Admissibility of disciplinary sanction as new documentary evidence for civil revision under Article 322(5) of the Code of Civil Procedure

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă la data de 17 mai 2017, sub nr. x/2017, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C., ambii în calitate de reprezentanţi legali al minorei D., revizuirea Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocând drept înscris nou Hotărârea din 17 martie 2017, pronunţată de Colegiului Psihologilor din România (în continuare COPSI), în Dosarul nr. x/2016.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a arătat, în esenţă, că prin Hotărârea COPSI din 17 martie 2017, menţionată, psihologul F. a fost sancţionat disciplinar pentru abateri săvârşite în legătură cu întocmirea şi eliberarea Avizului psihologic nr. x din 22 iunie 2016, utilizat ca probă în procesul în care a fost pronunţată hotărârea atacată, cu consecinţa invalidării opiniei acestui specialist şi, în mod indirect, şi a opiniei psihologului din cadrul de Cabinetului de psihologie al Spitalului de psihiatrie Voila, care a întocmit Fişa de examen psihologic nr. 27 din 15 ianuarie 2014.

Revizuentul a învederat că avizul psihologic nr. x/22 iunie 2016, eliberat de psihologul F., a fost singurul înscris depus ca probă nouă cu prilejul rejudecării apelului în dovedirea afecţiunilor de ordin psihic ale minorei; prin Decizia 2765 din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins proba cu expertiză psihiatrică solicitată de revizuent a fi efectuată la Institutul "Mina Minovici" deoarece a apreciat că intimaţii au făcut dovada prejudiciului moral constând în suferinţele psihice ale minorei prin "opinia mai multor specialişti în psihiatrie/psihologie din cadrul unor instituţii atât private cât şi de stat". În concret, instanţa a avut în vedere, printre altele, opiniile psihologilor la care intimaţii ar fi apelant, inclusiv Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 eliberat de psihologul F. şi Fişa de examen psihologic nr. 27 din 15 ianuarie 2014.

A susţinut revizuentul că cererea de revizuire întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv: hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă de apel, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă; hotărârea atacată evocă fondul întrucât, prin Decizia civilă nr. 2765/2016, instanţa de apel s-a pronunţat asupra situaţiei juridice dedusă judecaţii, în speţă, asupra existenţei şi întinderii prejudiciului moral reclamat prin acţiune; hotărârea atacată este definitivă, fiind pronunţată de o instanţă de apel, iar recursurile promovate împotriva ei au fost anulate; motivul de nelegalitate şi de netemeinicie a hotărârii atacate se încadrează în cele limitativ enumerate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care prevede că revizuirea este admisibilă "dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere" înscrisul doveditor este reprezentat de Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017, comunicată revizuentului la data de 13 aprilie 2017.

Totodată, revizuentul a arătat că nu a fost în măsură să depună la dosar Hotărârea COPSI din 17 martie 2017 pentru că la acea dată nu fusese emisă, deşi plângerea care face obiectul Dosarului nr. x/3580/2016 aflat pe rolul Comisiei de Deontologie şi Disciplină din cadrul COPSI fusese înregistrată la 22 noiembrie 2016, anterior soluţionării apelului.

A mai precizat revizuentul că a formulat mai multe adrese la COPSI în vederea comunicării stadiului dosarului menţionat anterior, respectiv a soluţiei pronunţate, ultima adresă datând din 5 aprilie 2017. Rezultă, aşadar, că a fost în imposibilitate obiectivă de a determina pronunţarea Hotărârii COPSI la o dată anterioară, precum şi de a depune la dosar respectiva hotărâre, deşi a întreprins toate demersurile necesare.

În ceea ce priveşte relevanţa Hotărârii COPSI din 17 martie 2017 în soluţionarea apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinţei nr. 316 din 28 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, cu ocazia rejudecării cauzei, revizuentul a arătat că este evidentă deoarece: această hotărâre desfiinţează, practic, opinia exprimată de psihologul F. prin Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 şi prin Adeverinţa medicală nr. 206 din 1 noiembrie 2016; Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 a fost avut în vedere de instanţa de apel la determinarea existenţei prejudiciului moral; deşi în determinarea problemelor psihice ale minorei instanţa de apel a avut în vedere şi alte acte medicale şi psihologice, Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 reprezenta singura opţiune actuală (la acel moment) emisă de un psiholog cu privire la starea psihică a minorei; prin Decizia 824 din 6 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare tocmai pentru a fi stabilit cuantumul prejudiciului moral reprezentat de suferinţele psihice pe care minora le-a conştientizat şi pe care le va conştientiza odată cu trecerea timpului, ceea ce presupune administrarea unor probe care să dovedească aceste suferinţe psihice actuale şi viitoare; Fişa de examen nr. 27 din 15 ianuarie 2014, întocmită de psihologul din cadrul Cabinetului de Psihologie al Spitalului de Psihiatrie Voila, prezintă un conţinut similar Avizului nr. 1925 din 22 iunie 2016, ceea ce dovedeşte că respectiva opinie a fost emisă cu încălcarea normelor de specialitate amintite de COPSI în Hotărârea din 17 martie 2017; instanţa de apel a respins proba cu expertiză psihiatrică efectuată la Institutul "Mina Minovici" pe care a solicitat-o, cu motivarea că la dosar există opinia mai multor specialişti în psihiatrie/psihologie din cadrul unor instituţii private cât şi de stat, printre aceştia enumerându-se psihologul F. şi psihologul care a emis Fişa de examen psihologic 27 din 15 ianuarie 2014. Bazându-şi soluţia pe o serie de acte care s-au dovedit a fi lipsite de valoare ştiinţifică şi respingând proba cu expertiză psihiatrică, singura în măsură, potrivit legii, să stabilească adevărul tocmai datorită acestor acte, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt contrară realităţii, prejudiciul moral constatat şi cuantificat de instanţă la suma de 13.000 euro neexistând în realitate.

Ţinând cont de aceste aspecte, în opinia revizuentului, Hotărârea COPSI din 17 martie 2017 are o relevanţă determinantă în soluţionarea apelului, existenţa şi conţinutul său conducând la o soluţie diferită, atât în ceea ce priveşte probele necesar a fi administrate, cât şi întinderea prejudiciului moral pretins de intimaţi şi acordat de instanţă.

Prin Decizia nr. 2511 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2012*, formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimaţii B. şi C., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei D.; a luat act că intimata a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, această instanţă a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 2765 din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de pârâtul A., împotriva Sentinţei civile nr. 316 din ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii C. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei D., şi a schimbat, în parte, Sentinţa civilă nr. 316 din 28 ianuarie 2014 a Tribunalului Prahova în sensul că l-a obligat pe pârât la 13.000 euro daune morale către reclamanţi în loc de 100.000 euro. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a luat act că apelantul-pârât va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 697 din 12 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, constatându-se nulitatea recursurilor declarate de reclamanţi şi de pârât.

Împotriva Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pârâtul A.; acesta a susţinut că înscrisul nou este reprezentat de Hotărârea din 17 martie 2017, pronunţată de Colegiului Psihologilor din România, în Dosarul nr. x/2016, care i-a fost comunicată la data de 13 aprilie 2017.

Curtea de apel a constatat că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., poate fi supusă revizuirii o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel, care evocă fondul, "dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor" decizia a cărei revizuire se cere este o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel ca urmare a anulării recursurilor declarate de părţi, prin Decizia nr. 697/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În legătură cu motivul de revizuire invocat această instanţă a arătat că, în practica judiciară şi în doctrină, s-a statuat în sensul că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. un înscris emis după pronunţarea hotărârii atacate cu revizuire, chiar dacă acesta constată o situaţie fundamental diferită de cea reţinută de instanţă şi care este anterioară pronunţării hotărârii, ipoteză în care se încadrează şi hotărârea emisă de Colegiul Psihologilor din România la data de 17 martie 2017.

Astfel, constatând că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege, a invocării unui înscris preexistent, care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016 pronunţată de aceeaşi instanţă, formulată de revizuentul A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul, solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea sau, în subsidiar, modificarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a arătat că, potrivit art. 328 C. proc. civ., hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Având în vedere că cererea de revizuire formulată are ca obiect Decizia civilă nr. 2765 din 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în calea de atac a apelului, susceptibilă de recurs, sunt incidente dispoziţiile art. 328 C. proc. civ.

Totodată, ţinând cont că, prin Decizia civilă nr. 2511 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti a soluţionat în primă instanţă cererea de revizuire, în opinia recurentului, recursul de faţă poate fi exercitat nu numai în condiţiile art. 304, ci şi ale art. 3041 C. proc. civ., criticile aduse hotărârii recurate putând viza deopotrivă aspecte de nelegalitate şi de netemeinicie.

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut că Decizia nr. 2511 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 şi art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că în practică şi în doctrină s-a statuat că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 un înscris emis după pronunţarea hotărârii atacate cu revizuire, chiar dacă acesta constată o situaţie fundamental diferită de cea reţinută de instanţă şi care este anterioară pronunţării hotărârii, ipoteză în care se încadrează şi hotărârea emisă de Colegiul Psihologilor din România la data de 17 martie 2017.

Or, după cum rezultă din cuprinsul considerentelor deciziei, instanţa de revizuire nu a motivat în concret soluţia pronunţată şi nu a arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, controlul judiciar neputând fi exercitat.

Trimiterea generică pe care instanţa a făcut-o la "practică şi doctrină" nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. această motivare, pe lângă faptul că este una sumară şi neparticularizată, nu poate fi considerată ca fiind întemeiată în drept. Pe de altă parte, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au exprimat opinii contrare acelora reţinute de instanţa de fond.

A mai arătat recurentul că, deşi aspectul avut în vedere de instanţă se referă la o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire, instanţa nu a respins cererea ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată, ceea ce conduce la concluzia că instanţa a considerat admisibilă cererea. Or, din acest punct de vedere motivarea este contradictorie.

Potrivit art. 35, 36 şi 53 - 57 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, Comisia de deontologie şi disciplină din cadrul COPSI este un organ jurisdicţional care judecă litigiile şi abaterile deontologice, disciplinare şi profesionale ale psihologilor, în conformitate cu Codul de procedură disciplinară. Hotărârea pronunţată de COPSI în materia răspunderii disciplinare a psihologilor are, aşadar, valoarea unui act jurisdicţional.

Cât priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a învederat că în doctrina de specialitate a regăsit opinia conform căreia "se admite însă, că are valoare de înscris nou hotărârea judecătorească obţinută pe baza unei acţiuni introdusă înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, cu motivarea că hotărârea nu putea fi înfăţişată în acel litigiu întrucât nu era în putinţa părţii să determine pronunţarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea", "cerinţa textului este îndeplinită chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, dar se referă la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente", opinie exprimată de autorul G. (în lucrarea Drept procesual civil, vol. II, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 185 şi urm.).

De asemenea, atât în jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem (Deciziile civile nr. 430/1971, nr. 1716/1974, nr. 793/1985 şi nr. 1592/1988), cât şi în jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie (Decizia civilă nr. 470/1990) s-a statuat în sensul că reprezintă un înscris nou în accepţiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ. atât hotărârea pronunţată ulterior datei pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, dacă respectivul proces a fost început anterior emiterii hotărârii revizuite, cât şi înscrisul care poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiţia însă să se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente.

În acelaşi sens, într-o cauză mai recentă (Decizia civilă nr. 169M din 19 februarie 2010), Curtea de Apel Braşov a reţinut că "în categoria înscrisurilor noi sunt cuprinse şi hotărârile judecătoreşti, care au fost pronunţate ulterior soluţionării cauzei, cum este cazul în speţă, pentru că această hotărâre nu a putut fi înfăţişată în cursul litigiului, partea fiind în imposibilitate de a determina pronunţarea ei la o dată anterioară pentru a fi în măsură să se servească de ea".

A susţinut recurentul că, în cazul dedus judecaţii, condiţiile de admisibilitate statuate în doctrina şi practica mai sus arătate sunt îndeplinite în sensul că, deşi Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017 a fost emisă după pronunţarea Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, ea a fost dată într-un dosar jurisdicţional aflat pe rolul Comisiei de deontologie şi disciplina din cadrul COPSI încă din data de 22 noiembrie 2016, aşadar anterior pronunţării deciziei a cărei revizuire s-a solicitat.

Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017 se referă la o situaţie atestată de înscrisuri preexistente Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016 (Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 şi Adeverinţa medicală nr. 206 din 2 noiembrie 2016); această situaţie şi înscrisurile care au fost invocate de partea adversă în cadrul rejudecării apelului au fost avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, a cărei revizuire se solicită; fiind pronunţată de un organ care "judecă litigiile şi abaterile deontologice, disciplinare şi profesionale ale psihologilor, în conformitate cu Codul de procedură disciplinară" (conform art. 53 din Legea nr. 213/2004), Hotărârea COPSI are valoarea unui act jurisdicţional.

A arătat recurentul că nu a fost în măsură să depună la dosarul instanţei de apel (în al doilea ciclu procesual) Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017, întrucât aceasta nu fusese încă emisă, însă plângerea care a format obiectul Dosarului nr. xx/3580/2016, a fost înregistrat pe rolul Comisiei de deontologie şi disciplină din cadrul COPSI la data de 22 noiembrie 2016, aşadar anterior soluţionării apelului.

Având în vedere că a formulat mai multe adrese către COPSI în vederea comunicării stadiului Dosarului nr. xx/3580/2016 şi, eventual, a soluţiei pronunţate (ultima adresă de acest fel fiind transmisă colegiului la data de 5 aprilie 2017), apreciază că fost în imposibilitate obiectivă atât de a determina pronunţarea Hotărârii COPSI la o dată anterioară, cât şi de a depune la dosar respectiva hotărâre, deşi a făcut demersuri în acest sens.

De asemenea, recurentul a susţinut că şi celelalte condiţii de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. sunt întrunite în speţa de faţă.

Deşi instanţa de apel a cunoscut faptul că a formulat plângere împotriva psihologului F., în absenţa unor dovezi certe, instanţa nu a avut cunoştinţă că aceasta a întocmit actele în mod nelegal dovada fiind faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra plângerii formulate; pe de altă parte, instanţa de apel a considerat actele întocmite de psiholog (Avizul psihologic nr. x din 22 noiembrie 2016 şi adeverinţa medicală nr. 206/02 noiembrie 2016) ca fiind legale, relevante şi apte să susţină soluţia pronunţată.

În opinia recurentului-revizuent, dacă instanţa de apel ar fi avut cunoştinţă de Hotărârea COPSI, ar fi putut pronunţa o soluţie diferită, atât în ceea ce priveşte probele necesar a fi administrate în cauză, cât şi întinderea prejudiciului moral pretins de intimaţi şi acordat de instanţă.

De altfel, înseşi instanţa care a soluţionat cererea de revizuire a reţinut cu privire la Hotărârea COPSI că "[...] acesta constată o situaţie fundamental diferită de cea reţinută de instanţă şi care este anterioară pronunţării hotărârii, ipoteza în care se încadrează şi hotărârea emisă de Colegiul Psihologilor la data de 17 martie 2017".

Sub un alt aspect, recurentul-revizuent a arătat că prin Decizia civilă nr. 2765 din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins administrarea probei cu expertiză psihiatrică efectuată la INML Mina Minovici şi a constatat că intimaţii-reclamanţi au făcut dovada prejudiciului moral constând în suferinţele psihice ale minorei prin "opinia mai multor specialişti în psihiatrie/psihologie din cadrul unor instituţii atât private cât şi de stat". În concret, instanţa de apel a avut în vedere, printre altele, opiniile psihologilor la care intimaţii ar fi apelat, inclusiv Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 eliberat de psihologul F. şi Fişa de examen psihologic nr. 27 din 15 ianuarie 2014.

Instanţa de apel a considerat, aşadar, că respectivele avize psihologice depuse la dosar de intimaţi ar exprima adevărul şi ar fi conforme realităţii.

Prin Hotărârea adoptată în data de 17 martie 2017 în Dosarul nr. x din 22 noiembrie 2016, Colegiul Psihologilor din România a infirmat în mod direct opinia unuia dintre aceşti specialişti, respectiv a psihologului F., constatând abateri săvârşite de acesta cu ocazia întocmirii şi eliberării Avizului psihologic nr. x din 22 iunie 2016. Totodată, în mod indirect, Colegiul a infirmat şi opinia exprimată de psihologul din cadrul Cabinetului de psihologie al Spitalului de Psihiatrie Voila prin Fişa de examen psihologic nr. 27 din 15 ianuarie 2014.

În opinia recurentului-revizuent, Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017 este determinantă în soluţionarea apelului întrucât desfiinţează practic opinia exprimată de psihologul F. prin Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 şi Adeverinţa medicală nr. 206 din 2 noiembrie 2016.

Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 a fost avut în vedere de instanţa de apel pentru determinarea existenţei şi întinderii prejudiciului moral (constând în afecţiunile psihice) pretins suferit de minoră; deşi în determinarea problemelor psihice ale minorei instanţa de apel a avut în vedere şi alte acte medicale şi psihologice, Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 reprezenta singura opinie actuală (la acel moment) emisă de un psiholog cu privire la starea psihică a minorei.

Prin Decizia de casare nr. 824 din 6 aprilie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare tocmai pentru a fi stabilit şi cuantificat prejudiciul moral reprezentat de suferinţele psihice pe care minora le-a conştientizat şi pe care le va conştientiza probabil odată cu trecerea timpului, ceea ce presupunea tocmai administrarea unor probe care să dovedească aceste suferinţe psihice actuale şi viitoare.

Fişa de examen psihologic nr. 27 din 15 ianuarie 2014 întocmită de psihologul din cadrul Cabinetului de psihologie al Spitalului de Psihiatrie Voila - avută de asemenea în vedere de instanţa de apel - prezintă un conţinut similar Avizului psihologic nr. x din 22 iunie 2016, ceea ce dovedeşte că şi respectiva opinie a fost emisă cu încălcarea normelor de specialitate amintite de COPSI în Hotărârea din data de 17 martie 2017.

Referitor la caracterul determinant pe care înscrisul trebuie să îl aibă în cauză, recurentul a susţinut că, dacă ar fi fost cunoscută de instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017 ar fi condus la respingerea pretenţiilor intimaţilor sau la modificarea cuantumului prejudiciului acordat de instanţă.

Având în vedere cele mai sus precizate, consideră că decizia Curţii de Apel Ploieşti pronunţată cu privire la cererea de revizuire este nefondată, în cauză fiind întrunite condiţiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Susţinând că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire nu a motivat hotărârea şi nici nu a analizat pe fond cererea de revizuire, recurentul a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-revizuent a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 alin. (3) şi 24 din Constituţie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că în cauza Popescu Stanca contra României, Curtea Europeană a reţinut că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un "defect fundamental", care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului; în situaţia în care el este/devine cunoscut în cursul procesului, atunci părţile au la îndemâna căile ordinare de atac.

Curtea Europeană a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, numai "circumstanţele nou descoperite", iar nu "circumstanţele noi". Circumstanţele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt "nou descoperite", în timp ce circumstanţele care privesc cazul dar au luat naştere după proces sunt "noi".

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa care a soluţionat cererea de revizuire, Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017 atestă o situaţie fundamental diferită de cea reţinută de instanţă şi care este anterioară pronunţării hotărârii; totodată, ţinând cont de aspectele mai sus prezentate, hotărârea COPSI dovedeşte că decizia instanţei de apel pronunţată cu ocazia rejudecării pricinii este fundamental greşită, atât în ceea ce priveşte probele necesar a fi administrate în cauză, cât şi existenţa şi întinderea prejudiciului moral pretins de intimaţi şi acordat de instanţă.

Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017 priveşte circumstanţe nou descoperite - în accepţiunea CEDO - întrucât ea a fost pronunţată într-o cauză disciplinară introdusă anterior pronunţării deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, care viza acte şi fapte existente la momentul rejudecării apelului. Astfel, trebuie observat că actele emise de psihologul F., care atestă o pretinsă situaţie de fapt contemporană lor, au fost nelegale încă de la momentul întocmirii lor, potrivit unor acte normative existente la acel moment.

Actele şi împrejurările care au fost analizate de Comisia de deontologie şi disciplină din cadrul COPSI - respectiv Avizul psihologic nr. x din 22 iunie 2016 şi Adeverinţa medicală nr. 206 din 2 noiembrie 2016, emise cu încălcarea legii, precum şi situaţia de fapt nereală atestată de aceste acte - au luat naştere anterior pronunţării deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, iar nelegalitatea şi netemeinicia lor, neputând fi probată, nu au fost cunoscute de către instanţa de apel. Nelegalitatea actelor emise de psihologul F., precum şi a actului eliberat de Cabinetul de psihologie al Spitalului de Psihiatrie Voila, a putut fi cunoscută cu certitudine abia la momentul comunicării Hotărârea COPSI din data de 17 martie 2017.

A conchis recurentul-reclamant că, întrucât înscrisul la care a făcut referire atestă o situaţie de fapt diferită faţă de situaţia avută în vedere de instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual la momentul încuviinţării probelor şi pronunţării Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, în condiţiile în care a fost într-o imposibilitate obiectivă de a prezenta Hotărârea COPSI care desfiinţa practic probele administrate de către intimaţi care au fost avute în vedere de instanţa de apel, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 328, art. 299 şi urm., art. 304 pct. 5 şi 9, art. 3041 art. 322 pct. 5, art. 327 teza I C. proc. civ., art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie.

Intimata D., prin reprezentanţii săi legali, B. şi C., a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-revizuent A. împotriva Deciziei nr. 2511 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, întrucât art. 3041 din C. proc. civ. de la 1865 nu este aplicabil în speţă, iar conform dispoziţiilor art. 304 din acelaşi act normativ, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute expres şi limitativ la punctele 1 - 9 ale acestui articol; or, motivele de recurs invocate de recurentul-revizuent nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate menţionate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că excepţia nulităţii recursului a fost soluţionată în şedinţă publică, în sensul respingerii, iar motivele pentru care s-a apreciat că dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, însă criticile pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se regăsesc în practica.

Prin urmare, nu se impune reluarea în cuprinsul considerentelor a examinării acestui mijloc de apărare al părţii intimate, Înalta Curte urmând a examina exclusiv criticile de nelegalitate formulate, prin prisma motivelor de recurs care privesc conţinutul hotărârii judecătoreşti şi aplicarea greşită a legii.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, întrucât obiectul recursului este decizia atacată, controlul de legalitate este circumscris soluţiei pronunţate de instanţa de revizuire şi considerentelor care o susţin.

Art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prevede mai multe condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ de înscrisul pe care se fundamentează acest caz de revizuire.

În cazul dedus judecăţii, cererea de revizuire a fost respinsă în considerarea neîndeplinirii condiţiei care impune ca înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, nemaifiind examinate celelalte condiţii de admisibilitate; faţă de necesitatea întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., o asemenea analiză nici nu era necesară, fiind suficientă, pentru respingerea cererii, constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele.

Prin urmare, Înalta Curte, urmare aplicării dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va examina criticile de recurs în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei care impune ca înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii; cum instanţa de revizuire nu a expus propriile argumente cu referire la îndeplinirea condiţiei care impune ca înscrisul nou să fie unul determinant, instanţa de recurs nu poate face un control de legalitate sub acest aspect.

Prin primul motiv de recurs, care urmează a fi cercetat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul - revizuent a susţinut că decizia atacată nu cuprinde considerentele care susţin, în fapt şi în drept, soluţia pronunţată, că ar conţine o contradicţie între motivul respingerii şi soluţia formală din dispozitiv, respectiv că ar nesocoti dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de recurs nu este fondat.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aceste cerinţe trebuie evaluate atât prin examinarea considerentelor hotărârii atacate, cât şi prin examinarea cererilor părţilor.

Examinând cererea de revizuire dedusă judecăţii, formulată prin avocat H., Înalta Curte constată că aceasta a fost motivată în sensul obţinerii, după pronunţarea deciziei atacate cu revizuire, a unei hotărâri de sancţionare disciplinară a unui psiholog care a emis înscrisuri folosite ca probe în procesul finalizat cu hotărârea ce se cere a fi revizuită, înscris apreciat de revizuent ca fiind determinant, în sensul că ar fi apt prin el însuşi să determine o altă soluţie.

Prin întâmpinarea formulată, partea intimată a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la condiţia de admisibilitate care impune ca înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită (19 decembrie 2016) s-a învederat că înscrisul este ulterior acestei date (17 martie 2017).

După comunicării întâmpinării, revizuentul nu a formulat susţineri suplimentare cu privire la îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, respectiv nu a solicitat instanţei de revizuire să asimileze situaţia sa celei de excepţie relevate în recurs, privitoare la obţinerea ulterioară a unei hotărâri judecătoreşti.

Rezultă astfel că, răspunzând cererilor şi apărărilor cu care a fost legal învestită, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 2765 din 19 decembrie 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., reţinând că înscrisul reprezentat de Hotărârea din 17 martie 2017, pronunţată de Colegiului Psihologilor din România, în Dosarul nr. x/2016, este ulterior datei la care a fost pronunţată hotărârea atacată.

Înalta Curte menţionează că, deşi este concisă, hotărârea atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aceasta redă circumstanţele de fapt ale cauzei, temeiul de drept al cererii de revizuire şi motivul pentru care s-a apreciat că una dintre condiţiile de admisibilitate nu este îndeplinită.

Aşa cum s-a arătat deja, faţă de necesitatea întrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., constatarea neîndeplinirii uneia dintre acestea face de prisos cercetarea celorlalte condiţii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că recurentul-revizuent nu a învederat Curţii de Apel Ploieşti împrejurarea că apreciază că se află într-o situaţie similară celei de excepţie recunoscută de practica judiciară şi de doctrină privitoare la obţinerea, ulterior pronunţării deciziei atacate cu revizuire, a unei hotărâri judecătoreşti.

Din această perspectivă nu se poate reproşa instanţei de revizuire că nu a făcut, sub acest aspect, o analiză suplimentară a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate aflată în discuţie.

Sub un alt aspect, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului în acest sens nu pot fi primite întrucât se invocă o situaţie de excepţie; or, prin definiţie, excepţiile sunt de strictă interpretare. Situaţiei particulare reţinute în mod constant în practica judiciară privitoare la obţinerea ulterioară a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un proces început anterior soluţionării definitive a litigiului în care se solicită revizuirea, nu îi poate fi asimilată situaţia obţinerii altor înscrisuri, chiar cu caracter jurisdicţional, deoarece s-ar ajunge la o extindere nepermisă de lege.

Înalta Curte subliniază că, fiind o cale de atac extraordinară, revizuirea este circumscrisă unor condiţii expres prevăzute de lege.

Or, doctrina şi practica judiciară la care recurentul a făcut referire în cererea de recurs nu priveşte situaţia obţinerii unui act jurisdicţional în sens larg, ci strict situaţia privitoare la obţinerea ulterioară a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un proces început anterior soluţionării definitive a litigiului în care se solicită revizuirea; or, recurentul nu se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti.

Aşa cum s-a arătat deja, înscrisul invocat în speţă nu constă într-o hotărâre judecătorească ci în Hotărârea din 17 martie 2017, pronunţată de Colegiului Psihologilor din România, în Dosarul nr. x/2016, prin care psihologul F. a fost sancţionat disciplinar pentru abateri săvârşite în legătură cu întocmirea şi eliberarea Avizului psihologic nr. x din 22 iunie 2016, utilizat ca probă în procesul în care a fost pronunţată hotărârea atacată cu revizuire.

Rezultă astfel că în mod corect instanţa care a soluţionat cererea de revizuire a reţinut că interpretarea constantă dată în practica judiciară şi în literatura de specialitate dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este în sensul că înscrisul pretins nou trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii.

Nu se poate aprecia că trimiterea făcută la jurisprudenţă şi doctrină de instanţa de revizuire ar reprezenta o lipsă de motivare, întrucât această instanţă a făcut propria interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.. Prin invocarea jurisprudenţei şi doctrinei curtea de apel nu a făcut decât să sublinieze existenţa unei interpretări unitare a acestor dispoziţii legale.

De altfel, Înalta Curte constată că, pentru ipoteza săvârşirii unei abateri disciplinare de către persoanele care participă la soluţionarea unui proces judiciar, legiuitorul a prevăzut un caz distinct de revizuire în art. 322 pct. 4 C. proc. civ., însă numai pentru ipoteza în care un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză.

Cum hotărârile de aplicare a sancţiunilor pentru săvârşirea unor abateri disciplinare în cazul menţionat sunt, prin ipoteză, ulterioare pronunţării hotărârii în legătură cu care acestea au fost săvârşite, rezultă că, în măsura în care legiuitorul ar fi dorit să permită exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare în legătură cu procesul de către oricare dintre participanţi, ar fi extins ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

În lipsa unei asemenea reglementări, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. rămâne circumscrisă condiţiilor de admisibilitate expuse care impun existenţa unui înscris care să fi existat la data pronunţării deciziei atacate.

În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie dintre soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de revizuire, şi considerentele deciziei atacate cu recurs, Înalta Curte reţine că nu se poate aprecia că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care sancţionează existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii; astfel, soluţia de respingere a cererii de revizuire este susţinută de considerentele privitoare la neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că hotărârea judecătorească atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, nu conţine conţine vreo contradicţie între considerente şi dispozitiv şi dă eficienţă dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva analizată, astfel că primul motiv de recurs nu este fondat.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-revizuent a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, Înalta Curte reţine că temeiurile de drept invocate fac trimitere la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, respectiv la dreptul la apărare, însă dezvoltarea criticilor de nelegalitate circumscrise acestui motiv de recurs relevă că recurentul pune în discuţie aspecte privitoare la caracterul determinant al înscrisului pretins nou.

Astfel, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Cauza Stanca Popescu împotriva României, acesta a arătat, pe de o parte, că înscrisul pe care l-a invocat se încadrează în categoria unor circumstanţe care sunt nu noi, ci nou descoperite. Pe de altă parte, a susţinut că acesta atestă o situaţie fundamental diferită de cea reţinută de instanţa care a pronunţat hotărârea ce se solicită a fi revizuită şi anterioară.

După cum se poate observa, prin acest motiv de recurs recurentul tinde la dovedirea caracterului determinant al înscrisului invocat în cererea de revizuire, condiţie de admisibilitate care nu a fost examinată de instanţa care a pronunţat decizia atacată cu revizuire şi care, prin urmare, nu poate face obiectul controlului de legalitate.

Nu au fost dezvoltate critici care să privească neregularităţi procedurale referitoare la caracterul echitabil al procesului sau la respectarea dreptului la apărare care să poată fi examinate prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurent (Cauza Stanca Popescu împotriva României), s-a constatat încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, a dreptului reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a admiterii unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. această hotărâre are în vedere o situaţie diametral opusă celei din speţă şi vizează un alt caz de revizuire.

De altfel, în cauza invocată de recurent, Curtea Europeană a menţionat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică al caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.

Curtea europeană nu a exclus derogări de la acest principiu, însă numai dacă există împrejurări substanţiale şi imperioase care să justifice redeschiderea procedurii.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nici al doilea motiv de recurs nu poate fi primit, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 328 alin. (1) şi 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva Deciziei nr. 2511 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 316, 298 şi 274 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-revizuent A. la plata sumei de 1.000 RON, către intimata D., prin reprezentanţi legali B. şi C., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform facturii seria x nr. x din data de 26 martie 2018, emisă de Cabinetul de avocat I., aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva Deciziei nr. 2511 din 15 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-revizuent A. la plata sumei de 1.000 RON, către intimata D., prin reprezentanţi legali B. şi C., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM