul medicamentos, recuperatoriu şi alte cheltuieli aferente;

- prestaţii periodice lunare în cuantum de 350 RON, calculate de la data producerii riscului asigurat, respectiv data de 6 decembrie 2012 (momentul apariţiei stării de nevoie) şi până la încetarea stării de nevoie;

- daune morale în cuantum de 3.000.000 euro

De asemenea, s-a solicitat obligarea asigurătorului-pârât la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data apariţiei riscului asigurat (6 decembrie 2012) şi până în momentul plăţii efective, precum şi obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5520 din 22 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulata de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi cu intervenientul C.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 15.528 RON, daune materiale, 350 RON/lună prestaţii periodice lunare, 1.000.000 RON daune morale, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor scadente de la data de 6 decembrie 2012 şi până la momentul plăţii efective.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta A., solicitând modificarea în parte, în sensul majorării daunelor morale până la cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta SC B. SA a declarat apel împotriva sentinţei, criticând-o sub aspectul acordării daunelor materiale (numai prestaţia periodică) şi morale, ca şi în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1234A din 6 iulie 2017, a admis apelurile formulate de A. şi SC B. SA şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 2.000.000 RON, cu titlu de daune morale şi dobânda legală aferentă daunelor materiale, prestaţiei periodice lunare şi daunelor morale începând cu data pronunţării hotărârii, 22 septembrie 2016 şi până la data plăţii efective.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC B. SA, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenta a invocat, printr-o primă critică, incidenţa în cauză a prevederilor art. 28 din Norma CSA nr. 14/2011 aplicabilă la data evenimentului asigurat, potrivit cărora "în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă ia producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cei chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună". în astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

În acest context s-a învederat că, din raportul de expertiză tehnică auto efectuat în Dosarul penal nr. x/2015 rezultă cauza favorizantă a consecinţelor producerii accidentului ca fiind nerespectarea de către A. a obligaţiei de a avea cuplată centura de siguranţă.

Recurenta a arătat că prevederile legale menţionate se coroborează şi cu dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., conform cărora "în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă ia cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

S-a invocat, totodată, decizia de recurs în interesul legii nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale menţionate atunci când, prin hotărârea pronunţată, a majorat cuantumul daunelor morale la suma de 2.000.000 RON, fără a administra vreo probă nouă în apel, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile procedurale ale art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai invocat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că infracţiunea pentru care a fost deja condamnat soţul reclamantei a fost săvârşită sub forma culpei, motiv pentru care şi despăgubirile morale trebuie raportate la lipsa intenţiei de a produce fapta ilicită. Pe de altă parte, instanţele de judecată au arătat în practica lor constantă faptul că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei compensaţii persoanei păgubite.

În acelaşi sens, s-a arătat că acordarea unor despăgubiri în dezacord cu nivelul suportabil al primelor de asigurare riscă să blocheze sistemul RCA, având în vedere şi faptul că asigurătorii, la stabilirea primelor pentru noul an de asigurare au în vedere statistica despăgubirilor plătite pentru poliţele emise anterior.

Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat prestaţiile periodice acordate de către instanţa de apel, în cuantum de 350 RON/lună, de la data de 22 septembrie 2016.

S-a considerat că acestea urmează să se acorde numai din momentul la care hotărârea va fi definitivă, iar modul de calcul ar trebui să aibă în vedere diferenţa dintre venitul minim net la nivelul anului 2013, (întrucât nu există dovezi că reclamanta obţinea şi alte venituri din muncă) şi sumele de bani pe care reclamanta le primeşte în prezent cu titlu de pensie şi ajutor pentru însoţitor (667 RON conform Deciziei nr. 314/2013).

Ori, întrucât venitul minim net la nivelul anului 2013, când s-a stabilit pensia de invaliditate era de 574 RON, pensia de invaliditate fiind oricum mai mare decât venitul minim pe economie, s-a susţinut că în mod nelegal i s-a stabilit reclamantei o prestaţie periodică în cuantum de 350 RON/lună.

S-a învederat că prejudiciul trebuie să fie unul cert la momentul pronunţării soluţiei, persoana prejudiciată având posibilitatea de a sesiza instanţa de judecată cu o nouă cerere în viitor, dacă rezultatul nedorit şi repercusiunile accidentului vor continua în timp.

Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat stabilirea eronată a dobânzii legale aferente sumelor scadente de la data de 22 septembrie 2016 şi până la momentul plăţii efective, în condiţiile în care în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (1) şi 45 alin. (1) şi (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În acest context, s-a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata dobânzii legale de la data de 22.09.2016 şi până la momentul plăţii efective, ca neîntemeiat, recurenta precizând că urmează să plătească sumele ce vor fi stabilite în sarcina sa conform textelor de lege enunţate, în caz contrar fiind obligată la penalităţi de întârziere, conform art. 74 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

.Intimata A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului şi, în solidar, respingerea recursului ca nefondat şi anularea cererii privind întoarcerea executării silite ca netimbrată, iar, în subsidiar, ca inadmisibilă,

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 20 februarie 2018, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimata A. şi a admis în principiu recursul, având în vedere raportul întocmit la 22 noiembrie 2017, comunicat părţilor conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

S-a constatat că recursul a fost declarat şi motivat în termen şi că îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reţinut că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând criticile invocate de recurentă raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Critica invocată prin primul motiv de recurs vizând culpa comună a reclamantei în producerea accidentului, ca argument pentru care s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale, nu poate fi primită.

Deşi această apărare a societăţii de asigurare nu a fost invocată în fapt primei instanţe şi nu a format, prin urmare, obiectul analizei judecătorului fondului, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei solicitări ce a făcut obiect al motivelor de apel.

Contrar celor susţinute de societate de asigurare recurentă, nepurtarea centurii de siguranţă de către reclamanta-intimată, nu a avut nicio contribuţie în producerea accidentului rutier, a cărei cauză directă a constituit-o conduita conducătorul auto, care nu a adaptat viteza de deplasare la condiţiile meteo (carosabil acoperit de gheaţă), a intrat pe sensul opus şi a lovit frontal un alt autoturism.

Pentru a se putea reţine culpa concurentă a reclamantei în producerea accidentului rutier, ar fi trebuit să se dovedească contribuţia victimei în apariţia sau mărirea prejudiciului, conform dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.

Fapta reclamantei-intimate de a nu fi purtat centura de siguranţă nu întruneşte caracteristicile avute în vedere de dispoziţiile art. 1352 C. civ. pentru a putea conduce la exonerarea de răspundere civilă, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului şi nici nu prezintă elementele faptei majore sau ale cazului fortuit.

Într-adevăr, nepurtarea centurii de siguranţă şi nerespectarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 poate fi considerată o imprudenţă a reclamantei, ca participant la trafic, însă nu poate fi asimilată unei culpe în apariţia faptului ilicit cauzator de prejudicii şi, implicit, a prejudiciului suferit, cu atât mai mult cu cât nu ar putea fi stabilită, conform art. 1371 alin. (1) C. civ., partea din prejudiciu de care ar fi responsabilă însăşi victima (prin nepurtarea centurii de siguranţă).

Aprecierea în abstract a acelei părţi din prejudiciu ia care a contribuit însăşi victima, ar fi, prin urmare, ipotetică şi nu ar putea fi avută în vedere în cadrul raţionamentului juridic, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, motivul de recurs invocat, vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1371 şi 1357 C. civ. este nefondat, raportat ia dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel a avut în vedere faptul că infracţiunea pentru care a fost condamnat soţul reclamantei a fost săvârşită din culpă, sens în care s-a făcut referire, în analiza faptei ilicite, la considerentele Sentinţei penale nr. 264 din 9 aprilie 2015 a Judecătoriei Suceava, prin care s-a reţinut în sarcina conducătorului auto C. nerespectarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv a dispoziţiilor art. 123 lit. e) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, constând în neadaptarea vitezei la condiţiile de drum.

Critica recurentei vizând nerespectarea Ghidului orientativ în cenzurarea daunelor morale acordate de instanţa de apel nu poate fi primită, având în vedere că acesta a avut la bază hotărâri ale instanţelor naţionale pronunţate în perioada 2006 - 2010, când limitele de despăgubire au fost stabilite conform Ordinelor CSA nr. 23/2006, nr. 11/2007 şi nr. 21/2009, nefiind relevante pentru jurisprudenţa actuală.

Instanţa de apel a avut în vedere, în stabilirea cuantumului daunelor morale, împrejurarea că reclamanta A. este încadrată, conform Certificatului nr. x din 24 iulie 2014 în gradul de handicap grav, permanent, având capacitatea de muncă pierdută în totalitate, conform Deciziei medicale nr. 1609 din 12 mai 2015, rezultând că are gradul I de invaliditate şi are nevoie în permanenţă de ajutorul unui însoţitor.

În aprecierea prejudiciului moral s-a reţinut că trebuie avută în vedere şi vârsta victimei de 30 de ani, ca factor determinant în perceperea consecinţelor morale negative determinate de infirmitatea permanentă, în condiţiile în care posibilităţile de viaţă familială şi socială sunt, în mod evident, restrânse considerabil.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând prestaţiile periodice acordate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel este, de asemenea, nefondată.

Contrar celor susţinute de recurentă, acestea au fost acordate într-un cuantum corect (până la încetarea stării de nevoie reclamantei), instanţa de apel aplicând corespunzător dispoziţiile art. 1386 alin. (3), art. 1387 şi art. 1388 C. civ.

În condiţiile în care, în urma leziunilor suferite, aceasta a fost încadrată în gradul I de invaliditate, cu consecinţa pierderii totale şi definitive a capacităţii de muncă este evident caracterul cert şi continuu al prejudiciului, care o îndreptăţeşte la primirea unei prestaţii periodice lunare, calculate de la data producerii riscului asigurat, respectiv data de 6 decembrie 2012 şi până la încetarea stării de nevoie.

Soluţia instanţei de apel este în concordanţă cu dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011, incident în speţă, conform căruia sumele stabilite cu titlu de prestaţii periodice în condiţiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacităţii de muncă, ţinându-se seama de deciziile de pensionare, certificatele medicale şi de alte dovezi care stabilesc aceste situaţii, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.

Nici critica vizând înlăturarea obligării recurentei la plata dobânzii legale, ce constituie obiect al celui de-al treilea motiv de recurs, nu poate fi primită.

Conform art. 1381 alin. (2) din C. civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, textul de lege menţionat are în vedere o dobândă penalizatoare, astfel cum este definită de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, pe când textele de lege invocate de recurentă, respectiv art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2013 se referă la penalităţile de întârziere la plata cărora este obligată societatea de asigurare, în urma valorificării unui titlu executoriu.

Având în vedere soluţia pronunţată, instanţa de recurs nu va mai examina cererea de întoarcere a executării silite formulată odată cu motivele de recurs, aceasta fiind rămasă fără obiect.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC B. SA, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1234 A din data de 6 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM