Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1190/2018 AI generated

Appeal allowed: state theatre subsidy excluded from music royalty base; royalty award quashed and remanded.

Case Number Decizia nr. 1190/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The court admitted the defendant's appeal, quashed the appellate decision (which had raised the royalty award to RON 221,973.63 plus RON 507,036.62 in penalties for public performance of musical works in theatrical shows from 2008–2011), and remanded for retrial by the same appellate court, ordering a new accounting expert report on the royalty base without including state budget subsidies. The dispute: a collective rights management organization sued a state-funded theatre for unpaid copyright royalties, penalties, and reporting for music used in plays; the trial court excluded subsidies from the base, but the appellate court included them, prompting the appeal. The High Court held that under the applicable ORDA methodologies (Decision 365/2006, art. 6(II); Decision 189/2010, art. 5(II)) and Law 8/1996 arts. 131¹–131², budget subsidies are not includable in the royalty base unless legally earmarked for subsidizing ticket prices (per O.G. 21/2007 art. 21 and Local Public Finance Law 273/2006 arts. 14, 23); subsidies for general operating expenses fall outside the revenue categories expressly or analogously listed, and the retroactive application argument was rejected—the error was interpretive, not temporal. Penalties of 0.2%/day were upheld as unchallenged.

Legislator headnote

AI generated

art. 174 C. proc. civ, art. 274 C. proc. civ, art. 312 C. proc. civ, art. 1311 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, art. 1088 C. civ, art. 304 pct. 9 C. proc. civ; Appeal allowed: state theatre subsidy excluded from music royalty base; royalty award quashed and remanded: The dispute: a collective rights management organization sued a state-funded theatre for unpaid copyright royalties, penalties, and reporting for music used in plays; the trial court excluded subsidies from the base, but the appellate court included them, prompting the appeal. The High Court held that under the applicable ORDA methodologies (Decision 365/2006, art. 6(II); Decision 189/2010, art. 5(II)) and Law 8/1996 arts. 131¹–131², budget subsidies are not includable in the royalty base unless legally earmarked for subsidizing ticket prices (per O.G. 21/2007 art. 21 and Local Public Finance Law 273/2006 arts. 14, 23); subsidies for general operating expenses fall outside the revenue categories expressly or analogously listed, and the retroactive application argument was rejected—the error was interpretive, not temporal. Penalties of 0.2%/day were upheld as unchallenged.

Keywords

AI generated
copyright work subsidy public finance performance right entertainment tax accounting error

Cited Legislation

AI generated
art. 174 C. proc. civ
În raport de aceste înscrisuri, tribunalul a solicitat pârâtului, în baza art. 174 C. proc. civ., să pună la dispoziţie expertului înscrisurile necesare pentru a se stabili cu certitudine care sunt spectacolele care au conţinut muzical, obligaţie pe care acesta nu şi-a îndeplinit-o.
art. 274 C. proc. civ
În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtul la 4.500 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, din care 1.400 RON onorariu expertiză (conform chitanţelor) şi 3.100 RON onorariu de avocat (conform chitanţei).
art. 312 C. proc. civ
3041 şi art. 312 C. proc. civ.
art. 1311 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996
În acest sens, art. 1311 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 stabileşte drept criteriu de negociere a metodologiilor "veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii".
art. 1088 C. civ
Convenţia părţilor privind evaluarea daunelor interese datorate de debitor în caz de neexecutare a obligaţiei exclude aplicarea art. 1088 C. civ., susţinută de pârât, text care reglementează evaluarea legală a prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei de plată având ca obiect o sumă de bani.
art. 304 pct. 9 C. proc. civ
În drept, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996
Conform art. 15 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr.
art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002
Respectarea cuantumului şi a destinaţiei cheltuielilor acoperite de către subvenţii este obligatorie, după cum rezultă din dispoziţiile art. 14 alin.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Basis for the cassation and referral of the case for retrial.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 4 mai 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâtul Teatrul "Tudor Vianu", solicitând: obligarea pârâtului la plata remuneraţiilor restante şi a TVA-ului aferent, pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru organizate de acesta începând cu data de 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă; obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă pentru remuneraţii aferente perioadei 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă; obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă de către pârât, remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru în perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză şi data plăţii efective; obligarea pârâtului să comunice un raport, semnat şi ştampilat de reprezentantul legal al acestuia, cuprinzând denumirea şi datele de desfăşurare ale fiecărui spectacol de teatru susţinut în perioada 1 martie 2008 - data efectuării expertizei, cu menţionarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte a denumirii, datei de desfăşurare, denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) şi a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadrul acestor spectacole; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 548 din 24 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.232,1 RON, la care se adaugă TVA de 24%, reprezentând remuneraţie datorată cu titlu de drepturi de autor pentru perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011, precum şi suma de 38.532,63 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la remuneraţia datorată; a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul cuprinzând denumirea şi data spectacolelor, denumirea fiecărei opere muzicale utilizate, numele autorilor (compozitori, textieri, editori) şi durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor teatrale în perioada 01 martie 2008 - 31 decembrie 2011; a obligat pârâtul la 4.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că pârâtul, în cadrul spectacolelor de teatru organizate în perioada 01 martie 2008 - 31 decembrie 2011, a comunicat public opere muzicale fără să plătească drepturile patrimoniale de autor către titularii acestor drepturi, respectiv autorii operelor muzicale comunicate în cadrul spectacolelor.

Pentru acest tip de drepturi comunicate public, gestiunea colectivă este obligatorie, potrivit art. 1231 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, astfel încât este justificată calitate procesuală activă a reclamantei, organism de gestiune colectivă autorizat, potrivit art. 2 din Decizia ORDA nr. 365/2006, să colecteze remuneraţiile datorate de utilizatorii autorilor de opere muzicale.

A reţinut că stabilirea cuantumului remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor se face conform metodologiei aprobate şi publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 pentru perioada 1 martie 2008 - 12 mai 2010 - pct. 5 şi 6 din Titlul II al deciziei, respectiv metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 189/2010 pentru perioada ulterioară datei de 12 mai 2010 - art. 2. Astfel, cuantumul şi modul de calcul al remuneraţiilor datorate urmează a fi determinate în anumite procente stabilite în raport de o anumită bază de calcul.

În ceea ce priveşte stabilirea bazei de calcul, tribunalul a precizat că, în prima variantă a raportului de expertiză, calculul remuneraţiei s-a făcut în funcţie de spectacolele declarate de pârât ca având conţinut muzical astfel cum sunt evidenţiate în "borderoul program spectacole" nr. 1105 din 7 iulie 2008, nr. 1796 şi nr. 1797 din 26 noiembrie 2008, pentru anul 2008, "borderoul program spectacole" nr. 1294 din 30 decembrie 2008 şi nr. 6820 din 5 mai 2010 pentru anul 2009 şi "borderoul program spectacole" nr. 6820 din 5 mai 2010 pentru anul 2010.

Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că şi spectacolele declarate de pârât ca fiind fără conţinut muzical au, în realitate, conţinut muzical:

"Jourdain cel scrântit", "Ce rămâne-i numai dragostea", "D’ale carnavalului", "Feeling", "Încurcă lume", "Umor, amor, fior de dor în Bucureşti", "Capra cu trei iezi", "Tangoul de adio".

În raport de aceste înscrisuri, tribunalul a solicitat pârâtului, în baza art. 174 C. proc. civ., să pună la dispoziţie expertului înscrisurile necesare pentru a se stabili cu certitudine care sunt spectacolele care au conţinut muzical, obligaţie pe care acesta nu şi-a îndeplinit-o. De asemenea, a solicitat pârâtului copii ale înregistrărilor audio-video ale spectacolelor de teatru desfăşurate în perioada de referinţă, precum şi copii ale contractelor şi fişelor încheiate cu ilustratorii sau orchestratorii muzicali, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea de la fila 218 dosar. Nici acestei cerinţe pârâtul nu a dat curs.

În consecinţă, reţinând că declaraţiile pârâtului, trimise reclamantei, nu sunt exacte în privinţa operelor cu conţinut muzical şi făcând aplicarea art. 174 C. proc. civ., tribunalul a dat eficienţă susţinerilor reclamantei, în sensul că, în realitate, toate spectacolele au avut conţinut muzical, cuantumul remuneraţiei urmând a fi stabilit în funcţie de procentul maxim pentru utilizarea muzicii în cuprinsul spectacolului.

În al doilea rând, prima instanţă a reţinut că trebuie clarificată problema dacă la stabilirea bazei de calcul urmează să fie luate în considerare şi alocaţiile bugetare primite din partea Consiliului Judeţean Giurgiu, astfel cum a solicitat reclamanta.

Tribunalul a apreciat că, în raport de prevederile art. 1311 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996 şi de dispoziţiile metodologiilor aplicabile, aprobate prin Deciziile ORDA nr. 365/2006 şi nr. 189/2010, alocaţiile bugetare primite din partea Consiliului Judeţean Giurgiu pot fi incluse în baza de calcul numai în măsura în care pârâtul nu realizează venituri din vânzarea biletelor şi materialelor promoţionale, etc.

Astfel, din dispoziţiile art. 6 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 şi art. 5 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 a rezultat fără tăgadă caracterul subsidiar şi condiţionat al includerii în baza de calcul a alocaţiilor bugetare care constituie bugetul de cheltuieli al instituţiei. Numai în cazul în care nu se realizează venituri din organizarea manifestării artistice, baza de calcul a remuneraţiilor procentuale este constituită din alocaţiile bugetare, iar nu în cazul în care se realizează venituri din organizarea manifestării artistice, cum este cazul de faţă.

Tribunalul a avut în vedere argumentele reclamantei, în sensul că alocaţiile bugetare primite de către pârât au fost destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că acestea au avut destinaţia de a acoperi cheltuielile obişnuite ale pârâtului, impuse de desfăşurarea activităţii sale specifice. De asemenea, a reţinut faptul că o parte din cheltuieli, cum sunt cele impuse de plata utilităţilor spaţiului de desfăşurare a activităţii pârâtului, se impun a fi suportate de însăşi reclamantă, în calitatea sa de proprietar, astfel încât nu ar exista nicio justificare pentru includerea acestora în baza de calcul, alături de veniturile obţinute de către pârât din activitatea desfăşurată.

Prin urmare, tribunalul a omologat varianta întâi a raportului de expertiză centralizat nr. II, a stabilit cuantumul remuneraţiilor în raport de veniturile obţinute din vânzarea de bilete (expertul arătând că pârâtul nu a obţinut alte venituri de natura celor indicate în dispoziţiile normative citate).

În ceea ce priveşte situaţia particulară a lunilor august şi septembrie, când nu au fost desfăşurate spectacole artistice şi nu au fost obţinute venituri, instanţa de fond a apreciat că pentru această perioadă nu urmează a fi stabilite remuneraţii pentru drepturile patrimoniale de autor. A reţinut că stabilirea remuneraţiilor în raport de bugetul de cheltuieli se face doar în cazul în care se realizează spectacole ori manifestări artistice, dar, din diferite motive, nu se realizează venituri din organizarea spectacolelor sau manifestărilor artistice. Prin urmare, în măsura în care nu se realizează manifestări artistice, nu se datorează remuneraţii ca expresie a drepturilor patrimoniale de autor. Această interpretare este în acord cu temeiul legal şi cu scopul instituirii acestor remuneraţii.

În consecinţă, potrivit variantei I a raportului de expertiză centralizat nr. II, pârâtul datorează pe perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011 o remuneraţie în cuantum de 40.232,1 RON, la care se adaugă TVA de 24%. Totodată, potrivit pct. 13 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 şi art. 4 alin. (3) şi (4) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, pârâtul datorează penalităţi de întârziere pentru neplata la termen pentru remuneraţiile datorate - acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză ca având un cuantum de 38.532,63 RON.

Conform art. 15 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, respectiv art. 7 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, tribunalul a obligat pârâtul să comunice reclamantei raportul cuprinzând: denumirea şi data spectacolelor, denumirea fiecărei opere muzicale utilizate, numele autorilor (compozitori, textieri, editori) şi durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor teatrale în perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtul la 4.500 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, din care 1.400 RON onorariu expertiză (conform chitanţelor) şi 3.100 RON onorariu de avocat (conform chitanţei).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul obligării pârâtului la plata către UCMR - ADA a sumei de 180.258,08 RON inclusiv TVA, reprezentând remuneraţii restante pentru perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011; a sumei de 246.780,04 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiilor restante în sumă de 180.258,08 RON, penalităţi calculate până la data de 20 septembrie 2012, a penalităţilor reprezentând 0,2% pe zi de întârziere datorate începând cu data de 21 septembrie 2012 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor restante în sumă de 180.258,08 RON, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3041 şi art. 312 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 23 septembrie 2017, calea de atac declarată de către pârât a fost calificată ca apel.

Prin Decizia nr. 561 A/15 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 548 din 24 aprilie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a respins apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 221.973,63 RON, reprezentând remuneraţii pentru perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011, şi la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,20%, în sumă de 507.036,62 RON, curse de la scadenţă până la 20 septembrie 2012 şi în continuare până la data plăţii efective, cât şi la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON.

În considerentele hotărârii, curtea a reţinut că un aspect contestat de ambele părţi este cel al bazei de calcul a remuneraţiilor, opinia instanţei de apel fiind că aceasta include şi alocaţiile bugetare.

În acest sens, art. 1311 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 stabileşte drept criteriu de negociere a metodologiilor "veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii". Aceeaşi bază de raportare este reluată şi în alin. (2) al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 1312 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.

Pct. 6 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 365/2006 prevede că "Baza de calcul a remuneraţiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoţionale, consumaţii etc.". Art. 5 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 189/2010 stipulează că "Baza de calcul al remuneraţiilor procentuale o reprezintă, după caz: A. veniturile, mai puţin TVA, obţinute de utilizatori din comunicarea de opere muzicale în concerte, spectacole sau manifestări artistice, cum sunt: a) vânzarea de bilete pentru spectacol, concert ori manifestare artistică; b) publicitatea ocazionată de spectacol, concert ori manifestare artistică; c) sumele cuvenite utilizatorului pentru radiodifuzarea spectacolului, concertului ori manifestării artistice; d) sponsorizările primite pentru spectacol, concert ori manifestarea artistică; e) alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice".

Or, enumerarea din textele menţionate anterior este exemplificativă, scopul reglementării fiind acela de a se avea în vedere toate veniturile obţinute de utilizator din comunicarea de opere muzicale, utilizarea sintagmei "cum sunt" ce precede enumerarea de la lit. A) conducând la concluzia că şi alte categorii de alocaţii bugetare decât cele destinate subvenţionării biletului sau spectacolului se au în vedere pentru determinarea bazei de calcul a remuneraţiilor. Astfel, dacă nu ar fi incluse între venituri şi subvenţiile şi alocaţiile bugetare, care sunt destinate funcţionării pârâtului şi, implicit, subvenţionării preţului biletelor, s-ar ajunge la eludarea drepturilor autorilor de opere muzicale.

Totodată, s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenţii şi alocaţii bugetare şi cele care nu beneficiază de astfel de subvenţii şi alocaţii, acestea din urmă fiind obligate să stabilească preţul biletelor la un nivel care să le permită acoperirea cheltuielilor necesare realizării spectacolului de teatru.

Fiind vorba de acelaşi tip de utilizare, este firesc ca ea să conducă la obţinerea unor remuneraţii stabilite în raport de aceleaşi criterii, indiferent dacă utilizatorul beneficiază sau nu de subvenţii sau alocaţii bugetare, respectiv veniturile obţinute de teatru din şi pentru activitatea de teatru pe care o desfăşoară şi în cadrul căreia utilizează opere muzicale.

Instanţa de apel a mai reţinut că este evident că subvenţiile şi alocaţiile bugetare sunt primite de pârât pentru ca acesta să îşi poată desfăşura activitatea şi sunt acordate tocmai pentru ca preţul biletelor să nu fie unul prohibitiv şi să se asigure astfel accesul cât mai larg al publicului la spectacolele de teatru.

În speţă, nu s-a confirmat obţinerea de către pârât a unor alocaţii sau subvenţii pentru bilete, ci obţinerea de alocaţii în scopul funcţionării instituţiei publice de spectacole, curtea constatând că acestea se includ în baza de calcul în considerarea faptului că prin finanţarea teatrului se atinge scopul funcţionării acestuia: realizarea de spectacole ce presupun inclusiv comunicarea publică a unor opere muzicale.

Cu privire la procentul penalităţilor de întârziere, criticat de pârât, care a susţinut că autorizaţia conţine un procent de 0,15%, în timp ce prima instanţă a acordat penalităţile de 0,20%, curtea a reţinut că durata convenţiei a fost stabilită la 12 luni, cu posibilitatea de prelungire automată cu o perioadă succesivă de 12 luni, dacă nicio parte nu solicită în baza unei notificări rezilierea. Cum nicio parte nu a solicitat rezilierea contractului, pârâtul este autorizat să comunice public opere muzicale, cu obligaţia de plată a remuneraţiilor, care derivă din contract, şi, totodată, din metodologia aplicabilă perioadei în care s-a utilizat opera.

Potrivit art. 1312 alin. (2) şi (8) din Legea nr. 8/1996, metodologiile publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate. Faţă de natura juridică a metodologiei, de convenţie şi act normativ, nu se poate aprecia că prin simpla voinţă a părţilor contractului de autorizare se pot înlătura prevederile metodologiei privind evaluarea prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei de către utilizator, păstrarea clauzei penale de la momentul încheierii contractului fiind în dezavantajul titularilor de drepturi.

Convenţia părţilor privind evaluarea daunelor interese datorate de debitor în caz de neexecutare a obligaţiei exclude aplicarea art. 1088 C. civ., susţinută de pârât, text care reglementează evaluarea legală a prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei de plată având ca obiect o sumă de bani.

Ca atare, considerentele anterioare justifică sumele de plată datorate de pârât, determinate prin raportul de expertiză efectuat în faza apelului, refacerea calcului implicând şi scăderea sumelor deja achitate de pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât, solicitând admiterea recursului, modificarea parţială a deciziei recurate, în sensul diminuării cuantumului remuneraţiei, prin excluderea valorii provenite din subvenţii, la suma de 22.189,03 RON, conform expertizei contabile judiciare efectuate în apel (remuneraţia datorată incluzând TVA) şi modificarea parţială a deciziei, în sensul diminuării cuantumului penalităţilor aferente remuneraţiilor datorate, la suma de 31.429,04 RON, calculate până la data de 20 septembrie 2012, conform raportului de expertiză efectuat în apel.

În drept, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

A învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 189/2010, respectiv a aplicat această metodologie şi pentru perioada 1 martie 2008 - aprilie 2010, cu toate că a intrat în vigoare la 13 mai 2010.

Astfel, deşi numai în metodologia indicată se face vorbire, la art. 5 lit. A) pct. e, de alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului sau manifestării artistice, instanţa de apel a extins în mod nelegal aceste prevederi şi pentru perioada martie 2008 - aprilie 2010, deşi pentru acea perioadă erau în vigoare prevederile cuprinse în Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, care nu cuprindea asemenea dispoziţii.

Or, în acest context, motivarea instanţa de apel, în sensul că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu este una limitativă, nu are temei legal: dacă abia prin Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 se introduc dispoziţii privind alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului sau manifestării artistice, este clar că, prin această menţiune expresă, se are în vedere completarea dispoziţiilor metodologiei anterioare şi, astfel, nu se poate ca această prevedere să fie aplicată retroactiv.

Recurentul-pârât a arătat, totodată, că interpretarea extinsă dată noţiunilor de venituri obţinute din comunicare publică şi de venituri din subvenţii relevă interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 şi a Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 189/2010.

Astfel, instanţa de apel a interpretat în mod greşit art. 1311 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, deoarece în alin. (2) se lămureşte înţelesul veniturilor obţinute din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii prin exemplele oferite, şi anume:

"...radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicarea publică...", în timp ce alin. (1) este clar formulat, stabilind că veniturile obţinute de utilizatorii care folosesc repertoriul ce face obiectul negocierii sunt doar veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicare publică, şi nu orice fel de venituri obţinute de către utilizator.

Per a contrario, nu se pot introduce forţat şi alte venituri ale utilizatorilor, altele decât cele care sunt obţinute de către aceştia prin activitatea de radiodifuziune, retransmitere cablu sau prin comunicarea publică a spectacolelor astfel că motivarea instanţei de fond, în sensul că în baza de calcul a alocaţiilor bugetare nu pot fi incluse decât veniturile din vânzarea de bilete este temeinică şi legală.

Legiuitorul a instituit, ca limită pentru stabilirea bazei de remuneraţii pentru drepturile de autor de opere muzicale, veniturile obţinute din activitatea utilizatorului, în cazul recurentului-pârât fiind comunicarea publică, în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, deci veniturile obţinute exclusiv din preţul biletului încasat pentru spectacol, nicidecum alte venituri.

În cauză, instanţa de apel a omis faptul că subvenţiile sunt acordate recurentului-pârât înainte de momentul efectuării oricărei comunicări publice şi cu destinaţii clare, stabilite de către Consiliul Judeţean Giurgiu, ce nu pot fi utilizate cu alte scopuri decât cele stabilite prin bugetul anual al teatrului - buget care este stabilit şi aprobat de către Consiliul Judeţean Giurgiu.

Bugetul anual este aprobat de către ordonatorul principal de credite - Consiliul Judeţean Giurgiu şi este defalcat pe titluri, articole şi alineate de clasificaţie bugetară, fără a include în niciun articol "cheltuieli privind subvenţionarea preţului biletelor". Subvenţiile acordate de către Consiliul Judeţean Giurgiu au o destinaţie deja stabilită, prin bugetul aprobat, şi anume: cheltuieli de personal (salarii şi contribuţii); bunuri şi servicii (furnituri birou, materiale curăţenie, utilităţi, reparaţii curente, obiecte de inventar, pregătire profesională, protecţia muncii, alte cheltuieli cu bunuri şi servicii); cheltuieli de capital (investiţii în mijloace fixe şi clădiri), nicidecum pentru acoperirea unei părţi din preţul biletelor.

Respectarea cuantumului şi a destinaţiei cheltuielilor acoperite de către subvenţii este obligatorie, după cum rezultă din dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare, precum şi din prevederile art. 307 din noul C. pen., ce reglementează infracţiunea de deturnare de fonduri.

A mai susţinut recurentul-pârât că instanţa de apel a interpretat dispoziţiile pct. 6 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 365/2006 fără a ţine seama de limitările impuse de către art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, deci acordând putere legislativă definitorie unui act care este subsidiar legii de organizare şi funcţionare, lărgind peste voinţa legiuitorului înţelesul "veniturilor" avute în vedere la momentul formulării textului legal.

Chiar interpretând logic noţiunea veniturilor, aşa cum sunt enumerate la pct. 6 din Titlul II lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, se deduce faptul că acestea sunt legate în mod direct de activitatea de comunicare publică, şi anume vânzare bilete, publicitate, vânzare programe, vânzare materiale promoţionale, deci se supun dispoziţiilor generale ale legii, ceea ce nu se poate aplica şi veniturilor obţinute din subvenţii, deoarece acestea nu au natura unor venituri obţinute din vânzarea produsului final/a spectacolelor de teatru, ci sunt acordate anterior organizării oricărui spectacol, pentru a susţine anumite cheltuieli care nu reprezintă o diferenţa de preţ a biletelor de spectacol.

În acest sens este şi Adresa nr. x din 26 ianuarie 2017 depusă de pârât la dosarul instanţei de apel, în care se precizează faptul că "subvenţia încasată de la Consiliul judeţean în perioada menţionată, precum şi destinaţia acesteia, ca regulă generală, a fost/este susţinerea cheltuielilor curente şi de capital, în niciun caz subvenţionarea preţului biletelor pentru intrarea la spectacole".

În speţă, de altfel, pentru a argumenta faptul că veniturile obţinute din subvenţii sunt legal introduse în baza de calcul a remuneraţiilor, instanţa de apel dă o interpretare greşită noţiunii de subvenţie, pe baza definiţiei generale a subvenţiilor din Ordinul MFP nr. 3055/2009, abrogat la data de 1 ianuarie 2015.

Or, acest act normativ nu se aplică recurentului-pârât, mai mult, în domeniul contabilităţii există mari diferenţe între contabilitatea aplicată societăţilor comerciale şi cea aplicată instituţiilor publice, totodată există diferenţe între natura şi destinaţia subvenţiilor date de către bugetul de stat şi/sau bugetul local. Deşi instanţa de apel a interpretat noţiunea de subvenţie doar în lumina dispoziţiilor acestui ordin, a ignorat că acesta nu este aplicabil, deoarece prevede regulile generale contabile în conformitate cu directivele europene aplicabile, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1, numai entităţilor expres menţionate la pct. 1 alin. (3), şi anume: societăţilor comerciale; societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare şi dezvoltare; societăţilor cooperative şi celorlalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe principiile societăţilor comerciale; subunităţilor fără personalitate juridică, cu sediul în România, care aparţin persoanelor juridice cu sediul sau domiciliul în România; subunităţilor fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute la lit. a) - e), cu sediul sau domiciliul în România; subunităţilor din România, care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate, în condiţiile prevăzute de prezentele reglementări.

Prin aceasta, instanţa de judecată a comparat din punct de vedere economic situaţia unei instituţii publice care este subvenţionată din bugetul local, cum este cazul recurentului-pârât sau al unor teatre finanţate din bugetul de stat, cu cea a teatrele private, neţinând cont de statutele diferite ale acestora.

Recurentul-pârât a menţionat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 14, 29 şi 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

A învederat că, în situaţia în care legea interzice expres utilizarea subvenţiilor acordate pentru titlurile şi articolele clar prevăzute în buget, nu poate fi acceptat că un procent de 5% (conform Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 189/2010) din totalul bugetului teatrului pe un an constituie dreptul autorilor operelor muzicale utilizate în spectacole. Bugetul teatrului este structurat pe venituri şi cheltuieli. Deşi în categoria veniturilor sunt incluse şi subvenţiile acordate de la bugetul local, acestea nu au ca destinaţie subvenţionarea preţului biletelor. Veniturile realizate de către recurentul-pârât sunt obţinute numai din vânzarea biletelor de spectacole şi abonamente la spectacole, după caz. Teatrul nu realizează profit, nu desfăşoară activităţi economice, nu este plătitor de TVA. Valoarea cheltuielilor efectuate nu poate depăşi limita cheltuielilor aprobate pe titluri, articole şi alineate, aşa cum sunt prevăzute în buget.

Prin urmare, din punct de vedere economic, subvenţiile nu pot fi încadrate decât în secţiunea de venituri, deoarece acestea nu pot fi considerate cheltuieli, dar acest lucru nu înseamnă că destinaţia ori natura juridică a subvenţiilor acordate poate fi alta decât cea a cheltuielilor. Subvenţia este dată pentru acoperirea unei cheltuieli nominale, determinată anterior acordării subvenţiei. În cauză, dacă în bugetul teatrului ar exista un articol care să prevadă subvenţiile acordate pentru cheltuiala reprezentând diferenţa de preţ bilet, aprecierea instanţei de apel ar fi fost corectă. Altfel, nu poate fi admis că subvenţia dată pentru administrarea unui bun care aparţine instituţiei care acordă subvenţia şi pentru acoperirea salariilor personalului ce este impus prin statul de funcţiuni, aprobat de către entitatea ce acordă subvenţia, poate fi inclusă în baza de calcul a remuneraţiilor pentru drepturile de autor.

În speţă, instanţa de apel a omis toată această subdivizare a veniturilor pe categorii, fiecare cu destinaţia şi natura juridică proprie, şi a dat o turnură greşită, aplicând dispoziţiile art. 256 alin. (1) lit. d) din Anexa Ordinului MFP nr. 3055/2009, prin care veniturile din exploatare cuprind venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care beneficiază entitatea.

Dacă aprecierea instanţei privind includerea subvenţiilor în baza de calcul ar fi corectă, ar rezulta faptul că recurentul-pârât, instituţie publică de cultură ce are ca scop afirmarea identităţii culturale naţionale şi creşterea accesului publicului la spectacole şi concerte, trebuie să achite către UCMR-ADA o valoare de câteva mii de ori de ori mai mare decât o entitate privată, situaţie ce nu a fost avută în vedere prin Legea nr. 8/1996.

În situaţia de faţă, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere la pronunţarea hotărârii varianta raportului de expertiză fără alocaţii bugetare şi să oblige recurentul-pârât la suma de 22.189,03 RON, reprezentând remuneraţii datorate, la care s-ar fi adăugat 31.429,04 RON, sume calculate până la data de 20 septembrie 2012, conform expertizei din apel, de la data scadenţei şi cu procentul de 0,20%. Însă, aceasta a admis toate obiecţiunile intimatei-reclamante la raportul de expertiză şi a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 221.973,63 RON, remuneraţii calculate prin împărţirea alocaţiilor bugetare încasate într-o lună la numărul de bilete vândute în acea lună, reieşind astfel un nou preţ al biletelor, ceea ce nu poate stabili. Dacă într-o lună s-ar desfăşura doar două spectacole la care s-ar vinde câte cinci bilete, toate alocaţiile bugetare încasate în acea lună s-ar aduna la suma obţinută din plata celor zece bilete şi apoi ar fi împărţită la zece, ar reieşi un nou preţ al biletelor de 20.000 RON.

Deşi legal citată, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate au vizat cererea din acţiunea introductivă având ca obiect plata remuneraţiilor restante şi a TVA-ului aferent pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru organizate de către recurentul-pârât începând cu data de 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă şi, în continuare, până la data plăţii efective, în raport de care instanţa de recurs urmează a se pronunţa, iar nu cererea accesorie ce priveşte plata penalităţilor de întârziere aplicate remuneraţiilor restante.

Cu referire la pretenţia principală dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că toate argumentele expuse prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., tind la excluderea din baza de calcul a remuneraţiei a subvenţiilor bugetare, faţă de încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, decurgând din: aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 189/2010; interpretarea greşită a noţiunilor de "venituri obţinute din comunicare publică" şi de "venituri din subvenţii" aplicarea greşită în cauză a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009; încălcarea prevederilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât referitoare la aplicarea Metodologiei privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice - astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 mai 2010 prin Decizia ORDA nr. 189/2010 - şi în soluţionarea pretenţiilor intimatei-reclamante formulate pentru perioada 1 martie 2008 - aprilie 2010.

Pe de o parte, Înalta Curte observă că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a făcut trimitere atât la dispoziţiile pct. 6 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 365/2006, cât şi la prevederile art. 5 din Titlul II al Deciziei ORDA nr. 189/2010 cât priveşte determinarea bazei de calcul a remuneraţiilor datorate pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru susţinute de către recurentul-pârât. În acest context, instanţa de apel a avut în vedere menţiunile înscrise în raportul de expertiză pe care l-a omologat, ocazie cu care experţii au stabilit baza de calcul pentru calculul remuneraţiilor aferente pe perioade distincte, respectiv: 1 martie 2008 - 12 mai 2010; 13 mai 2010 - 4 mai 2011 (data formulării cererii de chemare în judecată); 5 mai 2011 - 31 decembrie 2011, structurate pe spectacole, în funcţie de durata pieselor muzicale, pe perioade corespunzătoare deciziilor ORDA şi pe luni.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că împrejurarea conform căreia instanţa de apel ar fi inclus în baza de calcul a remuneraţiei datorate de către recurentul-pârât a subvenţiile bugetare şi pentru perioada mai sus indicată nu este consecinţa aplicării retroactive a Metodologiei în discuţie, ci a modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în vigoare, considerate a avea incidenţă în cauză, în legătură cu care s-au formulat critici distincte, ce urmează a fi examinate în continuare.

Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, "Baza de calcul a remuneraţiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoţionale, consumaţii etc.; b) bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obţin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoţionale, consumaţii etc.". La pct. 7 se prevede o bază de calcul minimă în cazul spectacolelor la care accesul publicului se face pe bază de bilete, organizate în incinte (printre care şi săli de spectacole, grădini, stadioane etc.).

După cum rezultă din normele citate, baza de calcul a remuneraţiei cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ poate fi reprezentată fie de veniturile menţionate la lit. a), fie) de cheltuielile pentru realizarea activităţii ce utilizează opere muzicale (detaliate la pct. 8). Atunci când utilizatorul a realizat venituri din activitatea de comunicare publică a operelor muzicale, este incidentă ipoteza de la pct. 6 lit. a), situaţie în care este exclusă recurgerea la reperul de calcul menţionat la lit. b). În ambele cazuri, însă, remuneraţia datorată nu se poate raporta la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută la pct. 7.

În speţă, instanţa de apel a constatat că recurentul-pârât a obţinut venituri din utilizarea, prin comunicare publică, de opere muzicale în spectacolele de teatru reprezentate, iar criticile formulate în cauză vizează includerea subvenţiilor bugetare în sfera veniturilor care trebuie luate în considerare în ipoteza de la pct. 6 lit. a) (nu numai în perioada de aplicare a Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, ci şi în cea ulterioară, în care a fost aplicată Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010).

În concret, instanţa de apel s-a raportat la expertiza efectuată în faza apelului, reflectată în raportul iniţial şi completările succesive, în care subvenţiile bugetare încasate de către recurentul-pârât în perioada în litigiu au fost evidenţiate ca fiind venituri, iar acestea au acoperit în totalitate cheltuielile recurentului-pârât efectuate pentru desfăşurarea activităţii de teatru în perioada 1 martie 2008 - 31 decembrie 2011. astfel, instanţa de apel a stabilit baza de calcul şi remuneraţia cuvenită prin includerea veniturilor realizate din vânzarea biletelor şi a alocaţiilor bugetare totale.

Înalta Curte constată, însă, că criticile astfel formulate sunt fondate, cu referire la întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretenţiile din cauză.

În ceea ce priveşte perioada de timp în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006, se reţine că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale trebuie incluse în baza de calcul a remuneraţiei cuvenite autorilor.

O asemenea concluzie nu poate fi formulată nici prin prisma termenilor în care este conceput textul de la pct. 6 lit. a) din Metodologie şi nici prin aplicarea altor dispoziţii legale în vigoare.

Astfel, pe lângă faptul că subvenţiile nu sunt expres menţionate, împrejurarea că enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) (citat mai sus) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale, deoarece o asemenea intenţie a legiuitorului ar fi trebuit prevăzută în mod explicit, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe de altă parte, trimiterea pe care instanţa de apel a făcut-o la prevederile art. 1311 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu susţine concluzia arătată.

Este adevărat că, potrivit acestor norme, veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii (precum radiodifuzare, retransmitere prin cablu, comunicare publică) reprezintă un criteriu esenţial în negocierea metodologiilor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi, dar se consacră în acest fel un principiu, a cărui transpunere în concret, în diferitele cazuri de utilizare de opere, este, însă, la latitudinea exclusivă a părţilor implicate în negociere, în ceea ce priveşte sfera veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a remuneraţiei.

Prin Legea nr. 8/1996 nu se explicitează noţiunea de "venituri obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul", iar această noţiune poate avea o semnificaţie restrânsă, cu referire strictă la activitatea ce reprezintă utilizarea propriu - zisă a operelor, sau mai amplă, în sensul includerii tuturor veniturilor utilizatorului din activitatea ce permite utilizarea operelor, atunci când aceasta din urmă nu epuizează întreaga activitate a utilizatorului sau nu reflectă specificul activităţii sale, ci doar are legătură cu aceasta ori atunci când se desfăşoară activităţi conexe celei prin care o operă este utilizată.

Date fiind multiplele semnificaţii, identificarea acestora în situaţii concrete se face de la caz la caz, în funcţie de termenii în care este reglementată în concret baza de calcul a remuneraţiei şi de finalitatea urmărită prin edictarea normei, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă, în toate cazurile, determinarea veniturilor relevante, fără precizarea sferei de aplicare a normei din acest punct de vedere.

Astfel, de exemplu, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune (conform Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 170/2007), nu numai că este enunţat principiul consacrat prin Legea nr. 8/1996, însă chiar se precizează că veniturile ce intră în baza de calcul sunt constituite "din totalitatea surselor financiare care susţin activitatea de radiodifuzare", surse care sunt enumerate exemplificativ (printre care şi alocaţiile bugetare). De asemenea, în cazul utilizării prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, în Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/07 decembrie 2006 se precizează că baza de calcul a remuneraţiei constă în "totalitatea veniturilor obţinute de utilizator din activitatea de radiodifuzare", indicându-se asemenea venituri cu titlu exemplificativ.

În speţă, pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006 nu conţine o prevedere de principiu privind totalitatea veniturilor obţinute de utilizator din activitatea care utilizează repertoriul şi, cu atât mai puţin, una referitoare la totalitatea surselor financiare care susţin această activitate, pentru a include sumele de bani primite cu titlu de subvenţii bugetare.

Enumerarea conţinută în text are în vedere o anumită categorie de venituri, astfel încât includerea altora (ce este permisă, dat fiind că enumerarea nu este limitativă) nu poate viza decât venituri din aceeaşi categorie cu cele expres menţionate. După cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs, este vorba despre venituri obţinute din "vânzarea" spectacolelor de teatru în care se utilizează opere muzicale, deoarece norma se referă la încasările din vânzarea de bilete, programe, vânzarea de publicitate a spectacolului.

Argumentul instanţei de apel, în sensul că, prin prisma legăturii dintre subvenţii şi fixarea preţului biletelor, s-ar crea o discriminare între teatrele care beneficiază de subvenţii bugetare şi cele care nu beneficiază de acestea, este greşit.

În această din urmă situaţie se află doar companiile de spectacole ce reprezintă persoane juridice de drept privat, în sensul art. 3 lit. c) din O.G. nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, deoarece instituţiile de spectacole, din categoria cărora face parte şi recurentul-pârât, sunt persoane juridice de drept public, conform art. 3 lit. b) din ordonanţă şi care, toate, sunt finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, astfel cum prevede art. 20 din ordonanţă.

Or, nefiind vorba despre situaţii comparabile din punctul de vedere al finanţării, nu se poate reţine existenţa unei discriminări în care s-ar afla persoanele juridice de drept privat faţă de cele subvenţionate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Această apreciere s-a bazat, de altfel, pe o premisă speculativă, aceea că teatrele care beneficiază de subvenţii stabilesc un preţ modic al biletelor, în timp ce companiile private sunt obligate să fixeze, în absenţa subvenţiilor, un preţ mai mare, pentru acoperirea cheltuielilor. Constatarea privind nivelul diferit al preţului biletelor nu a fost justificată şi, chiar dacă s-ar reţine că faptul indicat este real, nu înseamnă că demonstrează, prin el însuşi, existenţa unei discriminări, cât timp un preţ mai mare al biletelor nu conduce în mod necesar la încasări mai mari şi, implicit, la o bază de calcul a remuneraţiei mai consistentă în cazul companiilor private, iar, pe de altă parte, nu se poate prezuma că, întotdeauna, cheltuielile unei companii private pentru realizarea spectacolelor se acoperă exclusiv din încasări, veniturile sale proprii putând avea mai multe surse, al căror nivel este imposibil de comparat cu cel al subvenţiilor bugetare primite de instituţiile publice.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată, totodată, că subvenţiile încasate de recurentul-pârât de la Consiliul Judeţean Giurgiu au fost incluse în baza de calcul a remuneraţiei nu numai pentru argumentul că interesează toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale, ci şi pentru motivul că aceste subvenţii bugetare ar fi destinate subvenţionării preţului biletelor.

Este adevărat că, potrivit art. 5 pct. A lit. e) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, "alocaţiile sau alte finanţări bugetare destinate subvenţionării preţului biletelor spectacolului, concertului ori manifestării artistice" intră în mod expres în baza de calcul a remuneraţiei, astfel încât acestea ar putea fi luate în considerare pentru spectacolele de teatru în care s-au utilizat opere muzicale în perioada în care se aplică metodologia menţionată, dacă sunt îndeplinite toate cerinţele de aplicare a normei.

Pentru perioada anterioară, însă, nu s-ar putea accepta o constatare asemănătoare, deoarece acest tip de subvenţii nu este prevăzut explicit în enumerarea de la pct. 6 lit. a) din Metodologia publicată în Decizia ORDA nr. 365/2006 şi nici s-ar putea considera că sunt venituri din aceeaşi categorie cu cele expres enumerate, asimilabile veniturilor obţinute din vânzarea biletelor.

În ceea ce priveşte perioada mai 2010 - până la efectuarea expertizei şi, în continuare, în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită în cauză condiţia, expres prevăzută, ca finanţarea bugetară să aibă destinaţia de subvenţionare a preţului biletelor spectacolului.

Conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, subvenţiile acordate de la bugetele locale sunt destinate finanţării cheltuielilor necesare funcţionării instituţiilor de spectacole sau concerte, respectiv pentru cheltuielile necesare realizării programului minimal anual prevăzut în contractul de management (lit. a), cheltuielile necesare realizării proiectelor, altele decât cele din programul minimal (lit. b), cheltuieli de personal (lit. c), cheltuielile necesare pentru întreţinerea, reabilitarea şi dezvoltarea bazei materiale (lit. d).

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale este aplicabilă şi bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale (conform art. 1 alin. (2) lit. b), precum recurentul-pârât din cauză, iar, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) şi (4) din lege, "cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată" şi "nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare".

Aşadar, este obligatorie respectarea destinaţiei cheltuielilor, astfel cum a fost prevăzută în buget, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs (chiar dacă s-a făcut referire la dispoziţii echivalente din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, şi nu din cea a finanţelor publice locale, relevantă în raport de sursa de finanţare a recurentului-pârât). Această regulă este, de altfel, expres prevăzută în art. 23 din Legea nr. 273/2006, potrivit căruia "Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate (...)".

În cauză, rezultă că subvenţiile bugetare au avut destinaţia acoperirii cheltuielilor necesare funcţionării teatrului, conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007, şi nu aceea de acoperire a eventualei diferenţe între costul real al biletelor spectacolelor şi preţul fixat, destinaţie care nu se regăseşte în bugetul instituţiei publice. De altfel, o asemenea destinaţie bugetară nu este caracteristică bugetului instituţiilor publice de natura celor în care se încadrează recurentul-pârât.

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale se supun, după cum s-a arătat deja, regulilor prevăzute de Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006, iar potrivit art. 7, veniturile (printre care şi subvenţiile, conform art. 5 alin. (1) lit. c) se includ în buget în totalitate, în sume brute, neputând fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume (cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte). Aşadar, nu ar putea fi acordate subvenţii, potrivit legii, pentru acoperirea unei diferenţe de preţ a biletelor, ci doar pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării instituţiei publice, în mod generic, în condiţiile O.G. nr. 21/2007.

Referirea din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 la destinaţia subvenţiei bugetare nu poate avea în vedere decât destinaţia legală a facilităţii fiscale acordate, iar aceasta este, potrivit legii, aceea a finanţării cheltuielilor necesare funcţionării instituţiilor de spectacole sau concerte, motiv pentru care nu poate fi acceptat argumentul subvenţionării de fapt a preţului biletelor prin acordarea subvenţiilor bugetare.

Înalta Curte observă că, prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut referire, în mod greşit, la Ordinul MFP nr. 3055/2009, însă această apărare nu poate fi examinată în condiţiile în care în considerentele deciziei recurate nu se regăseşte o astfel de trimitere.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel a inclus subvenţiile bugetare în baza de calcul a remuneraţiei cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate, pentru întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretenţiile intimatei-reclamante din cauză, astfel încât recursul recurentului-pârât este fondat şi va fi admis ca atare.

Înalta Curte nu va proceda, însă, la modificarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, deoarece nu pot fi valorificate calculele din raportul de expertiză la care face referire recurentul-pârât, în condiţiile în care acestea au fost efectuate cu includerea alocaţiilor bugetare.

Astfel, se impune administrarea unei noi expertize contabile (ori chiar a unui supliment la expertiza efectuată în faza apelului, în măsura în care şi părţile vor agrea această modalitate de administrare a probei), pentru determinarea remuneraţiei cuvenite autorilor de opere muzicale comunicate de către recurentul-pârât în spectacolele de teatru reprezentate în perioada indicată, pornindu-se de la o bază de calcul conformă cu Metodologia aplicabilă în diferitele perioade de timp, după cum s-a confirmat prin prezenta decizie, în limitele în care recurentul-pârât a criticat decizia de apel prin recursul declarat şi ţinându-se cont de sumele de bani achitate cu titlu de remuneraţie de către acesta.

Cât priveşte cererea de plată a penalităţilor de întârziere aplicate remuneraţiilor restante, Înalta Curte observă că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici sub acest aspect, sens în care urmează a se avea în vedere aplicarea procentului de 0,20% pe zi de întârziere, penalităţi aferente remuneraţiilor achitate cu întârziere sau neachitate încă pentru remuneraţii aferente perioadei 1 martie 2008 - până la data efectuării raportului de expertiză judiciar contabilă, respectiv pentru perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză şi data plăţii efective.

Ca atare, Înalta Curte va admite recursul recurentului-pârât Teatrul "Tudor Vianu", va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară administrarea probei cu expertiză contabilă, urmând a se ţine cont, cu ocazia rejudecării, de aspectele dezlegate prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Teatrul "Tudor Vianu" împotriva Deciziei civile nr. 561A din data de 15 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM