Copyright infringement claim over urban folk song version; failure to prove original authorship and presumption under Law 8/1996

Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei următoarele: să se constate că reclamanta are calitatea de autor al operei "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)" să se constatate încălcarea de către pârâtă a dreptului său de autor al operei menţionate; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând daune materiale, şi la plata sumei de 40.000 Euro, în echivalent RON la data plaţii, reprezentând daune morale; să se dispună interzicerea utilizării de către pârâtă a operei "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)", fără acordul său; să se dispună obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea judecătorească pronunţată, în trei ziare de largă circulaţie; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta arată că în anul 1973 a creat opera "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)", aceasta fiind declarată ca atare la UCMR-ADA, conform declaraţiei anexate, şi pentru care a dobândit calitatea de autor, potrivit disp. art. 3 din Legea nr. 8/1996. Opera menţionată este o compoziţie muzicală cu text, al cărei specific constă în modul în care sunt compuse muzica şi versurile.

Reclamanta invocă dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că este autor al operei persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, precum şi disp. art. 4 alin. (1), care stabilesc prezumţia de autor ("Se prezuma a fi autor, până la proba contrara, persoana sub numele căreia opera a fost adusa pentru prima data la cunoştinţa publica"). În speţă, este de notorietate faptul că opera "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)" a fost adusă pentru prima data la cunoştinţa publică de către reclamantă, însă pârâta procedează la interpretarea acestei opere muzicale, interpretarea fiind comunicată public în cadrul concertelor şi spectacolelor susţinute de pârâtă, dar şi în cadrul altor forme de utilizare a operelor. Or, între reclamantă şi pârâtă nu există nicio convenţie care să permită interpretarea şi execuţia acestei opere muzicale. În acest sens se invocă dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 8/1996 ("Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii").

Prin utilizarea fără drept de către pârâta a operei asupra căreia poarta litigiul, fără consimţământul său, pârâta a încălcat în mod repetat drepturile morale şi patrimoniale de autor ale reclamantei, producându-i atât prejudicii morale, cât şi patrimoniale. În ce priveşte despăgubirile solicitate, de ordin material şi moral, reclamanta învederează faptul că acestea au drept cauza, în primul rând, încălcarea dreptului de a consimţi la utilizarea operei, precum şi încălcarea celorlalte drepturi morale şi patrimoniale, prevăzute de art. 10 şi 13 din Legea nr. 8/1996, titularii putând solicita recunoaşterea drepturilor şi despăgubiri pentru încălcarea acestora, conform art. 139 alin. (1), teza I din Legea nr. 8/1996. Pârâta a săvârşit un fapt juridic ilicit, utilizând în condiţii nelegale o opera purtătoare de drepturi de autor, protejate prin lege, Pârâta B. a formulat întâmpinare la acţiunea reclamantei, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate fără calitate procesuală, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1800 din 16 octombrie 2013 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin Sentinţa civilă nr. 177 din 26 ianuarie 2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere având ca obiect pretenţii şi respinge acest capăt de cerere ca fiind prescris şi a respins, ca nefondată, în rest cererea. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 56.048 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A.

Prin Decizia nr. 863A din data de 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul şi s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de intimata-pârâtă pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Prima critică vizează greşita admitere a excepţiei prescripţiei cererii în pretenţii, apelanta pretinzând că prima instanţă în mod greşit nu a dat eficienţă listingurilor site-urilor pe care este încărcată piesa Cip-cirip, datate 2011 şi i-a respins cererea de suplimentare a probatoriului cu încă un martor, dacă declaraţia martorei C., care a declarat că a auzit-o pe pârâtă cântând melodia "mult mai târziu după anul 2000, dar nu pot preciza data".

Pe de altă parte, apelanta susţine că nu a luat cunoştinţă în anul 2001, ci mai târziu, de încălcarea dreptului său de autor, prin interpretarea şi executarea în mod repetat de către pârâtă a operei muzicale litigioase.

Aceste argumente au fost considerate nefondate.

Împrejurarea că apelanta ar fi luat cunoştinţă de interpretarea şi executarea de către pârâtă a operei muzicale a cărei autor pretinde că este mai târziu de anul lansării albumului pârâtei ce o conţine este nerelevant; caracterul public al lansării şi notorietăţii ridicată a pârâtei, precum şi gradul de cunoaştere a producătorului în piaţă atrag incidenţa tezei finale a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul curge de la data la care cel păgubit ar fi putut/trebuit să cunoască paguba şi păgubitorului: apelanta ar fi putut şi trebuit să cunoască de atunci faptul păgubitor şi autorul.

Apoi, declaraţia martorei C. ("mult mai târziu, după anul 2000, dar nu pot preciza data, am auzit-o pe pârâtă cântând această piesă") este extrem de vagă şi generală, neputând căpăta nici tăria unui fapt probat, nici certitudinea interpretării de către pârâtă a melodiei în interiorul termenului de 3 ani calculat înaintea depunerii acţiunii.

Pe de altă parte, necesitatea dovedirii faptului probator al interpretării operei muzicale de către pârâtă într-un anumit interval era cunoscută reclamantei de la început, nefiind justificat să pretindă audierea altor martori decât cei propuşi iniţial doar pentru că aceştia nu au dat declaraţii concludente.

Mai mult, deşi proba cu martori este admisibilă, forţa ei este una redusă în condiţiile în care se tind a se dovedi fapte cu valoare de aproximare, în lipsa altor elemente cu care să poată fi coroborată, în contextul în care presupusa încălcare a debutat cu 12 ani înainte de introducerea acţiunii.

Capturile de pe site-ul youtube.com şi alte site-uri depuse în apel sunt neconcludente întrucât, deşi înregistrările au fost uploadate (încărcate) de utilizatori în anul 2011, acest fapt nu dovedeşte şi data interpretării propriu-zise de către pârâtă a operei muzicale redate pe site.

În mod asemănător, tribunalul în mod corect a apreciat că cele două listinguri ale unor site-uri pe care este încărcată opera Cip-cirip nu fac dovada încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei, întrucât nu reprezintă acte personale ale pârâtei de aducere a operei muzicale la cunoştinţa publicului şi nici nu există certitudinea autenticităţii listingurilor.

În privinţa criticilor aduse pe fond, apelanta invocă declaraţia martori C. care a arătat în declaraţia sa că "piesa Cip-cirip" a fost cântată înainte de anul 1980, într-o dimineaţă de Revelion, de către reclamantă" (deci anterior variantei interpretate de D.).

Apoi, contestă aspectul reţinut de prima instanţă ("potrivit declaraţiei şi partiturii aflate la dosar, reclamanta a înregistrat piesa "Într-o zi la poarta mea" la organismul de gestiune colectivă UCMR-ADA la data de 30 iunie 2009, iar potrivit declaraţiei de la fila 76 din dosar, pârâta a efectuat o înregistrare similară a melodiei "Cir-cirip" la data de 15 octombrie 2003") arătând că nu a fost vorba despre declaraţii de înregistrare similare: în cazul reclamantei, aceasta a înregistrat în anul 2009 o declaraţie a operei muzicale, în calitate de autor, în timp ce pârâta a înregistrat în anul 2003 o lucrare muzicală în calitate de aranjor, anul declarat pentru aranjamentul folcloric fiind anul 2000.

Apelanta mai este nemulţumită de faptul că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia în sensul încadrării operei muzicale litigioase ca fiind operă folclorică nu pe opinia specialistului desemnat de instanţă, ci pe cea a specialistului desemnat de parte, concluziile fiind unele eronate.

Curtea de apel a înlăturat aceste susţineri.

Prima instanţă a găsit nefondată cererea privind constatarea calităţii reclamantei de autor al operei muzicale "Într-o zi la poarta mea (Cip-cirip)" şi constatarea încălcării de către pârâtă a acestui drept de autor pentru că nu s-a dovedit calitatea de autor, în condiţiile în care nu a dovedit că este persoana sub numele căreia opera a fost adusă prima oară la cunoştinţă (art. 4 alin. (1) Legea nr. 8/1996); opera are caracter folcloric, iar nu de opera originală de creaţie intelectuală.

Astfel, în mod corect prima instanţă, verificând probatoriul, a constatat că prima înregistrare audio şi prima publicare a piesei s-a realizat în anul 1982 sub titlul "Aseară la poarta mea", pe vinil, la E., de către interpreta D. acompaniată de orchestra F., reclamanta imprimând o altă versiune abia în 1983.

Acest fapt nu poate fi înlăturat de declaraţia reclamantei de înregistrare a operei muzicale în calitate de autor la UCMR-ADA, în anul 2009, şi lipseşte de orice relevanţă critica din apel referitoare la invocarea de către tribunal a înregistrării prioritare de către pârâtă în 2003 a lucrării sale în calitate de aranjor (de altfel, tribunalul nu a vrut altceva decât să pună în lumină că reclamanta nu se poate prevala de declararea operei muzicale în anul 2009 pentru a reclama un aranjament înregistrat încă din 2003 ca încălcându-i drepturile).

Pe de altă parte, depoziţia martorei C. potrivit căreia melodia a fost cântată "înainte de anul 1980, într-o dimineaţă de Revelion, de către reclamantă" este prea vagă şi prea îndepărtată (aproape 40 de ani) de presupusul moment pe care caută să îl ateste pentru a i se da forţa probantă şi a înlătura prioritatea aducerii la cunoştinţa publică a operei de către D.

Nu este o depoziţie certă, ci doar aproximează momentul în care reclamanta ar fi interpretat opera (putea fi la fel de bine şi anul 1983, când a adus versiunea sa la cunoştinţa publicului) şi nici nu specifică limpede în ce context a fost cântată.

În fine, dincolo de împrejurările mai sus expuse, considerate suficiente pentru a confirma soluţia primei instanţe, Curtea de apel a luat în considerare şi opinia exprimată de comisia alcătuită din doi experţi etnomuzicologi, care a concluzionat că, deşi în urma cercetărilor de arhivă şi bibliografice nu s-au găsit indicii care să demonstreze apartenenţa pieselor indicate la genul "folclor muzical", în conformitate cu teoretizările de specialitate, prin care se consideră "producţiile folclorice drept totalitatea creaţiilor artistice integrate culturii spirituale populare", totuşi, pe de altă parte, piesele pot fi considerate ca aparţinând genului de "folclor lăutăresc urban", gen derivat din folclorul muzical românesc, gen foarte răspândit în a doua jumătate a sec. al XX-lea şi colportat de interpreţi consacraţi ai acestui gen prin intermediul mijloacelor media din perioada respectivă (radio, TV, discuri audio), interpreţi printre care se numărau şi A., respectiv D., interprete ale pieselor menţionate.

În urma transcrierii literare şi analizei muzicale rezultă că cele două piese indicate ("Într-o zi la poarta mea", înregistrată de A. în anul 1983, comparativ cu piesa "Aseară la poarta mea", înregistrată în anul 1982 de D.) reprezintă variante ale aceleiaşi melodii.

Experţii menţionează că una dintre practicile curente ale interpreţilor muzicali ai genului "folclor lăutăresc urban" constă tocmai în preluarea de la unii la alţii a teme lor muzicale, tehnică suplimentată prin introducerea de mici variaţii şi variante interpretative personale.

În aceste condiţii, Curtea de apel a reţinut că melodia în discuţie aparţine genului "folclor lăutăresc urban", nefiind o operă originală de creaţie intelectuală, astfel că probatoriul nou administrat în apel nu poate schimba concluziile juste al tribunalului.

În fine, în raport de complexitatea şi durata de soluţionare a cauzei, implicarea unor probleme ce presupune o specializare mai ridicată decât litigiile civile obişnuite, munca depusă de avocaţi, Curtea de apel a apreciat onorariul avocaţial pretins de pârâtă în faţa primei instanţe cu titlul de cheltuieli de judecată ca fiind justificat, sens în care a fost înlăturată şi ultima critică din apel.

Cheltuielile de judecată pretinse de către intimată nu au fost acordate, întrucât nu au fost suportate personal ci avansate de către SC G. SRL.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta A. şi pârâta B.

1. În motivarea recursului reclamanta A. a arătat următoarele.

Cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu greşita interpretare şi aplicare a art. 1, 3, 4, 7,8, 10, 12, 13, 16, 33, 35 din Legea nr. 8/1996.

Deşi instanţa de apel a constatat că piesa "Într-o zi la poarta mea" aparţinând recurentei-reclamante a fost înregistrată audio şi publicată la E. pentru prima dată în anul 1983, Curtea a lipsit de eficienţă juridică dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora: "Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică." Deşi a analizat şi a reţinut că reala aducerea operei "Într-o zi la poarta mea" la cunoştinţa publicului, pentru prima dată, de către A., Curtea a omis în totalitate a analiza textul art. 4 din lege, iar consecinţa a fost neluarea în mod nelegal în considerare a acestei împrejurări ca fiind relevantă pentru obiectul cererii de chemare în judecată.

Curtea a omis a avea în vedere dispoziţiile legale cu privire la subiectul dreptului de autor în integralitatea lor. Astfel, deşi în cauză au fost prezentate împrejurări cu privire la opere cu conţinut similar (opera D. şi opera lui A.) ce au fost apreciate de specialişti drept 2 variante ale aceleiaşi melodii (fără a fi prezentată însă melodia ale cărei variante erau cele două opere artistice), instanţa de apel s-a limitat în analiza normelor de drept incidente la un singur text, art. 7 din lege, care face referire la operele originale de creaţie intelectuala, omiţând în totalitate însă observarea unui alt aspect extrem de relevant şi anume reglementarea ca obiect al dreptului de autor a unei alte categorii de opere la fel de importante de următorul articol din lege, art. 8 cu următorul conţinut:

"Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume: a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o munca intelectuala de creaţie".

În condiţiile în care instanţa de apel ar fi constatat că opera muzicală "Într-o zi la poarta mea" nu este o creaţie originală, ci o varianta a unei alte melodii, Curtea avea obligaţia de a analiza şi stabili incidenţa dispoziţiilor art. 8 din lege întrucât acestea reglementau situaţia reţinuta de instanţa de apel, anume situaţia operelor derivate care au fost create de la una sau mai multe opere preexistente şi care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie. Raportat la art. 8, Curtea a omis a analiza şi dispoziţiile art. 16 din Lege care, o dată în plus, dacă s-ar fi reţinut cu putere de lucru judecat lipsa de originalitate de operei invocată de reclamantă, ar fi trebuit interpretate şi aplicate. Neluarea în considerare a dispoziţiilor art. 8 echivalează cu greşita aplicare a legii.

Curtea a omis a analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 33 şi 35 din Legea nr. 8/1996, considerând drept legitimă preluarea operei reclamantei şi, ulterior, vânzarea drepturilor asupra acesteia, în condiţiile în care cele două texte de lege reglementau situaţii care nu puteau fi niciodată invocate de pârâtă în apărarea sa, astfel că preluarea şi difuzarea piesei avea caracter nelegal.

Curtea a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportându-se la "notorietatea" melodiilor interpretate de pârâtă, în detrimentul elementelor care constituie mijloace de proba precum site-urile pe care se află, cu mai puţin de trei ani înainte de formularea cererii de chemare în judecată, postată spre difuzare melodia pârâtei. În detrimentul probei, Curtea a înţeles sa invoce notorietatea pârâtei, obligând-o practic pe reclamantă să cunoască toată activitatea profesională a pârâtei şi, mai mult, "sancţionând-o" pe reclamantă pentru faptul că n-a ştiut că în anul 2001 pârâta ar fi lansat un album pe care se afla şi melodia preluată de la reclamantă.

Curtea a făcut aprecieri proprii cu privire la cheltuielile de judecată prezentate (nu efectuate) de pârâtă în prima etapă procesuală. Motivarea acordării unor cheltuieli de judecată uriaşe într-o etapă procesuală în care apărarea s-a limitat la formularea unei întâmpinări este lipsită de orice temei de drept la care instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze cu atât mai mult cu cât fusese invocat în nenumărate rânduri şi faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă ci de către un terţ.

2. Recurenta-pârâtă B. a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată efectuate în etapa procesuală a apelului.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată cu motivarea ca aceste cheltuieli, constând exclusiv în onorariul avocaţial, nu au fost suportate personal de intimată,ci au fost avansate de SC G. SRL.

Această soluţie de respingere a cheltuielilor de judecată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept procesual incidente în materie, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat fie personal de parte/client, fie de un reprezentant al acesteia. Legislaţia care reglementează profesia de avocat permite în mod expres încheierea contractului de asistenţă juridică fie de parte/client personal, fie de un reprezentat acestuia.

Invocă în acest sens următoarele argumente: (i) art. 108 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat din anul 2011 se refera la posibilitatea încheierii contractului de asistenţă juridică de către client sau de către mandatarul acestuia; (ii) art. 122 din Statutul profesiei de avocat din anul 2011 se refera de asemenea la precizarea în cuprinsul contractului de asistenţă a datelor reprezentantului sau mandatarului, "dacă este cazul" în context, sintagma "dacă este cazul" nu poate avea în vedere decât situaţia în care contractul se încheie de către un reprezentant/mandatar al clientului; (iii) formularul tipizat al contractului de asistenţă juridică - aprobat prin Statutul profesiei de avocat din anul 2011, constituind anexa nr. 1 la acest Statut - prevede calitatea pe care o poate avea semnatarul contractului, enumerând exemplificativ: client, reprezentant, ruda, soţ etc.

Rezulta aşadar fără echivoc ca un contract de asistenţă juridică pentru reprezentarea într-un proces este valabil încheiat atât în situaţia în care este semnat de parte personal, cât şi în situaţia în care este semnat de o altă persoană, care angajează serviciile avocatului pentru reprezentarea unei părţi aflată într-un anumit litigiu, având acordul părţii în cauză.

În speţă, contractul de asistenţă juridică pentru reprezentarea pârâtei B. în Dosarul nr. x/2013 a fost încheiat de societatea G. SRL. Din cuprinsul contractului de asistenţă juridică reiese fără dubiu ca obiectul acestui contract a fost constituit de reprezentarea pârâtei B. în dosarul nr. x/2013, aceste menţiuni existând la rubrica corespunzătoare din contract.

Semnarea contractului de asistenţă juridică prin societatea G. a fost opţiunea clientei B., fiind o opţiune care nu contravine cu nimic legislaţiei incidente şi care, pe cale de consecinţă, nu afectează în niciun mod valabilitatea contractului de asistenţă. Aceasta opţiune s-a întemeiat pe faptul că societatea G. este deţinută în proporţie 100% de B., aceasta fiind totodată şi administratorul societăţii precum şi pe faptul ca intimata-pârâtă avea şi are de încasat sume de bani de la societatea pe care o deţine, cu diverse titluri (dividende, împrumuturi acordate de pârâtă către societate, creanţe încasate de societate în numele pârâtei etc.).

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată ceea ce prezintă relevanţă este ca aceste cheltuieli să fie reflectate în patrimoniul părţii care a câştigat procesul, în sensul probării existenţei unui prejudiciu produs părţii câştigătoare prin diminuarea patrimoniului ei ca urmare a efectuării cheltuielilor de judecată

Pe de altă parte, dispoziţiile vechiul C. proc. civ. se referă la cheltuielile pe care partea le-a făcut, fără însă să existe o prevedere expresă în sensul că ar fi luate în considerare numai cheltuielile făcute personal de parte, adică plătite în mod direct de partea câştigătoare.

În acest context legal şi jurisprudenţial, se poate deduce în mod logic că ceea ce este esenţial în materia cheltuielilor de judecată este ca prin efectuarea cheltuielilor de judecată să fie afectat patrimoniul părţii câştigătoare, respectiv să se producă un prejudiciu în patrimoniul părţii care a câştigat litigiul, constând în diminuarea, acestui patrimoniu judecata cu valoarea cheltuielilor de judecată pretinse.

Acest prejudiciu se poate produce însă în 2 modalităţi alternative, după cum urmează: fie prin suportarea cheltuielilor de judecată în mod direct de către partea câştigătoare, altfel spus, partea să plătească personal aceste cheltuieli; fie prin suportarea cheltuielilor de judecată în mod mediat de către partea câştigătoare, altfel spus, un alt subiect de drept plăteşte aceste cheltuieli în numele părţii câştigătoare.

În fiecare modalitate prezentata mai sus, prejudiciul se produce în patrimoniul părţii câştigătoare, întrucât în final patrimoniul părţii în cauză suportă cheltuielile de judecată în ambele ipoteze.

A admite că numai în prima modalitate ar trebui acordate părţii câştigătoare cheltuielile de judecată, ar însemna să fie introdus un tratament discriminatoriu între cele două posibile variante, fără a exista o justificare obiectivă şi mai ales, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

În concluzie, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este lipsit de relevanţă cine anume plăteşte în concret acele cheltuieli (partea sau un terţ, în numele şi în contul părţii), ceea ce interesează fiind ca prejudiciul produs în acest mod să se regăsească în patrimoniul părţii care solicita cheltuielile.

În speţa, având în vedere că societatea G. a fost entitatea care a semnat contractul de asistenţă juridică pentru reprezentarea pârâtei B., factura reprezentând onorariul avocaţial în prezenta cauză a fost emisă în mod firesc pe numele societăţii.

Din cuprinsul facturii nr. x din 27 aprilie 2016 rezultă în mod clar ce anume a fost facturat:

"reprezentare fond. Dosar nr. xx/9312013. Curtea de Apel Bucureşti". Aşadar, nu s-ar putea susţine că factura în cauză ar reprezenta eventual alte servicii avocaţiale, prestate în favoarea societăţii G. şi în consecinţă, străine de prezenta cauză.

Extrasul de cont bancar al societăţii G. atestă efectuarea viramentului către cabinetul de avocatura, iar extrasul de cont bancar al cabinetului de avocatură atestă încasarea onorariului avocaţial stabilit prin contractul de asistenţă juridică, respectiv suma de 5.000 euro, la care se adaugă TVA aferenta, plătită în RON, la cursul BNR valabil la data facturării.

Pe de altă parte, societatea G. a plătit onorariul avocaţial în numele pârâtei B. fără intenţia de a o gratifica pe aceasta din urmă.

Prin plata onorariului în numele pârâtei B., societatea G. a diminuat cuantumul datoriei pe care societatea o înregistra faţă de pârâtă.

Pe cale de consecinţă - prin plata onorariului de către societatea G. - patrimoniul pârâtei a suferit un prejudiciu, ca urmare a diminuării corespunzătoare a creanţei pe care pârâta B. o deţinea faţă de societatea G.

Aceste aspecte sunt probate cu înscrisurile depuse în etapa procesuala a apelului, respectiv: adresa emisa de compartimentul financiar al societăţii G.; fişa analitică a contului 462 din contabilitatea societăţii G.

În concluzie, înscrisurile probatorii demonstrează atât realitatea efectuării cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial, cât mai ales ca efectuarea acestor cheltuieli de judecata a produs în final o diminuare în patrimoniul pârâtei B., prejudiciul (constând în reducerea creanţei pârâtei B. faţă de societatea G.) fiind consecinţa directă, logica şi necesara, a plaţii onorariului avocaţial de către societatea G. în numele pârâtei.

Aşa fiind, a se impunea ca acest prejudiciu să fie reparat de apelanta-reclamantă, prin obligarea acesteia de către instanţa de apel la suportarea cheltuielilor de judecata efectuate în numele şi pe seama intimatei-pârâte B.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, se impune admiterea prezentului recurs şi pe cale de consecinţă, modificarea în parte a deciziei atacate, numai în sensul acordării cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta în apel, celelalte dispoziţii ale deciziei Curţii de Apel Bucureşti urmând a fi păstrate.

În considerarea acestei soluţii de admitere a prezentului recurs şi în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., se impune şi obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecata pe care recurenta-pârâta B. le va suporta pentru susţinerea prezentului litigiu în etapa procesuala a recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamantă şi fondat recursul declarat de către pârâtă pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantă, este nefondată prima critică prin care se susţine că instanţa de apel a lipsit de eficienţă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora "se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică", deşi ar fi reţinut ca reală aducerea operei "Într-o zi la poarta mea" la cunoştinţa publicului, pentru prima dată, de către A.

Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel a reţinut că "în mod corect prima instanţă, verificând probatoriul, a constatat că prima înregistrare audio şi prima publicare a piesei s-a realizat în anul 1982 sub titlul "Aseară la poarta mea", pe vinil, la E., de către interpreta D. acompaniată de orchestra F., reclamanta imprimând o altă versiune abia în 1983".

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut că reclamanta ar fi adus pentru prima dată la cunoştinţa publicului piesa în cauză ca operă originală, ci doar a unei alte versiuni a unei piese muzicale aparţinând genului "folclor lăutăresc urban".

Reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 8/1996, solicitând constatarea calităţii sale de autor al unei opere originale, astfel că prevederile art. 4 trebuia să fie interpretate în aceste limite, ceea ce instanţa de apel a şi făcut.

Atâta timp cât din interpretarea probelor administrate în cauză instanţa de apel a reţinut că reclamanta a imprimat în 1983 o altă versiune a unei piese muzicale aparţinând genului "folclor lăutăresc urban", în mod evident nu putea reţine că ar fi prezumată reclamanta, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, că ar fi autorul operei originale constând în chiar piesa muzicală aparţinând acestui gen.

Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susţine că instanţa de apel ar fi omis a avea în vedere dispoziţiile legale cu privire la subiectul dreptului de autor în integralitatea lor, referindu-se doar la prevederile art. 7, şi neanalizând şi prevederile art. 8 şi 16 din Lege.

Aşa cum corect s-a arătat în întâmpinare, reclamanta nu a invocat în cererea de chemare în judecată existenţa vreunui drept al său de autor dedus din crearea unei opere derivate, pentru a se verifica de către instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor art. 8 şi 16 din Lege, aspect ce ţine de cauza cererii de chemare în judecată.

Or, instanţa de apel în analiza sa era ţinută de limitele efectului devolutiv al apelului reglementate de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel neputându-se schimba cauza cererii de chemare în judecată, şi cu atât mai puţin analiza din oficiu îndeplinirea condiţiilor corespunzătoare unei alte cauze a cererii.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel ar fi omis în mod nelegal să analizeze prevederile art. 33 şi 35 din Legea nr. 8/1996.

Art. 33, care reglementează utilizările unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică permise fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, şi art. 35, care stabileşte cazurile în care este permisă transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, au ca premisă existenţa dreptului de autor asupra operei.

Or, atâta timp cât instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit existenţa dreptului de autor asupra operei originale, nu exista nicio raţiune pentru a se trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii ale art. 33 şi 35 din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică respingerea ca prescris a capătului de cerere privind pretenţiile, este de reţinut că analiza acestui capăt de cerere pe fond are ca premisă reţinerea existenţei dreptului de autor asupra operei originale, a cărui încălcare să fi dus la producerea unui prejudiciu.

În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit existenţa dreptului de autor asupra operei originale, reclamanta nu are interesul de a critica soluţionarea acestui capăt de cerere în temeiul unei excepţii, soluţie care este mai favorabilă decât respingerea cererii pe fond.

Prin motivele de recurs referitoare la cheltuielile de judecată acordate pârâtei de către prima instanţă se critică hotărârea instanţei de apel sub două aspecte, şi anume că nu poate fi justificat în drept cuantumul cheltuielilor (onorariu de avocat), considerat foarte mare, doar prin raportare la formularea întâmpinării şi prin aceea că nu a ţinut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terţ.

Curtea de apel a apreciat onorariul avocaţial pretins de pârâtă în faţa primei instanţe cu titlul de cheltuieli de judecată ca fiind justificat în raport de complexitatea şi durata de soluţionare a cauzei, implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obişnuite, munca depusă de avocaţi.

Legat de critica din recurs privind modul de justificare de către instanţa de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanţă, ce a făcut obiectul unuia dintre motivele de apel, sunt de reţinut următoarele.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, cuantumul cheltuielilor trebuie apreciat în raport de lucrările specifice acestei faze procesuale, ţinând cont de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, conform art. 274 alin. (3) teza finală C. proc. civ., interpretat per a contrario.

Sub aspectul verificării îndeplinirii acestor condiţii nu se constată existenţa vreunor motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care să conducă la modificarea deciziei apelate.

Recurenta reclamantă a susţinut că i se pare foarte mare suma acordată (onorariul avocatului) doar pentru formularea unei întâmpinări.

Or, această susţinere, ce implică reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată raportat la situaţia de fapt în cauză, ţine de aprecierea temeiniciei dispoziţiei instanţei de apel, iar nu a legalităţii acesteia. Recurenta reclamantă nu a susţinut că instanţa de apel nu ar fi aplicat criteriile legale pentru determinarea acestui cuantum sau că nu ar fi îndeplinit în cauză vreunul dintre criteriile reţinute pentru evaluarea cuantumului onorariului de avocat.

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terţ, la aceasta se va răspunde în cadrul analizei recursului declarat de către pârâtă, care vizează neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, tocmai cu această motivare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtă, prin acesta se critică neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Instanţa de apel a respins această cerere pe considerentul că nu au fost suportate personal de către parte ci au fost plătite de SC G. SRL.

Cu privire la acest aspect este de reţinut că însuşi contractul de asistenţă juridică în baza căruia s-a realizat apărarea pârâtei în cauză a fost încheiat de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă. Cum societatea a angajat un avocat pentru a asigura apărarea pârâtei în cauză, această societate a acţionat în calitate de mandatar al pârâtei, mandat verbal, atâta timp cât nu s-a pretins că ar exista un înscris care să îl confirme.

De altfel, acordul nu este greu de presupus atâta timp cât pârâta susţine că este asociatul unic şi administratorul acestei societăţi, susţinere necontrazisă de către reclamantă.

Valabilitatea contractului de asistenţă juridică încheiat în acest mod, în temeiul căruia s-a realizat reprezentarea/asistarea pârâtei cauză, nu a fost contestată de către reclamantă.

Atâta timp cât contractul de asistenţă juridică a fost încheiat de SC G. SRL în calitate de mandatar, pentru a asigura reprezentarea pârâtei în prezenta cauză, iar onorariul a fost plătit în temeiul acestui contract, este logic a se presupune că onorariul a fost plătit pentru pârâtă, deci de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă, iar nu în nume propriu.

Raportul juridic dintre societate şi pârâtă, în baza căruia SC G. SRL a făcut această plată, compensare, cum susţine pârâta, sau un raport juridic de altă natură, nu interesează în analiza temeiniciei şi legalităţii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, aşa cum nu interesează în această cauză verificarea îndeplinirii obligaţiilor fiscale de către SC G. SRL în legătură cu această plată, verificare ce ţine de atribuţiile altor organe ale statului.

Mai mult, este evident că plata nu a fost făcută cu intenţia de a o gratifica pe reclamantă, partea căzută în pretenţii ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată şi a căilor de atac, fapt de altfel nesusţinut de către aceasta.

Ca atare, este fondat recursul care vizează acordarea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 26.876,40 RON, corespunzător complexităţii cauzei, dată de implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obişnuite (litigiu în domeniul drept de autor), duratei de soluţionare a căii de atac (cca 12 termene) şi a muncii depuse de avocat (întâmpinare, expertize complexe, etc.).

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă, va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, va modifica, în parte, decizia în sensul că va obliga pe apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 26.876,40 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de apel, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată aferente recursurilor, unde reclamanta a căzut în pretenţii ca urmare a respingerii recursului său şi a admiterii recursului părţii adverse, este de reţinut că pârâta a făcut dovada achitării onorariului de avocat de 33.228 RON.

Ţinând cont că apărările din cadrul recursului propriu au fost deja formulate în esenţă în cadrul dosarului de apel, raportat astfel la complexitatea recursurilor şi munca depusă de avocat în această fază procesuală, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi reduse cheltuielile de judecată solicitate la suma de 20.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă B. împotriva Deciziei civile nr. 863A din data de 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia în sensul că:

Obligă pe apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 26.876,40 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 20.000 RON către recurenta-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM