Patent holder’s damages award partly quashed and remanded for fresh prescription analysis of warranty claims.

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 23 octombrie 2004, sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA", Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor la plata a:

- 8.000.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii - sumă reprezentând drepturi patrimoniale ce i se cuvin în calitate de titular al brevetului de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990, determinate prin raportare la efectele economice produse având în vedere folosirea în exploatare de către CNCF A. SA a invenţiei sale;

- 200.000 RON - reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant din bugetul personal pentru realizarea documentaţiilor tehnice, a proiectelor şi a prototipurilor necesare aplicării invenţiei.

În motivare, reclamantul a arătat că a înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, la data de 7 mai 1990, anterior angajării sale la Societatea Naţională de Căi Ferate - SNCFR (în prezent CNCF A. SA), cererea de brevet nr. 145006 având ca obiect invenţia "Metodă de instalaţie de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ", care rezolvă problema precizării stării de "liber" sau de "ocupat" a liniilor şi macazurilor de cale ferată din staţii şi din linia curentă, concomitent cu controlul integrităţii electrice a şinelor, utilizabilă pe liniile feroviare având tracţiunea neelectrică sau electrică.

Brevetul de invenţie nr. 105.793 din 7 mai 1990 are întindere asupra a 10 revendicări (metodă de control, instalaţia de control, mai multe subansambluri specifice şi circuite electronice originale) şi a fost menţinut în vigoare până în prezent prin achitarea taxelor legale de către reclamant.

După angajarea sa în cadrul SNCFR, la data de 19 septembrie 1993, reclamantul a depus Dosarul nr. x/1993 la Direcţia Generală Organizare, Tehnic, Dezvoltare din cadrul SNCFR, dosar ce conţinea oferta privind folosirea brevetului de invenţie precum şi nota de informare necesară în condiţiile art. 2.2. din Regulamentul privind tratarea în cadrul SNCFR a ofertelor de investiţii, desene şi modele industriale precum şi realizări tehnice noi la nivelul unităţii.

În plus, reclamantul, în afara sarcinilor de serviciu, a elaborat şi a înaintat SNCFR toate documentele necesare aplicării invenţiei şi a realizat din bugetul personal toate prototipurile pentru trecerea de la idee la ansamblul fizic funcţional în condiţii de siguranţă a circulaţiei feroviare, astfel încât pentru realizarea şi implementarea noii creaţii tehnice reclamantul a furnizat integral pârâtei know-how-ul.

Invenţia reclamantului s-a materializat în Instalaţia de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ, prescurtat Circuite de cale tip C-4-64 şi, potrivit procedurii SNCFR, a fost omologată preliminar la data de 16 noiembrie 1993 şi final la data de 29 iulie 1996. De asemenea, la data de 23 martie 2002, instalaţia a fost reomologată de CNCF A. SA prin Autoritatea Feroviară Română - AFER, conform Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 290/2000.

Încă din 1993, s-a apreciat că aplicarea invenţiei va aduce beneficii suplimentare constând în reducerea consumului de energie electrică de 7 ori, rezolvarea unor probleme legate de aprovizionarea cu echipamente de schimb, sporirea gradului de siguranţă a circulaţiei, eliminarea necesităţii sursei de curent continuu, creşterea disponibilităţii echipamentelor, reducerea costurilor de întreţinere, etc.

De la data experimentării - 15 decembrie 1990 şi până la omologare, C-4-64 a fost introdus gradat, iniţial într-o staţie mică de pe o cale ferată secundară şi apoi, ca urmare a funcţionării corespunzătoare, şi în alte staţii din ce în ce mai complexe.

Deşi pârâta CNCF A. S.A. a folosit şi implementat circuitele C-4-64, respectiv revendicările 1 şi 2 din brevetul RO 105.793, aceasta nu a înţeles să procedeze la negocierea şi încheierea unui contract cu reclamantul. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că, potrivit corespondenţei purtate între părţi, acesta a solicitat la 13 iunie 1997 (când deja funcţionau 569 circuite de cale ferată în patru secvenţe tip C-4-64, cu peste 13 milioane de ore de funcţionare) Direcţiei Generale Organizare, Tehnic, Dezvoltare reanalizarea ofertei depuse în 1993. Direcţia Generală Infrastructură a propus (prin adresa nr. x/A/3597) ca plata recompensei să se facă eşalonat pe bază de post calcul, în funcţie de efectele economice nete, exprimabile în cifre, astfel încât SNCF să rămână cu 50% din beneficiul net (cum s-a procedat în decursul timpului şi cu alte invenţii). Fără a comunica reclamantului, DGOTD a apreciat procentul ca exagerat.

Abia în 1998, la cererea expresă a reclamantului, au fost numiţi membrii comisiei de analiză a ofertei, iar prin Hotărârea nr. 10 din 22 octombrie 1999 a Consiliului de administraţie a CNCF A. S.A. a fost mandatat Directorul General pentru negocierea contractului şi recompensarea reclamantului în limita a 2 miliarde ROL într-o singură tranşă, reprezentând 50% din economiile nete realizate până la acea dată, însă acesta nu a dat curs hotărârii CA.

La data de 9 aprilie 2001, reclamantul s-a adresat printr-un memoriu Ministerului Lucrărilor Publice Transporturilor şi Locuinţei, care, prin Nota nr. 1093/IS din 25 aprilie 2001, a comunicat CNCF A. SA necesitatea încheierii contractului cu reclamantul până la data de 15 mai 2001.

Pârâta a continuat însă să analizeze prin corespondenţe interne eficienţa invenţiei, motiv pentru care reclamantul s-a adresat din nou la data de 28 august 2006 Ministerului Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, iar în 28 ianuarie 2008, noii conduceri a A. SA, soluţionarea problemei rămânând la nivelul de numire a membrilor comisiei.

Prin adresa nr. x/2009, CNCF A. SA a comunicat reclamantului că nu pârâta, ci societăţile care implementează circuitele C-4-64 au obligaţia de a-i achita drepturile patrimoniale.

Ca temei juridic al cererii reclamantul a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, care prevăd că:

(1) Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine:

b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta fie în exercitarea funcţiei sale, fie în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare.

Reclamantul a arătat că, având în vedere că a realizat invenţia şi a procedat la brevetarea sa, în cursul anului 1990, anterior angajării sale la SNCFR (devenită din 1998 CNCF - A. SA), îi sunt aplicabile prevederile menţionate.

Mai mult, analizând întreaga corespondenţă dintre părţi rezultă fără urmă de echivoc că atât invenţia, cât şi întreaga documentaţie necesară aplicării invenţiei a fost realizată de reclamant în timpul său liber, fără niciun ajutor material sau financiar din partea A. SA, acest lucru nefiind contestat de către pârâtă, ci dimpotrivă, fiind confirmat de aceasta.

Având în vedere calitatea reclamantului de titular al brevetului şi de salariat în cadrul CNCF A. SA, acesta a procedat conform art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, înaintând pârâtei oferta privind folosirea brevetului (înregistrată sub nr. 314/2026 din 19 septembrie 1993). Analizând această ofertă, pârâta şi-a manifestat în termenul legal dreptul de preferinţă la încheierea unui contract, procedând chiar la folosirea şi exploatarea invenţiei timp de 18 ani, însă, cu rea-credinţă, a tergiversat încheierea contractului cu reclamantul, încălcând astfel prevederile art. 32 şi 36 din Legea nr. 64/1991.

În final, reclamantul a arătat că pârâta a exploatat fără drept invenţia brevetată, punând în funcţiune instalaţii de circuite de cale tip C-4-64 în peste 80 de staţii cu instalaţii de centralizare electrodinamică sau electronică şi în peste 80 de instalaţii de bloc de linie automat ale liniilor curente dintre staţii, respectiv un număr total de peste 4000 de circuite de cale tip C-4-64, care însumează peste 250 milioane ore de funcţionare, fără a avea niciun drept în acest sens.

În ceea ce priveşte efectele economice şi sociale rezultate din exploatarea brevetului de invenţie, reclamantul a arătat că prin introducerea acestor noi tipuri de circuite de cale pe aproape 40% din liniile şi macazurile A. ale reţelei electrificate sau ale unor linii neelectrificate pe care locomotivele Diesel modernizate tractează trenuri de călători climatizate electric, a crescut într-un mod spectaculos fiabilitatea şi siguranţa în exploatare a instalaţiilor de dirijare a circulaţiei, s-a redus substanţial activitatea de întreţinere, s-au realizat economii mari la investiţii, piese de schimb şi energie electrică consumată.

Acest lucru se datorează faptului că instalaţia C-4-64 este unica instalaţie feroviară de siguranţă a circulaţiei la care investiţia iniţială se recuperează, evaluând numai valoarea energiei electrice economisite, în cel mult 18 luni.

Mai mult, C-4-64 are funcţionalitate sigură şi fiabilitate ridicată, fiind cu complexitate relativ redusă, dar la un nivel tehnologic foarte înalt, iar urmarea acestui fapt este preţul de cost redus, proiectarea instalaţiilor conform specificului geografic al staţiilor şi implementarea în teren neimplicând probleme deosebite, având însă o stabilitate funcţională ridicată.

Datorită acestui fapt instruirea personalului propriu din sfera întreţinerii instalaţiilor de centralizare şi comandă a A. a fost facilă, astfel şi costurile de exploatare au scăzut substanţial.

Chiar prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 22 septembrie 1999 a CNCF A. SA se menţionează expres că soluţia tehnică a fost acceptată fără rezerve având în vedere nenumăratele calităţi ale acesteia precum şi ţinând cont de eficienţă economică majoră a aplicării invenţiei. Raportat la consumul de energie electrică, s-a reţinut faptul că acesta se reduce de circa 7,5 ori, astfel neestimându-se eficienţa economică în raport de rata inflaţiei, ci procedându-se la o analiză economică efectuată în "RON constanţi" folosindu-se preţurile din 1999, s-a reţinut că totalul economiilor nete doar din reducerea consumului pentru anii 2000 - 2019 va fi de 97,1 miliarde ROL. De asemenea, s-a calculat că doar pentru circuitele care funcţionau până în anul 1999, respectiv pentru 1203 circuite de cale, s-a realizat o economie netă numai din calculul reducerii consumului electric de 4 miliarde ROL.

Prin urmare, dacă doar din aplicarea a 1203 circuite de cale s-a realizat o economie de 4 mld. ROL, doar din reducerea consumului electric, calculată fără a ţine cont de rata inflaţiei, rezultă că economia netă realizată în prezent doar din reducerea consumului de energie electrică este cu mult mai mare, având în vedere că în prezent funcţionează peste 4000 circuite C-4-64, care însumează peste 250 milioane de ore de funcţionare la un preţ mediu a kWh net superior faţă de 1999.

Dincolo de economia realizată din reducerea consumului de energie electrică, prin introducerea circuitelor C-4-64 s-a constatat că se reduce şi numărul de joante izolante. La fiecare 100 de circuite se elimină necesitatea a cel puţin 4 joante izolante/an la un preţ de 6.000.000 ROL/joantă, rezultând o economie de 17 miliarde RON vechi.

De asemenea, se reduce şi necesarul de invertoare din staţie, cel puţin un invertor la 100 circuite de cale, rezultând o economie de peste 7,2 miliarde la nivelul anului 1999.

În plus, pentru calculul eficienţei economice, trebuie să se ţină cont şi de faptul că A. nu a efectuat cheltuieli cu privire la cercetare, proiectare şi experimentare, lucru confirmat de pârâtă, toate aceste cheltuieli fiind suportate din bugetul reclamantului.

În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (5), art. 5 alin. (1) lit. b), art. 32, art. 36 din Legea nr. 64/1991, art. 90 alin. (12) şi (14), art. 91 alin. (3), art. 91 alin. (4) lit. b) şi c) din H.G. nr. 547/2008 şi pe dispoziţiile Convenţiei pentru protecţia proprietăţii intelectuale, Stockholm, 1997, ale Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărfurilor, Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, Tratatul de Cooperare în domeniul brevetelor, Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat întâmpinare faţă de cererea de chemare în judecată prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, motivat de faptul că împuternicirea avocaţială a fost dată numai pentru derularea procedurilor legale pentru recuperarea drepturilor materiale decurgând din brevetul de invenţie în raport cu CNCF A. SA, iar nu şi cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

A fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât reclamantul nu este şi nu a fost niciodată angajat într-un raport juridic cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, el aflându-se numai în raporturi de muncă cu CNCF A. SA, instituţie cu personalitate juridică distinctă de cea a ministerului.

De altfel, nu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii este cel care a folosit invenţia reclamantului şi nici nu şi-a mărit patrimoniul ca urmare a folosirii acestei invenţii, pentru a se poate reţine o îmbogăţire fără justă cauză a ministerului de natură a conferi reclamantului dreptul la despăgubiri.

Pârâta CNCF A. SA a formulat întâmpinare faţă de cererea de chemare în judecată prin care a arătat că este o companie naţională cu capital integral de stat, Statul Român fiind unicul acţionar. A fost înfiinţată prin H.G. nr. 581/1998 ca urmare a reorganizării prin divizare a regiei autonome SNCFR în anul 1998, dispusă prin O.U.G. nr. 12/1998, având ca principal obiect de activitate gestionarea infrastructurii feroviare publice şi a patrimoniului auxiliar feroviar.

CNCF A. SA deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică în baza contractului de concesiune nr. 224/2002 încheiat cu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de concedent şi CNCF A. SA în calitate de concesionar, proprietarul infrastructurii feroviare publice fiind Statul Român, în considerarea calităţii sale de autoritate publică.

Potrivit pct. 3 lit. d) din Anexa 2 a H.G. nr. 581/1998 (modificată şi completată prin H.G. nr. 589/2006), printre elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice se află şi instalaţiile de centralizare electrodinamică care sunt definite de lege ca fiind "ansamblul de echipamente mecanice şi electrice bazate în principal pe relee cu care se comandă şi se controlează manevrarea şi înzăvorârea macazurilor, starea de liber/ocupat a liniilor şi macazurilor de către materialul rulant, permiţând punerea pe liber a semnalelor luminoase de manevră sau de circulaţie, numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de siguranţă verificate de instalaţie, cu toate anexele, clădirile şi terenul aferent."

Circuitele de cale C-4-64 ce fac obiectul brevetului sunt parte componentă a acestei instalaţii de centralizare electrodinamică.

CNCF A. SA utilizează aceste componente nu în considerarea calităţii sale de persoană juridică de drept privat, ci în considerarea calităţii sale de administrator al infrastructurii feroviare publice, veniturile pentru întreţinerea şi repararea componentelor infrastructurii feroviare publice fiind fonduri bugetare, iar nu proprii.

Reclamantul a făcut cunoscută invenţia atât potenţialului utilizator (SNCFR) cât şi producătorului specializat de echipament - B. Bucureşti, anterior hotărârii de acordare a brevetului publicat în BOPI nr. 12 din 30 decembrie 1990.

S-a invocat de către pârâtă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Sub acest aspect, pârâta a arătat că nu a produs şi nu a comercializat aceste circuite de cale ferată, ele fiind fabricate sub licenţă de SC B. SA, care a efectuat şi instalarea acestora, pe baza proiectelor de instalaţii realizate de C. - SA Bucureşti. CNCF A. SA a încheiat prin sucursalele sale mai multe contracte de lucrări cu producătorul SC B. SA pentru instalarea acestor circuite de cale în diferite staţii de cale ferată.

Rezultă că B. SA are calitate atât de producător, cât şi de furnizor al respectivului tip de circuit de cale, iar CNCF A. SA are doar calitatea de client-cumpărător al acestui producător şi furnizor.

Întrucât B. SA a utilizat invenţia realizată de reclamant acesteia îi revine obligaţia de a achita reclamantului drepturile patrimoniale ce i se cuvin. Reglementarea drepturilor patrimoniale născute din dreptul titularului de brevet aparţine de relaţia dintre producător şi titularul de brevet, iar nu de relaţia de angajat/angajator sau inventator/utilizator.

Pârâta a mai susţinut că nu CNCF A. SA în calitatea sa de administrator al infrastructurii feroviare publice trebuie obligată la plata drepturilor patrimoniale, ci obligaţia de plată aparţine Statului Român în considerarea calităţii sale de autoritate publică care deţine în regim de proprietate această infrastructură.

A invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub acest aspect au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretului nr. 167/1954 care stabilesc că dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie în 3 ani şi faptul că aceste termen se calculează, potrivit art. 33 din Legea nr. 64/1991 cu începere de la data publicării cererii de brevet. Cum cererea de brevet a fost publicată la 7 mai 1990, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 7 mai 1993.

S-a mai arătat şi faptul că recunoaşterile SNCFR, anterioare anului 1998, când s-a înfiinţat CNCF A. SA nu îi sunt opozabile pârâtei.

Pe fondul pretenţiilor, pârâta a arătat că suma de 8 milioane euro pretinsă de reclamant este aleatorie, nefiind prezentată nicio modalitate de calcul şi reprezintă dublul sumei pretinse în faza procedurii de conciliere. Se menţionează şi faptul că neexistând niciun contract între părţi, nu există niciun raport obligaţional şi că preţul circuitelor a fost deja achitat de pârâtă producătorului B. SA.

În privinţa sumei de 200.000 RON, pârâta a afirmat că întrucât reclamantul a fost angajat al SNCF după 1998 a beneficiat de tot sprijinul necesar pentru realizarea şi testarea invenţiei sale, neexistând dovezi că reclamantul ar fi efectuat aceste cheltuieli.

Pârâta CNCF A. SA a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva SC B. SA, la data de 19 mai 2010, solicitând ca, în măsura în care acţiunea reclamantului va fi admisă, chematul în garanţie să fie obligat la plata sumelor stabilite.

A arătat că, potrivit capitolului 9 din Contractul nr. x/4/266 din 23 iunie 2006 încheiat între pârâtă şi chematul în garanţie, "executantul B. are obligaţia de a despăgubi achizitorul CNCF A. SA împotriva oricăror reclamaţii şi acţiuni în justiţie ce rezultă din încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală (brevete, nume, mărci înregistrate etc.) legate de echipamentele, materialele, instalaţiile sau utilajele folosite pentru ori în legătură cu execuţia lucrărilor încorporate în acestea."

În drept, cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 C. civ.

Chemata în garanţie SC B. SA a formulat întâmpinare împotriva cererii de chemare în garanţie formulată de CNCF A. SA, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române, ca urmare a faptului că în 2 din cele 3 contracte încheiate cu CNCF A. SA pentru reabilitarea căii ferate (Bucureşti - Constanţa şi Câmpina - Predeal) părţile au inserat o clauză compromisorie prin care competenţa a fost stabilită în favoarea Curţii internaţionale de Arbitraj şi raportat la art. 3433 C. proc. civ.

În privinţa celui de-al treilea Contract - nr. x/4/266 din 23 iunie 2006 (Bucureşti - Şendreni, singurul contract derulat în perioada de prescripţie), chemata în garanţie a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, a arătat că B. a deţinut dreptul de folosinţă legal şi valid asupra brevetului, potrivit Contractului de licenţă nr. 505 din 30 august 1996 prin care reclamantul a acordat o licenţă pentru producţia, valorificarea şi instalarea echipamentelor ce încorporează parţial sau total revendicările 2 - 10 din brevetul reclamantului, licenţă cu valabilitate de la 5 mai 1990 la 7 mai 2010.

Astfel, CNCF A. ar fi trebuit să aibă dreptul de folosinţă cel puţin asupra revendicării nr. 1 din brevet cu atât mai mult cu cât potrivit art. 9 din contractul invocat împotriva chematei în garanţie, daunele-interese la care poate fi obligat executantul pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pot acorda, "cu excepţia situaţiei în care o astfel de încălcare rezultă din respectarea caietului de sarcini întocmit de achizitor." Revendicarea nr. 1 din brevet - metoda de control şi proiectul detaliat al instalaţiei - erau prevăzute în caietul de sarcini ca şi condiţie obligatorie (constituia obiectul licitaţiei), iar B. nu avea niciun fel de obligaţie de a deţine vreun drept de proprietate intelectuală în condiţiile în care printre obligaţiile sale contractuale nu exista şi realizarea proiectului sau concepţiei metodei de control.

La data de 16 iunie 2010, pârâta CNCF A. SA şi-a modificat cererea de chemare în garanţie, arătând că înţelege să cheme în garanţie pentru aceleaşi argumente şi în aceleaşi împrejurări şi pe SC D. SA şi SC Construcţii Feroviare Cluj SA.

La data de 19 aprilie 2011, chemata în garanţie SC A. SA, prin E. SPRL a solicitat suspendarea de drept a cererii de chemare în garanţie în condiţiile art. 36 din Legea insolvenţei nr. 85/2006.

Chemata în garanţie SC D. SA a formulat întâmpinare împotriva cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta CNCF A. SA, prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie îndreptate împotriva sa, susţinând că nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 61 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa cererii modificatoare a cererii de chemare în garanţie, care nu a fost depusă odată cu întâmpinarea sau cu prima cerere de chemare în garanţie formulată împotriva B.

De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Sub aspectul calităţii procesuale, D. a arătat că a încheiat cu CNCF A. SA contracte de antrepriză, fiind un simplu executant al unor lucrări de montaj şi punere în funcţiune a circuitelor C-4-64, pe baza caietului de sarcini, a proiectului şi a detaliilor de execuţie întocmite de Institutul de Studii şi Proiectări Căi Ferate SA

A invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei, în condiţiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 şi 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, raportat la faptul că pretenţiile pârâtei sunt întemeiate pe contracte încheiate între părţi şi finalizate în anul 1998.

Pe fond, chemata în garanţie a susţinut că cererea pârâtei este inadmisibilă deoarece nu se conformează dispoziţiilor art. 61 şi 112 C. proc. civ., nefiind motivată. Referirea din această cerere la cererea de chemare în garanţie iniţială sunt nereale, deoarece contractele încheiate cu B. sunt diferite de contractele încheiate cu D.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2011, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, ca urmare a ratificării mandatului acordat avocatului împuternicit prin semnarea cererii de chemare în judecată de către reclamant, personal.

A luat act de faptul că excepţia inadmisibilităţii ca urmare a existenţei unei clauze compromisorii nu a mai fost susţinută de către chemata în garanţie D. SA, în condiţiile în care pârâta CNCF A. SA a arătat că cererea de chemare în garanţie este întemeiată exclusiv pe Contractul nr. x/4/266 din 23 iunie 2006, care nu cuprinde o astfel de clauză.

A respins excepţia tardivităţii cererii modificatoare a cererii de chemare în garanţie, raportat la dispoziţiile art. 61, 134 şi 132 C. proc. civ.

A disjuns cererea de chemare în garanţie formulată împotriva SC A. SA Cluj, în considerarea faptului că împotriva acesteia a fost deschisă procedura generală a insolvenţei prin Sentinţa civilă nr. 2087/2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. x/2008.

Prin încheierea din data de 11 octombrie 2011, tribunalul dispus următoarele:

- a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CNCF A. SA în privinţa cererii de chemare în judecată;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii în privinţa cererii de chemare în judecată;

- a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei CNCF A. SA pentru cererile de chemare în garanţei formulate împotriva D. SA şi B. SA;

- a respins, ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. SA în privinţa cererii de chemare în garanţie.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru fapta ilicită constând în folosirea şi exploatarea invenţiei reclamantului fără drept, respectiv încălcarea de către pârâţi prin atitudinea lor culpabilă a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 64/1991 ce conferă drepturi exclusive de exploatare titularului de brevet şi care interzic utilizarea procedeului sau a metodei brevetate, precum şi folosirea produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, fără consimţământul titularului.

1. Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CNCF A. SA pe cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut următoarele:

Pârâta CNCF A. SA a invocat atât faptul că aparţine Statului Român calitatea procesuală pasivă (în calitate de proprietar al infrastructurii feroviare în care sunt încorporate circuitele C-4-64), cât şi faptul că această calitate aparţine B. SA (în calitate de producător şi furnizor al acestor circuite), pârâta nefiind decât concesionarul infrastructurii feroviare.

În combatere, reclamantul a arătat că potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1991, "este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:

a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;

b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu".

Independent de calitatea procesuală pasivă a Statului Român sau a B. SA, tribunalul a constatat că, în prezenta cauză, CNCF A. SA are calitate procesuală pasivă împotriva sa pretinzându-se antrenarea răspunderii delictuale pentru folosirea metodei, dar şi a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat (faptă interzisă de dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991), ca urmare a comenzilor pe bază de caiet de sarcini emise de către pârâtă.

Prin urmare, chiar dacă este posibilă antrenarea răspunderii şi pentru Stat sau pentru B., între subiectul pasiv al faptei ilicite - persoana care foloseşte produsul obţinut direct prin procedeul brevetat - şi CNCF A. SA există identitate.

În privinţa contractului încheiat cu B. SA, tribunalul a constatat că faptul că pârâta a achitat preţul circuitelor C-4-64 către această societate nu poate fi opus reclamantului ca şi cauză exoneratoare de legitimare procesuală pasivă, deoarece actele dintre terţe persoane, nici nu vatămă, nici nu profită unei alte persoane (res inter alios acta neque nocere, neque prodesse potest). În plus, de faptul că poate fi antrenată răspunderea delictuală şi a altei persoane nu depinde calitatea procesuală pasivă a pârâtei, deoarece fapta terţului exonerează de răspundere delictuală numai în măsura în care se interpune determinant în lanţul cauzal dintre faptă şi prejudiciu, iar nu atunci când se impută fapte delictuale diferite.

În privinţa calităţii de proprietar a Statului Român, în calitate de proprietar al infrastructurii feroviare incluzând aceste circuite, tribunalul a constatat că susţinerea este corectă existând identitate şi între Statul Român şi subiectul pasiv al faptei ilicite pretinse de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

2. Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, s-a reţinut că acest pârât a arătat că nu există niciun raport juridic cu reclamantul de natură să justifice chemarea acestui pârât în judecată, existând numai raporturile de muncă stabilite cu CNCF A. SA, iar pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii nu a folosit în niciun fel invenţia reclamantului.

Reclamantul a combătut aceste susţineri pe baza art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998, din care rezultă că drepturile statului, ca acţionar unic al CNCF A. SA, sunt exercitate de către Ministerul Transporturilor. S-a susţinut şi faptul că Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii propune bugetul de venituri şi cheltuieli al CNCF A. SA ceea ce impune prezenţa sa în proces având în vedere obiectul material al litigiului. De asemenea, ministerul a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru instalarea şi punerea în funcţiune a circuitelor C-4-64.

Tribunalul a constatat că reclamantul a încercat să justifice antrenarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii prin faptul că acesta în temeiul unui mandat legal reprezintă acţionarul unic al CNCF A. SA - Statul Român.

Or, calitatea procesuală în prezenta cauză a Statului Român decurge din calitatea sa de proprietar al infrastructurii feroviare, iar nu din calitatea sa de unic acţionar al CNCF A. SA. Chiar dacă, prin absurd, acţionarul unic ar răspunde personal delictual pentru fapta persoanei juridice, nu ar putea fi antrenată răspunderea mandatarului său - Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii care exercită drepturile sale potrivit H.G. nr. 581/1998.

Faptul că Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii propune bugetul de venituri şi cheltuieli al CNCF A. SA nu este de natură a justifica calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, o eventuală obligaţie în acest sens devenind activă în faza de executare a unei sentinţe favorabile reclamantului.

În ceea ce priveşte aprobarea anterioară a unui buget care a permis instalarea şi punerea în funcţiune a circuitelor C-4-64, tribunalul a constatat că aceasta în sine nu este o faptă ilicită de natură să vatăme, în raport de cauzalitate direct,drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantului.

3. Asupra prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului s-a constatat că pârâta CNCF A. SA a susţinut că termenul legal de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data publicării brevetului de invenţie şi s-a epuizat la data de 7 mai 1993.

Reclamantul a arătat că drepturile sale patrimoniale depind de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului, astfel încât momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu începe să curgă la data publicării brevetului, ci la data când aceste efecte se produc. S-a susţinut şi întreruperea termenului de prescripţie în mod repetat prin recunoaşterile exprese decurgând din corespondenţa purtată cu SNCFR antecesoarea pârâtei, ale cărei acte sunt opozabile acesteia în urma efectelor dizolvării fostei SNCFR.

Tribunalul a constatat că pretenţiile reclamantului au fost formulate pentru perioada 07 mai 1990 - data cererii adresate Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi s-a arătat constant şi necontestat că circuitele C-4-64 au fost şi sunt în exploatare şi în prezent în infrastructura feroviară. La ultimul termen de judecată, reclamantul a arătat că pretenţiile sale se întind pe perioada care începe cu prima exploatare a invenţiei de către pârâtă.

Prin urmare, fapta imputată pârâţilor are un caracter continuu (există încălcări succesive ale dreptului de proprietate intelectuală supuse unei prescripţii extinctive distincte), ceea ce face ca cel puţin pentru trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată (23 aprilie 2007), dreptul material la acţiune să nu fie prescris.

Pentru perioada de timp anterioară, tribunalul a constatat că momentul de la care curge termenul de prescripţie nu este cel al publicării brevetului de invenţie, ci raportat la cauza juridică a cererii de chemare în judecată, potrivit regulilor prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, este momentul când în urma începerii folosirii de către pârâţi a invenţiei, reclamantul "a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Având în vedere permanenta comunicare dintre reclamant şi pârâţi în privinţa aplicării invenţiei, momentul începerii folosirii invenţiei corespunde cu momentul prevăzut de lege pentru începutul cursului prescripţiei. Anterior acestui moment nu se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, ci efectiv a temeiniciei cererii faţă de lipsa unei fapte ilicite constând din exploatarea invenţiei de către pârâţi.

Din memoriul de prezentare al dosarului de omologare finală rezultă că circuitele C-4-64 au fost introduse experimental la data de 15 noiembrie 1990 la 15 secţiuni izolate ale staţiei Corlăţeşti (RCF Bucureşti), ulterior introducerea circuitelor fiind extinsă. Tribunalul a apreciat că acesta este momentul când reclamantul poate pretinde săvârşirea unei fapte ilicite în sarcina pârâtelor.

Pentru această perioadă de timp, tribunalul a constatat că a fost întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşteri succesive iniţial ale SNCF, ulterior ale CNCF A. SA (nota nr. 314/1/307/1993 de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului, adresa nr. x/206/1994 prin care s-a solicitat depunerea ofertei de contract, adresa Direcţiei Generale Infrastructură 114/A/3597 din 13 august 1997 de propunere a negocierii contractului şi a recompensei, adresa nr. x/2018/1998, adresa nr. x/2/465/1999 a CNCF A. SA care estimează recompensa la 2 miliarde rol, hotărârea CA în 22 septembrie 1999 şi nr. 10/22 octombrie 1999, nota nr. x/2001, adresa nr. x/13 decembrie 2004 şi dispoziţia din 14 aprilie 2009).

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei privind lipsa de opozabilitate a recunoaşterilor făcute de SNCF, tribunalul a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, transmisiunea fiind făcută cu titlu universal în situaţia dizolvării fostei SNCF şi a preluării de către actuala pârâtă CNCF A. SA a tuturor drepturilor şi obligaţiilor aferente exploatării infrastructurii feroviare.

4. Asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de chematele în garanţie D. şi B., tribunalul a constatat că această excepţie este întemeiată având în vedere cauza juridică a cererilor de chemare în garanţie - antrenarea răspunderii contractuale a chematelor în garanţie - şi data încheierii acestor contracte (nr. x/4/266 din 23 iunie 2006 în cazul B. şi contracte la nivelul anului 1998 în cazul D.).

Recunoaşterile făcute de pârât în privinţa pretenţiilor reclamantului nu sunt de natură a întrerupe prescripţia contractuală (ca orice act al unor terţe persoane, independent de orice voinţă a chemaţilor în garanţie).

Prin urmare, termenul de 3 ani s-a împlinit anterior formulării cererilor de chemare în garanţie, excepţiile fiind întemeiate.

5. Raportat la această soluţie, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. s-a constatat a fi rămasă fără obiect.

Prin Sentinţa civilă nr. 676 din 13 mai 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate A. SA, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pe pârâta CNCF A. SA să plătească reclamantului suma de 15.772.380 RON. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva Statului Român, a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cererea formulată împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi a respins, ca prescrise, cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtă împotriva D. SA şi B. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul A. este titularul brevetului 105.793 din 7 mai 1990 pentru invenţia "Metodă şi instalaţie de control pentru circuite de cale, cu impulsuri de curent alternativ", având 10 revendicări asupra metodei de control, instalaţiei de control, mai multor subansambluri specifice şi circuite electronice originale. Invenţia rezolvă problema precizării stării de "liber" sau de "ocupat" a liniilor şi macazurilor de cale ferată din staţii şi din linia curentă, concomitent cu controlul integrităţii electrice a şinelor, utilizabilă pe liniile feroviare având tracţiunea neelectrică sau electrică.

Brevetul a fost eliberat cu perioadă de protecţie 7 mai 1990 - 7 mai 2010, corespunzător datei cererii de brevet înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la 7 mai 1990 cu nr. 145006.

Hotărârea OSIM de acordare a brevetului a fost luată la data de 30 noiembrie 1992 sub nr. 6/065.

Astfel cum s-a reţinut prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2011, prima folosire, la nivel experimental, a invenţiei de către pârâtă (fosta SNCFR) a avut loc la data de 15 noiembrie 1990. Totuşi, potrivit raportului de expertiză tehnică, se reţine că primele 15 circuite de cale au fost introduse experimental pe raza Regionalei CF Bucureşti, secţia CT 4 Ploieşti în Staţia CF Corlăţeşti la 15 decembrie 1990.

Ulterior, la data de 19 septembrie 1993, reclamantul a fost angajat în cadrul SNCFR (în prezent CNCF A. SA), iar la data de 13 septembrie 1993 acesta a înaintat pârâtei o ofertă privind folosirea metodei de control pentru un nou tip de circuit de cale (denumit în litigiu C-4-64). Imediat, la 16 septembrie 1993, în cadrul SNCFR s-a constituit o comisie pentru examinarea acestei oferte.

De-a lungul timpului, prin diverse acte interne ale pârâtei a fost confirmată utilitatea implementării circuitelor de cale C-4-64 (a se vedea raportul comisiei de omologare, punctul de vedere al Direcţiei Generale Infrastructură nr. 114/A/3597). Tribunalul a reţinut că în acest act, emanând chiar de la pârâtă, sunt recunoscute diferite aspecte tehnice care se coroborează cu celelalte probe (expertiză tehnică) sub aspectul avantajelor aduse de implementarea circuitelor C-4-64:

"13. (...) costul lucrărilor de înlocuire se apreciază că va fi cel mult egal cu cel din cazul folosirii echipamentelor originale (...). În consecinţă, se consideră că aplicarea invenţiei va aduce beneficii suplimentare în condiţiile în care costurile vor rămâne neschimbate.

(...) efectele economice rezultă astfel:

A. se reduce de circa 7 ori consumul de energie electrică;

B. se reduce numărul de joante izolante;

C. se reduce necesarul de invertoare din staţie (...);

E. cheltuieli de cercetare, proiectare, experimentare: 0 (...);

G. efecte economice care sunt dificil de exprimat prin cifre:

- sporeşte gradul de siguranţă a circulaţiei

- se elimină necesitatea releelor transmiţătoare, cu cel puţin un releu/circuit pe durata de viaţă economică;

- nu sunt necesare reţele de cabluri suplimentare;

- se elimină necesitatea sursei de curent continuu şi consumul la 24 vechiul C. civ.;

- creşte disponibilitatea echipamentelor;

- se rezolvă o serie de probleme legate de aprovizionarea cu echipamente de schimb;

- devine posibilă amplasarea joantelor izolante de schimbarea polarităţii pe şinele liniilor în abatere;

- se reduce uzura releelor tip IMVŞ-110;

- se reduc cheltuielile de întreţinere;

- se reduce spaţiul necesar instalării în sala de relee;

- se reduce substanţial nivelul de zgomot în sala de relee."

La un anumit moment, în cadrul negocierilor dintre părţi, reclamantul a solicitat 50% din efectele economice, iar SNCFR a propus procentul de 10% din efectele economice, pentru creaţii tehnice deosebite .

Concluziile exprimate în această adresă au fost infirmate de noua comisie de examinare a ofertei care a susţinut pretenţiile reclamantului şi beneficiile economice ale implementării invenţiei.

Potrivit hotărârii consiliului de administraţie A. SA din data de 22 septembrie 1999, s-a decis emiterea dispoziţiei de aplicare a soluţiei tehnice C-4-64 pe liniile A. şi negocierea şi semnarea contractului de acordare a dreptului de utilizare a metodei de control (revendicarea 1 din brevet) cu recompensarea autorului în limita a 2 mld. ROL brut, reprezentând cca. 50% din economiile nete realizate până în prezent din economisirea energiei electrice până în prezent.

Acelaşi gen de corespondenţă a existat între părţi (solicitări ale reclamantului, decizii interne diverse ale pârâtei) până la iniţierea prezentului litigiu (potrivit documentelor ataşate cererii de chemare în judecată), fără însă ca aceasta să conducă la recompensarea materială în vreun fel a reclamantului.

În tot acest timp, pârâta a continuat să implementeze circuitele de cale C-4-64, omologându-le preliminar conform procedurii interne, la 16 noiembrie 1993 şi ulterior final, la 29 iulie 1996, cu reomologare la 20 martie 2003. Între anii 1990 - 1994 aceste circuite au fost introduse numai în staţii de cale ferată dotate cu instalaţii de centralizare electrodinamică şi, începând cu 1995, aceste circuite au fost extinse şi pe liniile curente înzestrate cu instalaţii de bloc de linie automat şi, ulterior, la toate staţiile centralizate electronic.

În raport de această situaţie, reclamantul a susţinut că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora:

(1) Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine:

(...) b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta fie în exercitarea funcţiei sale, fie în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare.

Reclamantul a susţinut că numai din 1992, după eliberarea brevetului şi publicarea în BOPI, s-a născut dreptul său cu privire la brevetul de invenţie ce putea fi cesionat. Or, la acel moment reclamantul era deja salariatul pârâtei astfel încât unitatea avea un drept de preferinţă, potrivit art. 5 alin. (6) din Legea nr. 64/1991.

Pârâta a susţinut că reclamantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Legea nr. 64/1991, deoarece la data constituirii depozitului cererii de brevet de invenţie, reclamantul nu era salariat al SNCFR, fiind încadrat în perioada 15 septembrie 1974 - 18 decembrie 1991 la Institutul Politehnic Bucureşti.

Asupra acestui aspect, tribunalul a constatat că întrucât de la data constituirii depozitului, titularul cererii beneficiază de o protecţie provizorie, sub condiţie suspensivă, care se definitivează la data acordării brevetului de invenţie, data relevantă pentru analizarea incidenţei art. 5 este cea a cererii de brevet.

Cum invenţia în cauză nu a fost realizată de reclamant în exercitarea funcţiei sale din cadrul SNCFR şi nici în domeniul activităţii acesteia, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale SNCFR sau ale datelor existente în unitate, nici cu ajutorul material al acesteia, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 lit. b) din lege.

Cu toate acestea, reclamantul are calitatea de inventator, iar pârâta a utilizat invenţia sa fără să încheie un contract de cesiune cu acesta.

Fapta pârâtei are caracter ilicit în raport de dispoziţiile art. 32 alin. (2) lit. b): "Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:

b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, (...) produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu."

Pârâta a invocat ca şi cauză exoneratoare de răspundere faptul că reclamantul a acordat licenţă exclusivă de producţie şi instalare singurului producător de la acea vreme - B. SA CNA. a arătat că nu a introdus în infrastructura publică circuitul C-4-64 fără acordul licenţiatului B., acord materializat prin încheierea contractelor de montaj ale acestui circuit, CNA. fiind un terţ beneficiar.

Sub acest aspect, s-a constatat că, în apropierea omologării finale a circuitului C-4-64, prin Contractul nr. x din 30 august 1996, reclamantul a cedat B. SA licenţa exclusivă de exploatare pentru dreptul de producţie şi instalare al echipamentelor ce încorporează, parţial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenţie.

Revendicarea 1 (metodă de control pentru circuite de cale, cu impulsuri de curent alternativ) nu a făcut obiectul acestui contract.

Obiectul contractului îl constituie revendicarea 2 - instalaţie pentru aplicarea metodei, conform revendicării 1 şi celelalte revendicări subsecvente.

B. SA s-a angajat să valorifice echipamentele numai pe teritoriul României, în schimbul unei remuneraţii inclusiv procentuală din încasările realizate prin valorificarea produselor realizate în temeiul contractului.

Având în vedere această licenţă din 1996, tribunalul a analizat condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale pentru perioada anterioară acestui moment şi, separat, pentru perioada ulterioară.

În ceea ce priveşte perioada decembrie 1990 - 1996, tribunalul a constatat că invenţia reclamantului a fost utilizată în mod susţinut, iar nu doar experimental, acest aspect rezultând cu prisosinţă din raportul de expertiză tehnică.

Astfel, dacă în luna decembrie 1990 invenţia reclamantului a fost deja implementată într-o staţie, cu un total de 15 circuite C-4-64, în anul 1996 aceasta era implementată în două staţii, cu un număr de 569 circuite

Apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile art. 34 lit. e), potrivit cărora, "nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 şi 33: (...) e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei brevetate."

Faptul că procedura de verificare omologare a unei invenţii deja brevetate a durat o perioadă îndelungată de timp, exclusiv din cauza pârâtei, nu poate fi o apărare primită de tribunal. O serie de comisii şi specialişti din cadrul SNCFR au atestat potenţialul invenţiei reclamantului şi nici măcar o dată nu a fost sesizată vreo disfuncţionalitate (sau vreo condiţie specială care în cadrul activităţii de experimentare să conducă la concluzia că este necesară o cercetare mai îndelungată a consecinţelor aplicării invenţiei). Mai mult, invenţia a fost direct aplicată în circuitul feroviar (implicit, comercial).

Prin urmare, tribunalul a constatat că, pentru această perioadă de timp, pârâta (continuatoarea în drepturi a SNCFR) a folosit metoda şi instalaţia brevetate de reclamant fără a avea consimţământul acestuia. Sub acest aspect, s-a constatat că reclamantul a permis folosirea invenţiei, însă, condiţionat de achitarea unei remuneraţii corespunzătoare (potrivit corespondenţei dintre părţi depuse la dosar). Cum o asemenea remuneraţie nu a fost achitată (condiţia acordului de folosire nefiind îndeplinită), fapta pârâtei îmbracă o formă ilicită.

Urmează a fi antrenată răspunderea delictuală a CNCF A., tribunalul constatând îndeplinite cerinţele generale: faptă ilicită (încălcarea art. 32 şi 33 din Legea nr. 64/1991), culpă, prejudiciu, legătură de cauzalitate între acestea.

În ceea ce priveşte însă perioada ulterioară anului 1996, când reclamantul a încheiat Contractul nr. x din 30 august 1996, prin care a acordat B. SA licenţa exclusivă de exploatare pentru dreptul de producţie şi instalare al echipamentelor ce încorporează, parţial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenţie, iar pârâta a beneficiat de invenţia reclamantului prin intermediul B. SA, tribunalul a constatat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel fapta reclamantei de folosire a invenţiei reclamantului nu mai constituie o folosire neautorizată, întrucât reclamantul s-a interpus prin fapta proprie în lanţul cauzal dintre faptă şi prejudiciu. Prin autorizaţia acordată B. de a produce şi instala C-4-64 şi de a valorifica pe teritoriul României această instalaţie, reclamantul a autorizat şi dobândirea de către clienţii B. a respectivei instalaţii.

Este adevărat că nu face obiectul acestei cesiuni revendicarea 1 din brevetul de invenţie (metoda de control), însă tribunalul a apreciat că autorizând valorificarea instalaţiei (realizate conform revendicării 1), acesta a autorizat implicit şi folosirea respectivei metode de control.

Prin urmare, cererea reclamantului este întemeiată numai pentru perioada decembrie 1990 - 1996, perioadă care limitează sub un prim aspect cuantumul prejudiciului.

Din punct de vedere al determinării acestui prejudiciu, tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că CNCF A. SA a pus în funcţiune instalaţii de siguranţă a circulaţiei cu circuite de cale tip C-4-64 în 92 de staţii cu instalaţii de centralizare electrodinamică sau electronică, precum şi în 110 instalaţii de bloc de linie automat ale liniilor curente dintre staţii, respectiv un număr total de 4.355 circuite de cale tip C-4-64, care însumează peste 300 milioane ore de funcţionare.

Instalarea acestor circuite s-a făcut odată cu reabilitarea infrastructurii feroviare de către B. SA şi D. SA pe baza caietelor de sarcini întocmite de CNCF A. SA

Beneficiile aduse prin implementarea invenţiei au fost determinate prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză ca fiind: cele legate de siguranţa circulaţiei, fiabilitatea, stabilitatea reglajelor, reducerea poluării sonore. Circuitele de cale C-4-64 semnalizează optic situaţiile de apariţie a unor semnale perturbatoare în circuitele de cale, sunt compatibile cu soluţiile de izolare a zonelor de macazuri cu amplasarea jantelor de schimbare a polarităţii pe liniile de abatere, sunt insensibile la variaţiile bruşte ale rezistenţei de balast cauzate de intemperii, au o stabilitate deosebit de mare a reglajelor, utilizează reţeaua de cabluri existentă, reduc spaţiul necesar instalării în sala de relee, nu implică alte cheltuieli de cercetare, proiectare şi experimentare, generează economie de energie electrică.

A fost determinată economia de energie electrică pentru o oră de funcţionare, în raport de circuitele de cale existente anterior; s-a stabilit un total de 313.114.076 ore de funcţionare din 1990 până în 2010, când a expirat perioada de protecţie a brevetului; precum şi un număr de 1515 joante izolante eliminate în aceeaşi perioadă ca efect a introducerii C-4-64; un număr de 51 de invertoare eliminate în perioada de folosire a C-4-64; un număr de 4781 relee transmiţătoare de tip TR-3B, TR-2000B şi TR-2000C, de 4235 blocuri descifratoare BDF-1 şi BDF-2, de 85 de emiţătoare de cod KPT, ce au fost scoase din instalaţiile anterioare ca urmare a eliminării comutaţiei mecanice prin introducerea circuitelor C-4-64.

Expertul tehnic a determinat şi unele avantaje colaterale referitoare la diminuarea manoperei, materialelor, utilajelor şi transportului, calculând orele economisite ca urmare a reducerii duratei verificărilor periodice (tabelul 6 al expertizei).

Opinia expertului tehnic a fost în sensul că pentru calculul exact de joante izolante eliminate, de invertoare, de relee transmiţătoare, blocuri descifratoare şi emiţătoare de cod KPT şi a numărului de ore economisite (dar care nu va schimba semnificativ numărul obţinut, cel mai probabil în sensul creşterii acestuia) este necesară anexarea Planurilor bifilare de izolare ale staţiilor CF şi a Schemelor de electroalimentare a secţiunilor izolate ale staţiilor CF înainte de introducere şi ulterior introducerii C-4-64, precum şi a Normelor de timp pentru verificare echipamente, respectiv salariul orar al personalului implicat în activitatea de verificare . Nici evidenţierea costurilor altor circuite de cale electronice sau a altor echipamente specifice nu a putut fi determinată în lipsa unei Liste a preţurilor circuitelor de clase de import şi a preţurilor subansamblurilor circuitelor de cale negociate de CNCF A. SA cu producătorul subansamblurilor electronice B. SA

Raportul de expertiză contabilă a fost efectuat pe baza datelor tehnice ale raportului de expertiză tehnică fiind depus la dosar. Expertul a stabilit că beneficiile rezultate din economia de energie electrică este în cuantum de 610.292.616 ROL. Pentru eliminarea joantelor izolatante, a invertoarelor, a releelor transmiţătoare, a blocurilor descifratoare de tip BDF-1 şi BDF-2 au fost determinate beneficii în cuantum de 568.913,69 RON, respectiv 388.903,71 RON, 461.857,29 RON, 157.789,97 RON. Aceste valori au fost actualizate în raport de rata inflaţiei.

Pentru avantajele colaterale decurgând din diminuarea manoperei, materialelor, utilajelor şi transportului, expertul contabil a constatat într-o primă fază că nu poate determina valoarea acestora în lipsa normelor de timp pentru verificarea echipamentelor şi a salariului mediu orar al personalului implicat. Ulterior, prin completarea raportului de expertiză s-a stabilit suma de 939.056,86 RON pentru aceste avantaje colaterale.

Reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 616.756.080,97 ROL, care reprezintă integralitatea beneficiilor economice obţinute de pârâtă din folosirea invenţiei pentru toată perioada dedusă judecăţii.

Sub un prim aspect tribunalul a apreciat că cererea reclamantului poate fi admisă în parte, în sensul că acesta nu este îndreptăţit la toate beneficiile economice obţinute de pârâtă, întrucât o astfel de măsură ar constitui o descurajare a utilizării oricărei invenţii.

Întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, invenţia nu a fost realizată în condiţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991, nu sunt aplicabile, decât prin analogie, dispoziţiile art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008. Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că în cadrul negocierilor dintre părţi, în cadrul uneia dintre comisiile de examinare din cadrul pârâtei, deşi reclamantul solicitase un procent de 50% din aceste beneficii, a propus un procent de 10%. Tribunalul a apreciat că acest procent este echitabil pentru ambele părţi (procentul de 4% este stabilit pentru situaţiile când unitatea are o anumită contribuţie la invenţie - resurse, timp, etc., or, în cauză, invenţia a fost realizată exclusiv prin efortul reclamantului, astfel încât nu se impune acordarea unui asemenea procent). Acest procent este apreciat de tribunal ca acoperind şi despăgubirile materiale pentru resursele alocate de reclamant (capătul 2 al cererii).

Prin urmare, aplicând procentul de 10% la beneficiile totale determinate pentru perioada 1990 - 1996 (inclusiv cele din economia cu manopera), tribunalul a admis cererea în limita sumei de 15.772.380 RON (calculată potrivit anexelor raportului de expertiză contabilă).

În ceea ce priveşte răspunderea statului, aceasta nu poate fi antrenată deoarece în sarcina sa nu se poate reţine existenţa faptei în sine, respectiv a folosirii fără drept a invenţiei reclamantului.

În raport şi de soluţia pronunţată cu privire la excepţiile invocate de părţi, tribunalul a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi cererea de chemare în garanţie formulată de A. împotriva D. SA şi B. SA, ca prescrisă.

Împotriva Sentinţei civile nr. 676 din 13 mai 2014 a formulat apel reclamantul A., decedat ulterior, continuat de moştenitorii F., G., H., iar pârâta Compania Naţională de Căi Ferate (A. SA) a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 676 din 13 mai 2014 precum şi împotriva încheierilor din datele de 11 octombrie 2011, 03 iulie 2012, 26 februarie 2013, 23 aprilie 2013 şi 18 martie 2014; ambele categorii de apelanţi au formulat critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie.

Compania Naţională de Căi Ferate A. SA a formulat întâmpinare la apelul formulat reclamant, prin care a solicitat, pentru argumentele arătate pe larg în cuprinsul întâmpinării, respingerea apelului reclamantului ca nefondat, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii, în principal, ca formulată de persoane fără calitate procesuală activă, şi în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 620A din 28 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor împotriva sentinţei primei instanţe; a fost respins ca nefondat apelul pârâtei împotriva încheierilor premergătoare, precum şi în ceea ce priveşte soluţia dată cererii principale; a fost admis apelul aceleiaşi pârâte în ceea ce priveşte soluţia dată cererilor de chemare în garanţie şi, în consecinţă, s-a dispus desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal pentru judecarea cererilor de chemare în garanţie; a fost menţinută în rest sentinţa apelată; pârâta CN A. SA a fost obligată la 10.000 RON onorariu suplimentar pentru experţii I. şi J.; s-a respins cererea apelantei CNCF A. SA de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut şi apreciat următoarele:

Cu privire la apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate A. SA împotriva încheierii din data de 11 octombrie 2011:

1. Prin încheierea din data de 11 octombrie 2011 tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CNCF A. SA în privinţa cererii de chemare în judecată, reţinând că aceasta are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul pretinde antrenarea răspunderii civile delictuale pentru folosirea şi exploatarea metodei, dar şi a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, faptă interzisă de dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 64/1991, ca urmare a comenzilor pe bază de caiet de sarcini emise de către pârâtă.

Critica apelantei-pârâte este în sensul că CNCF A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece a introdus în infrastructura publică feroviară circuitul de cale brevetat de apelantul-reclamant, nu în calitate de proprietar, ci în calitate de concesionar al infrastructurii publice feroviare; or răspunderea pentru obligaţiile asumate de instituţiile statului aparţine Statului român.

Pe de altă parte, arată apelantul-pârât, pentru perioada anilor 1990 - 1996, Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi-a dat acordul cu privire la programul de testare a circuitului de cale brevetat de reclamant.

Curtea a reţinut că prin H.G. nr. 235/1991, Departamentul A. care funcţiona în cadrul Ministerului Transporturilor a fost reorganizat ca regie autonomă de interes naţional, cu capital integral de stat, cu denumirea SNCFR - RA.

Prin H.G. nr. 581/1998 a fost înfiinţată Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - SA prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, având ca obiect principal de activitate gestionarea infrastructurii feroviare publice.

În Anexa 2 la H.G. nr. 581/1998 sunt prevăzute elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, iar potrivit propriilor susţineri ale apelantei-pârâte, circuitele de cale C-4-64 sunt parte componentă a instalaţiei de centralizare electrodinamică, element al infrastructurii feroviare publice.

Apelanta-pârâtă CNCF A. SA deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică a statului în baza Contractului de concesiune nr. MM224/2002 încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de concedent, şi CNCF A. SA, în calitate de concesionar, proprietarul infrastructurii feroviare publice fiind Statul Român.

Instanţa de apel a mai reţinut faptul că reclamantului îi revine sarcina de a proba identitatea dintre persoana pârâtului şi titularul obligaţiei corelative din raportul juridic dedus judecăţii, deoarece este cel care declanşează demersul procesual.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă de fond, reclamantul a justificat legitimarea procesuală pasivă a apelantei-pârâte CNCF A. SA prin aceea că a pretins că pârâta este persoana care, fără a avea consimţământul său, a utilizat procedeul, respectiv a folosit produsul obţinut direct prin procedeul brevetat.

De asemenea, faptul că apelanta-pârâtă CNCF A. SA a avut acordul Statului român prin Ministerul Transporturilor cu privire la programul de testare a circuitului de cale, pentru perioada 1990 - 1996, nu constituie un motiv întemeiat pentru admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece nu Statul român prin Ministerul Transporturilor este titularul brevetului, ci reclamantul, astfel încât obţinerea consimţământului de la o altă persoană (entitate) decât titularul brevetului nu este de natură să conducă la exonerarea de răspundere a apelantei-pârâte.

Nici faptul că apelanta-pârâtă CNCF A. SA nu a produs şi nu a comercializat aceste circuite de cale ferată nu constituie un argument pentru admiterea excepţiei, deoarece fapta ilicită pretinsă împotriva sa nu rezidă în cele două activităţi, ci exclusiv în utilizarea, fără consimţământul titularului de brevet, a procedeului, respectiv a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat (art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991).

În ceea ce priveşte celelalte argumente susţinute de apelanta-pârâtă CNCF A. SA la acest punct - referitoare la faptul că circuitul de cale C4-64 nu face obiectul brevetului de invenţie nr. 105.793, sau că acest circuit de cale a fost folosit numai în mod experimental - curtea de apel a constatat că acestea reprezintă apărări de fond (în sensul că admiterea lor, eventuală, nu atrage respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, ci ca nefondată), motiv pentru care, s-a apreciat că trebuie analizate în cadrul criticilor aduse hotărârii, pe fond.

Nu a fost reţinută nici critica potrivit căreia intimata-chemată în garanţie B. a avut calitatea de producător şi de furnizor a circuitului de cale C4-64, pe perioada 1990 - 1993, deoarece acest aspect nu atrage lipsa calităţii procesuale pasive a apelantei-pârâte CNCF A. SA, în privinţa căreia se pretinde săvârşirea altei fapte ilicite.

Motivarea primei instanţe de fond - prin care a reţinut, pe de o parte, că faptul că pârâta CNCF A. SA a achitat preţul circuitelor C 4-64 către B. nu poate fi opus reclamantului cu valoare de cauză exoneratoare de legitimitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, că fapta de folosire a invenţiei reclamantului nu mai constituie o folosire neautorizată, întrucât reclamantul s-a interpus prin fapta proprie în lanţul cauzal dintre faptă şi prejudiciu - nu constituie o motivare contradictorie, critica apelantei-pârâte cu acest obiect fiind respinsă de instanţa de apel. S-a apreciat că nu există nicio contradicţie între a afirma că reclamantului nu i se poate opune contractul dintre pârâtă şi un terţ şi a afirma că reclamantului i se poate opune fapta proprie (aceea de a-şi ceda drepturile ce decurg din brevet către un terţ)

S-a înlăturat ca nefondată şi critica potrivit căreia, pentru perioada ulterioară anului 1996, când reclamantul a acordat licenţă exclusivă B. SA pentru producerea şi comercializarea circuitului C4-64, se impunea ca tribunalul să admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNCF A. SA, deoarece folosirea legitimă a procedeului şi a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat nu constituie un aspect referitor la cadrul procesual pasiv, ci unul de fond, referitor la condiţia consimţământului titularului de brevet.

În consecinţă, curtea de apel a constatat că în mod corect tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de CNCF A. SA.

2. Prin încheierea din data de 11 octombrie 2011, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii în privinţa cererii de chemare în judecată, reţinând că acest pârât nu a folosit în niciun fel invenţia brevetată de reclamant.

Apelanta-pârâtă CNCF A. SA a solicitat a se constata că în mod greşit a fost admisă această excepţie, deoarece statul este un garant al executării obligaţiilor asumate de toate instituţiile publice, iar pe de altă parte, Ministerul Transporturilor şi-a dat acordul cu privire la programul de testare a circuitului de cale C4-64, pentru perioada 1990 - 1996.

Critica a fost apreciat ca nefondată, reţinându-se că atât timp cât chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a justificat atragerea în proces doar a pârâtei CNCF A. SA, în privinţa căreia a pretins că aceasta este persoana (entitatea) care a folosit şi implementat circuitele de cale C4-64, fără să procedeze la negocierea unui contract cu reclamantul, iar nu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia prima instanţă de fond trebuia să reţină calitatea procesuală pasivă a Ministerul Transporturilor pentru perioada 1996 - 2010, perioada de achiziţionare a echipamentului C4-64, pe motivul că apelanta-pârâtă CNCF A. SA deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică a statului în baza Contractului de concesiune MM nr. 224/2002, iar Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei are calitatea de concedent, instanţa de apel a constatat, de asemenea, că este nefondată. Pentru perioada 1996 - 2010, tribunalul a reţinut, că, persoana (entitatea) care a folosit invenţia este pârâta CNCF A. SA (însă nu mai constituie o faptă ilicită datorită autorizării date de reclamant), iar nu pârâtul Ministerul Transporturilor. Nici apelantul-reclamant şi nici apelanta-pârâtă nu au contestat această situaţie de fapt, astfel încât curtea de apel a constatat că în mod corect tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

3. Prin încheierea din data de 11 octombrie 2011, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, reţinând că fapta imputată pârâtei are un caracter continuu ceea ce face ca pentru trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată (23 aprilie 2007), dreptul material la acţiune să nu fie prescris; pentru perioada de timp anterioară, tribunalul a constatat că momentul de la care curge termenul de prescripţie nu este cel al publicării brevetului de invenţie, ci momentul când, în urma începerii folosirii de către pârâtă a invenţiei, reclamantul "a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea". De asemenea, a constatat că, pentru această perioadă de timp, cursul prescripţiei a fost întrerupt prin recunoaşteri succesive iniţial ale SNCF, ulterior ale CNCF A. SA

Apelanta-pârâtă CNCF A. SA, prin motivele de apel, a susţinut lipsa de temeinicie şi de legalitate a soluţiei instanţei de fond cu privire la întreruperea prescripţiei ca efect al recunoaşterilor sale succesive, arătând că textul de lege incident pentru a determina momentul de început al termenului de prescripţie este cel al art. 33 din Legea nr. 64/1991 potrivit căruia: "Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) - (3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 32", consecinţa fiind aceea că dreptul supus judecăţii s-a prescris la data de 7 mai 1993 (cererea de brevet fiind publicată la data de 7 mai 1990).

În primul rând, instanţa de apel a menţionat faptul că, în cauză, instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune este guvernată în continuare de prevederile Decretului nr. 167/1958, faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În al doilea rând, cu privire la textul de lege incident în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă (de 3 ani, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aspect necontestat în cauză), curtea de apel a constatat că în mod corect a stabilit tribunalul aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

S-a apreciat drept corectă afirmaţia apelantei conform căreia este vorba despre o cerere privind recunoaşterea unor drepturi patrimoniale născute din calitatea de titular al unui brevet de invenţie, însă apelanta ignoră faptul că aceste drepturi patrimoniale sunt solicitate de reclamant cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu produs ca urmare a faptei ilicite a pârâtei constând în exploatarea brevetului fără consimţământul titularului.

Dispoziţiile legale invocate de apelanta-pârâtă nu sunt determinante în stabilirea momentului de început al prescripţiei dreptului material la acţiune - moment care coincide cu momentul de la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de primul act de exploatare neautorizată a invenţiei - ci doar în stabilirea duratei de protecţie a brevetului de invenţie, aspect care ţine de fondul litigiului.

În al treilea rând, s-a apreciat că în mod corect a reţinut tribunalul că pentru perioada de 3 ani anteriori declanşării litigiului (23 octombrie 2007 - 23 octombrie 2010) dreptul material la acţiune nu este prescris, iar pentru perioada anterioară a operat întreruperea prescripţiei, sub acest din urmă aspect, tribunalul făcând o corectă apreciere a probelor sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt pertinente.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958: Prescripţia se întrerupe: "a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia."

Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958: "Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie."

Prin urmare, s-a reţinut că prescripţia se poate întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, adică prin recunoaşterea dreptului creditorului, făcută de către debitor după ce a început să curgă termenul de prescripţie şi înainte de a se împlini acest termen. Este evident că împrejurarea cu efect întreruptiv trebuie să aibă loc înăuntrul termenului de prescripţie.

În speţă, primul act de folosire neautorizată a brevetului a avut loc la data de 15 decembrie 1990, când invenţia reclamantul a fost implementată într-o staţie, Regionala CF Bucureşti, secţia CT 4 Piteşti, Staţia Corlăteşti, dotată cu instalaţii de centralizare electrodinamică CED, cu un total de 15 circuite de cale C4-64.

În baza probelor administrate în cauză - raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert K., nota nr. 314/1/307/1993 de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului, adresa nr. x/206/1994 prin care s-a solicitat depunerea ofertei de contract, adresa Direcţiei Generale Infrastructură 114/A/3597 din 13 august 1997 de propunere a negocierii contractului şi a recompensei, adresa nr. x/2018/1998, adresa nr. x/2/465/1999 a CNCF A. SA care estimează recompensa la 2 miliarde rol, hotărârea CA în 22 septembrie 1999 şi nr. 10/22 octombrie 1999, nota nr. x/2001, adresa nr. x/13 decembrie 2004 şi dispoziţia din 14 aprilie 2009 - instanţa de apel a constatat, la rândul său, că apelanta-pârâtă a recunoscut calitatea reclamantului de titular al brevetului de invenţie şi, implicit, dreptul său de a autoriza orice folosire a acestuia, înăuntrul termenului de prescripţie, respectiv la data de 16 noiembrie 1993, când a decis omologarea preliminară a instalaţiei brevetată de apelantul-reclamat, omologare ce a intervenit în urma parcurgerii, împreună cu reclamantul, a procedurii de omologare stabilită de SNCFR conform Ordinului MT nr. 290/2000.

În consecinţă, recunoaşterea scrisă, neîndoielnică şi expresă a dreptului a cărui acţiune se prescrie reprezintă un caz de modificare a cursului prescripţiei, având efectele prevăzute de art. 17 din Decret.

De la momentul omologării preliminare decisă de autoarea apelantei-pârâtei, s-a şters prescripţia cursă anterior şi a început să curgă un nou termen de prescripţie; în continuare, apelanta-pârâtă CNCF A. SA a decis la data de 29 iulie 1996 omologarea finală a acestei instalaţii; iar la data de 20 martie 2003 a decis reomologarea acesteia, perioadă în care soluţia tehnică C4-64 a fost extinsă treptat la toate staţiile centralizate electronic (CE) precum şi la staţiile CF dotate cu instalaţii de bloc de linie automat (BLA), ca urmare a constatărilor emise de comisiile şi persoanele de specialitate din cadrul CNCF A. a faptului că circuitul de cale C4-64 are un comportament foarte bun în exploatare.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatată că în mod corect tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului.

4. Prin încheierea din data de 11 octombrie 2011, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei CNCF A. SA pentru cererile de chemare în garanţei formulate împotriva D. SA şi B. SA, reţinând, pe de o parte, cauza juridică a cererilor de chemare în garanţie - antrenarea răspunderii contractuale a chematelor în garanţie - şi data încheierii acestor contracte (nr. x/4/266/23 iunie 2006 în cazul B. şi contracte la nivelul anului 1998 în cazul D.) şi, pe de altă parte, faptul că recunoaşterile făcute de pârât în privinţa pretenţiilor reclamantului nu sunt de natură a întrerupe prescripţia contractuală.

Apelanta-pârâtă CNCF A. SA, prin motivele de apel, a susţinut nelegalitatea acestei soluţii, arătând, pe de o parte, că cererea de chemare în garanţie pe care a formulat-o se întemeiază pe existenţa unei obligaţii legale; iar pe de altă parte, că nu avea deschis mecanismul procesual al chemării în garanţie atât timp cât ea însăşi nu a fost chemată în judecată de reclamant, astfel că nu i se poate imputa nicio pasivitate în formularea cererii de chemare în garanţie.

Curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate aceste critici.

Astfel cum apelanta-pârâtă a susţinut, cererea de chemare în garanţie este o cerere provocată, care presupune, în mod obligatoriu, existenţa unui proces pe rol, legea permiţând promovarea unei asemenea cereri ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte (în situaţia în care ar pierde procesul) împotriva altei persoane cu o acţiune în regres (art. 60 C. proc. civ.).

Cauza cererii de chemare în garanţie rezidă în existenţa unei obligaţii (legale sau convenţionale) de garanţie sau a unei obligaţii de despăgubire.

Cererea de chemare în garanţie este o acţiune ce se grefează întotdeauna pe cererea principală, având în vedere faptul că art. 60 C. proc. civ. prevede că această cerere este admisibilă doar atunci când partea (reclamantul din cererea de chemare în garanţie) ar cădea în pretenţii în cererea principală.

În consecinţă, curtea de apel a apreciat că în mod greşit tribunalul a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar din perspectiva cauzei juridice a cererii de chemare în garanţie, cu ignorarea cauzei cererii principale.

Indiferent de cauza juridică a cererii de chemare în garanţie - existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie sau existenţa unui alt raport juridic care să dea naştere unei obligaţii de despăgubire - cererea de chemare în garanţie se grefează pe cererea principală, raţiunea acestei instituţii juridice fiind aceea că partea care cade în pretenţii în acţiunea principală se poate regresa împotriva unei alte persoane, în baza unui raport juridic care să conţină fie o obligaţie legală, fie convenţională de garanţie, fie o obligaţie de despăgubire.

Or, având în vedere respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea principală, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în regres, tribunalul a negat însăşi raţiunea juridică a acestei instituţii, aceea de a permite celui care cade în pretenţii să-şi exercite cererea de garanţie sau de despăgubiri.

S-a apreciat a fi corect şi argumentul apelantei-pârâte conform căruia esenţa prescripţiei extinctive constă în aceea că sancţionează pasivitatea titularului unui drept. Însă, atât timp cât reclamantul nu a declanşat acţiunea judiciară împotriva pârâtei, nici aceasta din urmă nu avea deschisă calea promovării unei acţiuni în garanţie împotriva unui terţ, cererea de chemare în garanţie neputându-se formula în afara procesului civil declanşat de reclamant.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. SA în ceea ce priveşte soluţia dată cererilor de chemare în garanţie şi, în consecinţă, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal pentru judecarea cererilor de chemare în garanţie.

Cu privire la apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate A. SA împotriva încheierii din data de 3 iulie 2012, s-au reţinut următoarele:

Prin încheierea din data de 3 iulie 2012, tribunalul a respins cererea de constatare a nulităţii raportului de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic K., ca neîntemeiată.

A fost găsită neîntemeiată critica prin care apelanta-pârâtă a susţinut că a fost viciat consimţământul reprezentantului său, deoarece reclamantul ar fi ascuns cu intenţie aspectul că domnul K. nu este expert judiciar.

În primul rând, curtea de apel a constatat că din încheierea de şedinţă rezultă faptul că pârâta nu s-a opus la desemnarea d-lui expert K. pentru efectuarea expertizei tehnice în specialitatea "Transporturi - Tehnologia transporturilor şi telecomenzi feroviare", la acel moment fiind deja depusă la dosar dovada acreditării acestui expert de către Ministerul Transporturilor, ceea ce, în opinia instanţei de apel, reprezintă o prezumţie în sensul cunoaşterii de către reprezentantul pârâtei a faptului că dl. expert nu era autorizat de Ministerul Justiţiei.

În al doilea rând, lipsa calităţii de expert judiciar a d-lui expert K. nu constituia un motiv de nulitate a expertizei, în mod corect reţinând tribunalul incidenţa dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de dovezile depuse la dosar fond, s-a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă calitatea acestuia de expert extrajudiciar, faptul că în specialitatea "Transporturi - Tehnologia transporturilor şi telecomenzi feroviare" nu există experţi (adresa nr. x din 27 iunie 2012 a BLE de pe lângă Tribunalul Bucureşti), precum şi faptul că dispoziţiile referitoare la expertiză se aplică în mod corespunzător şi în cazul expertizelor efectuate de specialişti într-un domeniu strict specializat (art. 201 alin. (4) C. proc. civ.).

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a respins cererea de constatare a nulităţii raportului de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic K., ca neîntemeiată.

Cu privire la apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate A. SA împotriva încheierilor din 26 februarie 2013 şi 23 aprilie 2012, s-au reţinut următoarele:

Prin încheierea din 23 aprilie 2013, tribunalul a respins solicitarea pârâtei privind efectuarea unei contraexpertize de către un expert judiciar.

Critica apelantei-pârâte a fost în sensul că în mod nelegal prin încheierea din 26 februarie 2012 tribunalul a respins obiecţiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic K., reţinând că expertul a răspuns la obiecţiunile pe care le-a formulat pârâta.

Curtea de apel a reţinut că prin încheierea din data de 3 iulie 2012 tribunalul a încuviinţat în parte obiecţiunile formulate de pârâtă, iar răspunsul expertului tehnic la aceste obiecţiuni a fost depus la dosar, sub forma unei completări la raportul de expertiză, la data de 15 octombrie 2012.

Prin urmare, s-a constatat că nu este reală afirmaţia conform căreia, prin încheierea din 26 februarie 2012 tribunalul ar fi respins obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic K.

Apelanta-pârâtă a mai arătat că instanţa de fond în mod nepermis a condiţionat solicitarea de efectuare a unei contraexpertize de depunerea unor înscrisuri noi.

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că, în motivarea cererii de efectuare a unei contraexpertize, pârâta a arătat că dl. expert L. este specialist în domeniul Exploatare Căi Ferate şi Material Rulant, iar dl. expert tehnic K. nu a răspuns la obiecţiunile sale, făcând simple afirmaţii.

Or, având în vedere motivele învederate de pârâtă în sprijinul cererii de efectuare a unei contraexpertize, precum şi dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a constatat că în mod corect, prin încheierea din 23 aprilie 2013, tribunalul a respins solicitarea pârâtei privind efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert tehnic, în condiţiile în care instanţa s-a declarat lămurită de expertiza efectuată de expertul tehnic K. şi în condiţiile în care pârâta nu şi-a întemeiat cererea pe alte înscrisuri decât cele deja avute în vedere de prima expertiză, în realitate, pârâta fiind nemulţumită de concluziile primei expertize tehnice şi urmărind schimbarea concluziilor acesteia.

Cu privire la apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate A. SA împotriva încheierii din data de 18 martie 2014:

Prin încheierea din data de 18 martie 2014 tribunalul a respins obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză contabilă, pentru considerentele arătate în încheiere .

Critica apelantei-pârâte conform cărora motivul învederat de tribunal pentru respingerea obiecţiunilor reprezintă practic o nemotivare nu a putut fi reţinută, instanţa de apel constatând că tribunalul a analizat pe larg fiecare obiecţiune în parte şi a exprimat considerentele de fapt pentru care le-a găsit nefondate.

În ceea ce priveşte critica apelantei-pârâte, din cadrul motivelor de apel, prin care solicită refacerea raportului de expertiză contabilă, curtea de apel a reţinut şi apreciat următoarele:

Nu este corectă afirmaţia conform căreia expertul contabil nu a precizat modul de calcul al preţului mediu al energiei electrice şi nu a arătat ce formulă de calcul a utilizat, atât timp cât expertul contabil a arătat că preţul mediu al energiei electrice practicat în perioada decembrie 1990 - decembrie 2010 este cel comunicat de Electrica SA şi cel care rezultă din evidenţele contabile ale pârâtei, după ce, în prealabil, tribunalul a pus în vedere ambelor părţi să facă toate demersurile necesare la Electrica SA în vederea obţinerii tarifelor medii a energiei electrice.

În mod corect au fost respinse ca tardive obiecţiunile referitoare la numărul de ore echivalente pentru verificarea periodică, atât timp cât acestea priveau, în realitate, concluziile expertizei tehnice, prin care s-a stabilit consumul economisit pe circuit de cale ferată şi numărul de ore de funcţionare.

S-a apreciat că în mod corect a fost respinsă şi obiecţiunea referitoare la modul de calcul a beneficiului economic al implementării instalaţiei C4-64, prin care pârâta considera că expertul ar fi trebuit să raporteze costurile eliminării circuitelor în două secvenţe la costurile implementării noilor circuite şi afirma faptul că pentru introducerea a 4.235 circuite de cale tip C-4-64 a cheltuit suma de 9.782.850 euro, tribunalul reproşând pârâtei faptul că nu a administrat nicio dovadă în sprijinul acestei afirmaţii - situaţie în care devenea inutil să solicite expertului contabil o altă valoare pe baza aceloraşi documente de la dosar.

De asemenea, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă ca nerelevantă şi obiecţiunea potrivit căreia expertul nu a luat în calcul gradul de uzură fizică şi morală al acestor componente, ci doar preţul de achiziţie al produsului, atât timp cât calculul beneficiului material nu putea fi influenţat de acest aspect. Acceptând teza propusă de apelanta-pârâtă, faptul că la momentul la care componentele au fost înlocuite nu mai erau noi, ci erau deja uzate fizic şi moral, nu are nicio influenţă asupra preţului de achiziţie a echipamentului, care va fi întotdeauna preţul de achiziţie al unui component nou.

A fost găsită ca neîntemeiată şi afirmaţia apelantei-pârâte conform căreia nu s-a calculat corect rata inflaţiei, constatându-se că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că expertul contabil a raportat rata inflaţiei din fiecare an - Anexa 6 la raportul de expertiză contabilă.

Prin încheierea din data de 17 decembrie 2014, instanţa de apel a prorogat pronunţarea asupra utilităţii probei cu expertiza contabilă, până la momentul la care vor fi administrate celelalte probatorii încuviinţate în cauză.

Prin încheierea din data de 10 mai 2017 apelanta-pârâtă a arătat că utilitatea acestei probe constă în efectuarea unui calcul al investiţiei făcute de A. pentru implementarea sistemului, iar instanţa de apel a pus în vedere apelantei-pârâte să depună la dosar înscrisurile prezumtiv necesare pentru efectuarea expertizei contabile.

La data de 9 iunie 2017, apelanta-pârâtă a depus la dosar un set de înscrisuri, pe care urma să se întemeieze expertiza contabilă.

La termenul din data de 14 iunie 2017, instanţa de apel a constatat însă decăderea apelantei-pârâte din dreptul de a administra proba cu expertiza contabilă, faţă de nerespectarea termenelor judecătoreşti impuse de instanţă în sensul administrării acestei probe, începând cu încheierea din data de 17 decembrie 2014 şi până la momentul pronunţării instanţei asupra utilităţii probei în discuţie.

În acest sens, curtea de apel a constatat faptul că motivul pentru care tribunalul a respins obiecţiunea pârâtei referitoare la modul de calcul a beneficiului economic al implementării instalaţiei C4-64, respectiv solicitarea de a se scădea costurile implementării noilor circuite (suma afirmată de pârâtă fiind de 9.782.850 euro), pe motiv că aceasta nu a depus la dosar documentele necesare expertului contabil pentru a calcula costurile suportate de pârâtă în scopul implementării instalaţiei brevetate de reclamant.

De asemenea, a mai constatat că aceste documente nu au fost nici invocate şi nici ataşate cererii de apel şi nici nu au fost depuse la dosar pe parcursul judecării apelului, începând de la momentul discutării utilităţii probei (17 decembrie 2014) şi până la momentul finalizării administrării celorlalte probe încuviinţate în cauză (10 mai 2017).

În fine, instanţa de apel a mai avut în vedere faptul că setul de documente depuse de apelanta-pârâtă la dosar la data de 9 iunie 2017 sunt irelevante sub aspectul tezei probatorii a expertizei contabile şi din punctul de vedere al devoluţiunii apelului pârâtei.

Astfel, apelul pârâtei supune devoluţiunii în apel soluţia de admitere în parte a acţiunii împotriva pârâtei, respectiv pentru perioada de exploatare a brevetului 1990 - 1996. Fiind respinsă cererea de chemare în judecată pentru restul perioadei de protecţie a brevetului (1996 - 2010), apelul declarat de pârâtă nu supune analizei instanţei de apel vreo critică sub aspectul modalităţii de calcul a prejudiciului.

Or, printre documentele depuse la dosar de apelanta-pârâtă nu se regăseşte niciunul care să se refere la costurile efectuate de pârâtă pentru implementarea invenţiei în perioada 1990 - 1996. Toate documentele depuse de apelanta-pârâtă (facturi, contracte, adrese) privesc perioada 2002 - 2007, pentru care tribunalul a respins pe fond acţiunea formulată împotriva acesteia, pe motiv că fapta de exploatare a invenţiei nu are caracter ilicit.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate (A. SA), împotriva încheierilor premergătoare.

Cu privire la apelul declarat de aceeaşi pârâtă împotriva Sentinţei civile nr. 676 din 13 mai 2014:

În primul rând, apelanta-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, arătând că circuitul de cale C4-64 nu face obiectul brevetului de invenţie, iar reclamantul inventator nu are protecţia conferită de lege pentru acest circuit, pentru a avea legitimitate procesuală activă.

Pentru verificarea acestei critici, curtea de apel a dispus, prin încheierea din data de 17 decembrie 2014, efectuarea în cauză a unei expertize în specialităţile indicate de apelanta-pârâtă:

"proprietate intelectuală - brevete de invenţie" şi "electronică".

Din raportul de expertiză depus la dosar la data de 24 martie 2015, efectuat de expert tehnic judiciar în domeniul proprietăţii intelectuale M. şi de expert tehnic judiciar în specialitatea electronică N., instanţa de apel a reţinut că brevetul de invenţie RO 105.793, care poartă denumirea "Metodă şi instalaţie de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ", se referă la un nou sistem (instalaţie) de control şi semnalizare utilizate pentru dirijarea centralizată şi semnalizarea desfăşurării traficului feroviar.

Metoda şi instalaţia de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ descrisă în brevetul de invenţie RO 105.793 cuprinde echipamente electronice, electromecanice, circuite speciale, cabluri diferite, etc., echipamente ce sunt amplasate în sala de echipamente de lângă staţia de cale ferată ("sala de relee"), în picheţi amplasaţi pe lângă calea ferată, în aproprierea macazurilor, semnalelor luminoase, barierelor, liniilor de cale ferată de la intrarea sau ieşirea din staţia de cale ferată sau în diferite porţiuni de linie din triaje.

La prima realizare a instalaţiei de control a circuitelor de cale (15 decembrie 1990, Corlăteşti) s-au folosit circuite cu 4 secvenţe de 8 sinusoide fiecare, distanţate prin pauze de 4 sinusoide fiecare, repetarea având loc după 4X(4+8)=48 sinusoide, de unde personalul care le monta le-a dat denumirea de circuit de cale C-4-48.

Din luna mai 1991, a fost necesară mărirea pauzei dintre secvenţe la 8 sinusoide, astfel ca repetarea să aibă loc după 4X(8+8)=64 sinusoide, de unde denumirea de circuit de cale C-4-64.

Concluzia experţilor a fost în sensul că aceasta a reprezentat o modificare neesenţială a cablării şi că circuitul de cale C-4-64 este echivalent cu circuitul de cale C-4-48 deoarece, pentru un specialist în domeniu, era evident că prin utilizarea acestuia se obţine, în mod esenţial, acelaşi rezultat ca şi cel care se obţinea cu circuitul de cale C-4-48, ambele construcţii funcţionând pe baza aceluiaşi principiu al emisiei numerice cuprins în brevetul de invenţie şi folosesc aceeaşi metodă de comandă şi control brevetată de reclamant.

La solicitarea instanţei, experţii au depus la dosar răspunsul de obiecţiunile formulate de apelanta-pârâtă, în cuprinsul cărora au detaliat diferenţele dintre cele două circuite, menţinând concluzia conform căreia circuitele de cale C-4-48 şi C-4-64 nu sunt identice, însă sunt echivalente şi interschimbabile.

În continuarea motivelor de apel formulate împotriva sentinţei, apelanta-pârâtă CNCF A. SA a reiterat apărarea susţinută în faţa primei instanţe de fond, potrivit căreia pe toată perioada 1990 - 1996, circuitul de cale C-4-48 şi circuitul de cale C-4-64 au fost testate pe teren numai în scop experimental.

Instanţa de apel a apreciat că în mod corect a respins tribunalul această apărare în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză; la rândul său instanţa de apel constatând, din raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, precum şi din raportul de expertiză specialitatea proprietate intelectuală - brevete de invenţie şi electronică întocmit în faza de apel-, că apelanta-pârâtă a utilizat în perioada 1990-1996 în infrastructura feroviară circuitul ce face obiectul brevetului de invenţie RO 105.793 şi că instalaţia de siguranţă feroviară cu circuite de cale C-4-64 implementează şi lucrează cu metoda de control ce face obiectul revendicării nr. 1, fiind special concepută pentru aplicarea acestei metode.

Susţinerea apelantei-pârâte conform căreia nu este în culpă pentru faptul că procedura de verificare şi omologare a invenţiei brevetate a durat o perioadă îndelungată de timp a fost, de asemenea, înlăturată de curtea de apel, întrucât nu este de natură să o exonereze pe aceasta de obligaţia de a obţine autorizarea apelantului-reclamant titular al brevetului pentru utilizarea procedeului şi pentru folosirea produsului obţinut direct prin procedeul brevetat (conform art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991), anterior primei utilizări.

Referitor la cuantumul sumei la care a fost obligată către reclamant, apelanta-pârâtă a criticat aplicarea prin analogie, de către tribunal, a dispoziţiilor art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008, arătând că reclamantul nu avea calitatea de angajat la data 7 mai 1990, data constituirii depozitului cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea invenţiei; precum şi faptul că această calitate, de angajat, era o condiţie sine qua non, pentru a-i putea fi aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 raportat la art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008 privind Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii.

Din examinarea hotărârii apelate, curtea de apel a constatat că această critică este fără obiect, întrucât tribunalul a arătat că invenţia nu a fost realizată în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991 şi că dispoziţiile art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008 nu sunt aplicabile, în acest caz.

Procentul de 10% din beneficiile totale determinate prin raportul de expertiză contabilitate pentru perioada 1990 - 1996 a fost stabilit de tribunal în mod echitabil, orientându-se chiar după procentul propus de pârâtă reclamantului, în cadrul uneia din comisiile de examinare din cadrul CNCF A. SA, respingând cu această motivare solicitarea reclamantului de aplicare a unui procent de 50%.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate (A. SA) împotriva Sentinţei civile nr. 676/13 mai 2014, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii principale.

Cu privire la apelul declarat de reclamantul A., decedat ulterior, şi continuat de moştenitorii săi F., G., H. împotriva Sentinţei civile nr. 676 din 13 mai 2014:

Prin sentinţa apelată, tribunalul a reţinut calitatea reclamantului de titular al brevetului de invenţie 105.793 din 7 mai 1990, având întindere asupra a 10 revendicări (metoda de control, instalaţia de control pentru aplicarea metodei, precum şi mai multe subansambluri specifice şi circuite electronice originale), precum şi faptul că perioada de protecţie este 7 mai 1990 - 7 mai 2010.

Apelantul-pârât a arătat că, în mod nefondat, prima instanţă de fond a constatat că ulterior momentului încheierii Contractului nr. x din 30 august 1996, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

S-a apreciat că nu constituie o motivare contradictorie faptul că instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că revendicarea 1 (metodă de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ) nu a făcut obiectul contractului mai sus amintit; şi totodată, a constatat că folosirea invenţiei a fost autorizată de reclamant, deoarece instanţa de apel a constatat că tribunalul a ajuns la această concluzie prin aplicarea unei prezumţii judiciare, conform căreia, dacă reclamantul a autorizat valorificarea instalaţiei (realizate conform revendicării nr. 1), implicit, a autorizat şi folosirea metodei de control.

Prin Contractul nr. x din 30 august 1996 încheiat între reclamant şi B., primul a acordat SC B. SA licenţă exclusivă de exploatare pentru dreptul de producţie şi instalare al echipamentelor ce încorporează revendicările din brevetul de invenţie nr. 105793 (instalaţie omologată sub denumirea de circuit de cale tip C4-64), pentru anii 1996 - 2010.

Potrivit art. II din acest contract, B. SA a devenit producătorul echipamentului ce încorporează revendicările de la 2 la 10 din brevetul RO 105.793, înglobat în instalaţia circuit de cale tip C-4-64, obligându-se: (1) să producă echipamentul, cu respectarea strictă a proiectului de execuţie elaborat de autor, fără a mai face nicio modificare fără avizul inventatorului, ce este şi proiectantul unic al întregii părţi electrice şi electronice a ansamblului şi a tuturor subansamblelor specifice ale circuitelor de cale tip C-4-64 şi (2) să valorifice echipamentele ce constituie obiectul contractului, numai pe teritoriul României.

Totodată, părţile au prevăzut la art. IV din contractul de licenţă ca B. să achite trimestrial inventatorului 15% brut din încasările fără TVA, realizate prin valorificarea produselor.

Apelantul-pârât susţine că pentru revendicarea 1 (Metoda de control) nu a existat o cesiune a dreptului de exploatare din partea sa către B. SA, astfel că nu se poate susţine că prin faptul de a fi cesionat licenţa exclusivă de exploatare pentru dreptul de producţie şi instalare al echipamentelor ce încorporează, parţial sau total, revendicările de la 2 la 10 din brevetul de invenţie, ar fi autorizat şi dobândirea de către B. SA a revendicării 1 (Metoda de control pentru circuite de cale cu impulsuri de curent alternativ).

Critica a fost apreciată ca nefondată, fiind contrazisă de probele administrate în etapa procesuală a apelului, probe care vin în completarea prezumţiei judiciare folosite de tribunal în stabilirea acestei stări de fapt.

Astfel, la obiectivul nr. 4 al raportului de expertiză în specialitatea proprietate intelectuală - brevete de invenţie şi electronică, efectuat în faza de apel de experţii tehnici judiciari M. şi N., concluzia expertizei a fost în sensul că "Metoda de control cuprinsă în revendicarea 1 din brevetul de invenţie nr. RO 105.793/1990 nu poate fi folosită independent de celelalte revendicări cuprinse în brevet, referitoare la instalaţia de control anume concepută pentru aplicarea metodei".

Instalaţia revendicată în revendicarea independentă 2 şi în revendicări dependente 3-10 a fost special concepută pentru aplicarea metodei de control descrisă în revendicarea nr. 1, revendicările brevetului de invenţie fiind legate prin acelaşi concept inventiv general. Metoda de control nu se poate aplica fără instalaţia de control pentru circuitele de cale revendicate în revendicarea nr. 2 şi subsecventele, aşa cum nici instalaţia de control nu poate funcţiona fără metoda revendicată în revendicarea 1.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991 drepturile ce decurg din brevet pot fi transmise în tot sau în parte, transmisiune care se poate realiza prin licenţă exclusivă.

Apelanta-pârâtă CNCF A. SA a încheiat contracte cu licenţiatul B. SA pentru introducerea în cale a acestor circuite, plătindu-i acestuia preţul subansamblurilor specifice instalaţiei C4-48 şi C4-64, lucrările de montaj şi de punere în funcţiune a acestor circuite.

Cum SC B. SA a fost licenţiată de titularul brevetului de invenţie să producă, să instaleze şi să valorifice acest circuit de cale, potrivit contractului de licenţă exclusivă, în mod corect a reţinut tribunalul faptul că, pentru perioada ulterioară încheierii licenţei, apelanta-pârâtă nu a mai folosit neautorizat invenţia, lipsind caracterul ilicit al faptei pretinse în sarcina apelantei-pârâte.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A., decedat pe parcursul judecării apelului şi continuat de moştenitorii săi - F., G., H. împotriva Sentinţei civile nr. 676 din 13 mai 2014.

Cu privire la cererea de majorare a onorariului de expertiză formulată de experţii I. şi J., instanţa de apel a constatat că este întemeiată în parte, pentru suma de câte 1.000 RON pentru fiecare dintre experţi, având în vedere devizul şi detalierea onorariului depuse la dosar apel.

Instanţa de apel a apreciat că onorariul definitiv în sumă de 22.500 RON (din care a fost achitat un avans în sumă de 2.500 RON) acoperă toate criteriile menţionate la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.

Pentru acest motiv, curtea de apel a admis cererea de majorare a onorariului de expertiză şi a obligat pârâta A. SA la plata a câte 10.000 RON onorariu suplimentar pentru experţii I. şi J.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a respins ca nefondată cererea apelantei A. SA având ca obiect obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere, pe de o parte, că apelul declarat împotriva sentinţei de fond şi împotriva încheierilor premergătoare, a fost respins, astfel că suportă cheltuielile de judecată, iar în ceea ce priveşte cheltuielile aferente cererilor de chemare în garanţie, nu pot fi acordate cheltuieli de judecată în această fază procesuală, urmând a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării acestora pe fond.

Împotriva Deciziei nr. 620A din 28 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA" şi chematele în garanţie SC B. SA Bucureşti şi SC D. SA

1. Pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA" a promovat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2017, prin care instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă; ca atare, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său, modificării în parte a sentinţei apelate, astfel: respingerea pretenţiilor reclamantului pentru perioada 1990 - 1996 şi menţinerea soluţiei de respingere a acestora pentru perioada 1996 - 2010; de asemenea, s-a solicitat admiterea apelului formulat împotriva încheierilor interlocutorii:

- încheierea din 11 octombrie 2011 prin care a fost respinsă lipsa calităţii procesuale pasive a CNCF A. SA, respectiv admisă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, precum şi respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului invocată de CNCF A. SA, respectiv admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de chematele în garanţie B. SA şi D. SA;

- încheierea din 3 iulie 2012, prin care a fost respinsă nulitatea expertizei tehnice invocată de subscrisa;

- încheierea din 26 februarie 2013, prin care instanţa a apreciat că expertul extrajudiciar tehnic a răspuns la obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiza tehnică;

- încheierea din 23 aprilie 2013 prin care a fost respinsă solicitarea CNCF A. SA privind efectuarea unei contraexpertize de către un expert judiciar;

- încheierea din 18 martie 2014. prin care au fost respinse obiecţiunile formulate de aceeaşi pârâtă la raportul de expertiză contabilă.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs. s-a prevalat de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

A susţinut, în esenţă, că decizia pronunţată de instanţa de apel, pe de o parte, este, rezultatul unei necercetări a susţinerilor părţilor şi a înscrisurilor existente la dosarul cauzei, împrejurări care au avut drept consecinţă o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8), iar pe de altă parte, rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a legii (art. 304 pct. 9); de asemenea, recurenta a pretins că decizia pronunţată nu conţine o motivare a argumentelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în adoptarea deciziei pronunţate (art. 304 pct. 7).

Recurenta arată că art. 261 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestei reguli constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În conformitate cu dispoziţiile legale evocate, în hotărâre trebuie arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta învederează că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au făcut o analiză asupra condiţiilor de admisibilitate a răspunderii civile delictuale a A. SA, sens în care aceasta reia prezentarea situaţiei de fapt a cauzei deja detaliată în expozeul deciziei de faţă.

În acest sens, recurenta susţine că în mod eronat au reţinut ambele instanţe împrejurarea că primul act de folosire neautorizată a brevetului a avut loc la data de 15 decembrie 1990, în condiţiile în care reclamantul însuşi nu cunoştea aplicabilitatea industrială a invenţiei.

În urma testărilor experimentale (1990 - 1993) s-a constatat că circuitul de cale C-4-48, ce face obiectul brevetului de invenţie, nu a rezolvat problema arătată în descrierea brevetului 105793 (coloana 1 ultim alineat din descrierea brevetului) şi, ca urmare a testării pe teren, acest circuit a suportat numeroase modificări, iar aceste modificări au condus la un nou circuit de cale prescurtat C-4-64 care, în opinia recurentei este un alt circuit decât cel brevetat de reclamant şi care ar fi trebuit să parcurgă procedura legală de înregistrare la OSIM pentru a beneficia de protecţia prevăzută de lege.

Ca atare, la data de 17 noiembrie 1993 a fost omologat preliminar circuitul de cale C-4-64 şi nu circuitul de cale C-4-48 care face obiectul brevetului de invenţie.

În perioada 1993 - 1996 a fost pus în cale circuitul de cale tip C-4-64 în scop experimental, la data de 29 iulie 1996 circuitul de cale C-4-64 a fost omologat final, iar ulterior, la 30 august 1996, între inventatorul A. şi B. SA a fost încheiat Contractul de licenţă exclusivă nr. 505 din 30 august 1996.

Recurenta a găsit necesar să sublinieze că pentru perioada 1990 - 1993 s-a testat experimental circuitul de cale C-4-48 care face obiectul brevetului de invenţie, iar în perioada 1993 - 1996, noul circuit de cale C-4-64 (şi pentru care nu s-a parcurs procedura legală de înregistrare la OSIM pentru a beneficia de protecţia prevăzută de lege).

Recurenta, pentru ilustrarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicită instanţei de recurs să constate lipsa unei reale motivări a deciziei recurate prin omisiunea de a se analiza argumentele pe care le-a expus prin motivele de apel.

Prin raportare la exigenţele în materie de motivare a hotărârilor judecătoreşti, trasate de doctrină şi jurisprudenţă, decizia recurată a fost motivată nelegal şi lacunar.

Omisiunea de a analiza motive de nelegalitate a hotărârii atacate, reprezintă o vătămare adusă dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare al recurentei. Mai mult, în cadrul analizei sale, instanţa de apel s-a limitat de cele mai multe ori la validarea/preluarea argumentaţiei primei instanţe, fără a realiza o veritabilă analiză a motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie ale sentinţei, expres argumentate de către A. SA prin motivele de apel.

Cu titlu de exemplu, recurenta arată că nemotivarea deciziei recurate este evidentă, în raport de următoarele aspecte:

Prin motivele de apel, aceasta a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată obligarea CNCF "A." SA la plata sumei de 616.756.080,07 ROL, reprezentând drepturi patrimoniale ce i se cuvin, în calitate de titular al brevetului de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990, calculate prin raportare la efectele economice produse prin utilizarea invenţiei materializată în Metoda şi instalaţia de control pentru circuitele de cale cu impulsuri de curent alternativ tip C4-64.

Or, brevetul de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990 priveşte Circuitul de cale tip C4-48.

Sub acest aspect, recurenta învederează instanţei de recurs faptul că nici în cererea introductivă şi nici în cererea de apel, reclamantul nu a făcut nicio referire la circuitul de cale tip C-4-48 (circuit care face obiectul brevetului de invenţie, în temeiul căruia a solicitat obligarea A. SA), ci a invocat circuitul de cale tip C-4-64 (pentru care nu s-a parcurs procedura legală).

În susţinerea acestei excepţii, recurenta a învederat instanţei de apel că examinarea calităţii procesuale a părţilor se poate face în tot cursul judecăţii, putând fi invocată în orice stare a procesului, atât în primă instanţă, cât şi direct în căile de atac, întrucât este o excepţie de ordine publică, absolută şi peremptorie.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 64/1991 "(...) drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet de invenţie de către OSIM, în condiţiile legii", însă, noul circuit C4-64, nu a fost înregistrat la OSIM (nu face obiectul unui brevet de invenţie), iar reclamantul nu are protecţia conferită de lege pentru acest circuit.

Prin urmare, în opinia recurentei, dreptul subiectiv civil dedus judecăţii nu este un drept legitim, acesta neavând protecţia cerută de lege pentru a putea fi solicitat, deoarece circuitul de cale C4-64 nu se bucură de protecţie legală (nefiind înregistrat la OSIM).

Faţă de aspectele arătate, A. SA a înţeles să invoce lipsa calităţii procesual active a reclamantului, excepţie care a fost analizată în mod lacunar de către instanţa de apel, în sensul că nu a realizat o soluţionare a cauzei pe baza propriului său raţionament juridic ci şi-a întemeiat soluţia printr-o preluare formală a argumentelor experţilor.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel cât şi prima instanţă au interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) şi ale art. 17 din Decretul nr. 167/1958 şi astfel au respins excepţia prescripţiei acţiunii pe perioada 1990 - 2007, apreciind că în cauză au existat acte care au avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie.

Astfel, s-a apreciat că prescripţia se poate întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, adică prin recunoaşterea dreptului creditorului, făcută de către debitor după ce a început să curgă termenul de prescripţie şi înainte de a se împlini acest termen. Totodată, instanţa de apel a reţinut că este necesar ca împrejurarea cu efect întreruptiv să aibă loc înăuntrul termenului de prescripţie.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a enumerat o serie de acte emise în perioada 1993 - 2009, printre care adresa nr. x din 13 decembrie 2004 şi dispoziţia din 14 aprilie 2009, fără însă a observa că între penultimul act din 2004 şi ultimul act din 2009 au trecut mai mult de 4 ani, şi prin urmare, în cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/958.

În aceste condiţii, este evident că instanţa de apel a interpretat în mod greşit aceste documente ca fiind recunoaşteri succesive, care ar fi condus la întreruperea cursului dreptului material la acţiune, în condiţiile în care acestea nu au avut loc în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de lege.

Prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune neexercitat în intervalul de timp stabilit de lege şi răspunde astfel cerinţei de a asigura fluiditate şi securitate juridică circuitului civil.

Anterior adoptării noului C. civ., prescripţia extinctivă era de ordine publică.

Prin urmare, raţiunile de ordine publică şi de stabilitate socială care justifică efectul său extinctiv, trebuie să ţină seama de imposibilitatea titularului dreptului subiectiv de a acţiona sau, cu atât mai mult, de ieşirea acestuia din starea de pasivitate.

Atât suspendarea cât şi întreruperea termenului de prescripţie constituie modificări ale cursului prescripţiei extinctive care intervin pentru cauze ce sunt stabilite exclusiv şi limitativ de lege. Astfel, întreruperea "şterge" prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea prevăzută de lege.

Recurenta mai susţine că instanţele de fond în mod greşit au apreciat documentele menţionate ca fiind de recunoaştere, fără a avea în vedere faptul că recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică, în sensul că ea trebuie să rezulte din acţiunile pârâtului.

Toate documentele enumerate de instanţa de apel vizează diligenta A. SA de analizare a solicitărilor reclamantului de către o comisie, însă nu există niciun înscris din care să rezulte recunoaşterea neîndoielnică a societăţii pârâte cu privire la drepturi patrimoniale solicitate de către acesta.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că decizia recurată a fost dată şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora, (...) prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, precum şi a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie într-un termen de 3 ani.

După cum se poate observa, din actele depuse de reclamant la dosarul cauzei, reiese, fără putinţă de tăgadă, că acesta a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea de la data când invenţia a fost făcută cunoscută (în speţă Departamentul Căilor Ferate din cadrul Ministerului Transporturilor).

În consecinţă, recurenta susţine că reclamantul ar fi putut să îşi valorifice drepturile pe cale judecătorească până la data de 15 noiembrie 1993.

Tot pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pretinde că hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 33 din Legea nr. 64/1991 potrivit căruia:

"Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) - (3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 32."

Ca atare, recurenta apreciază că dreptul patrimonial ce formează obiectul judecăţii s-a născut în patrimoniul reclamantului la data la care s-a depus cererea de brevet

Cererea de brevet a fost publicată la data de 7 mai 1990 astfel că, în opinia sa, aceasta este data la care s-a născut dreptul patrimonial pretins de reclamant, drept care, fiind supus dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea sa.

Având în vedere cele anterior arătate, recurenta solicită instanţei de recurs să constate nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului şi să reţină că dreptul material la acţiune al reclamantului pentru perioada 1990 - 2007 este prescris, admiţându-se excepţia prescripţiei.

Totodată, recurenta solicită a se constata că actele juridice apreciate atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel ca fiind recunoaşteri exprese, vizează exclusiv circuitul de cale C4-64, circuit care nu beneficiază de protecţia Legii nr. 64/1991 privind invenţiile, astfel încât, acestor acte nu li se poate conferi valoarea de acte juridice întreruptive de prescripţie, câtă vreme nu vizează circuitul asupra căruia reclamantul are brevet de invenţie (respectiv circuitul C4-48).

Printr-o altă critică, recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a A. SA (respinsă prin încheierea de şedinţă din data de din 11 octombrie 2011) fără a avea în vedere faptul că inventatorul A. a făcut cunoscută invenţia sa producătorului IASAF Bucureşti (antecesoarea societăţii B. SA), iar prin Actul nr. 4138 din 9 mai 1990 societatea IASAF a făcut cunoscut acest circuit C4-48 Ministerului Transporturilor, Regionalei CF Bucureşti, IPCF Bucureşti, IPB - Facultatea Transporturi şi ICPTT Bucureşti, transmiţând acestora "(...) proiectul Notei de Comandă - Redactarea I pentru produsul echipament pt. circuit de cale secvenţial cu comutaţie statică în impulsuri de curent alternativ TIP C4-48" .

Calitatea procesuală pasivă, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Recurenta susţine că drepturile patrimoniale ale titularului de brevet reprezintă o chestiune care ţine de relaţia dintre producător şi titularul de brevet, iar nu de relaţia dintre inventator şi utilizator (acesta din urmă - utilizatorul - achiziţionând produsele în temeiul unor contracte de achiziţie - în preţul contractului fiind inclus şi eventualele drepturi de autor), iar, pe cale de consecinţă, numai producătorul/furnizorul (cel care a produs şi comercializat circuitele) poate avea calitate procesuală pasivă.

Recurenta apreciază că ambele instanţe de fond nu au cercetat amănunţit dispoziţiile legale incidente, în vederea analizării şi stabilirii dacă A. SA are calitate procesuală pasivă având în vedere cesionarea de către reclamant a drepturilor din brevet către B. şi nici nu a analizat dacă A. a săvârşit o faptă ilicită.

În acest context, recurenta consideră că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive trebuia unită cu fondul cauzei, iar nu să fie cercetată independent.

Astfel cum s-a reţinut, la data de 30 august 1996 între inventatorul A. şi B. SA a fost încheiat Contractul de licenţă exclusivă nr. 505 din 30 august 1996.

Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pretenţiile pecuniare pe care le-ar avea autorul invenţiei - Instalaţie de control pentru circuitele de cale cu impulsuri de curent alternativ C4-48 -, trebuie achitate de către operatorul economic care le-a produs şi comercializat (B. SA), iar nu de la cumpărătorul acestora, CNCF A. SA

Pentru perioada 1990 - 1993, B. SA a fost producătorul şi furnizorul circuitului C4-48 şi chiar şi după modificările aduse circuitului C4 -48 (acest circuit devenind circuit cale tip C4-64), după anul 1994 şi până în prezent, tot B. SA a fost singurul producător şi furnizor al circuitelor de cale.

Prin urmare, nici SNCFR (antecesoarea recurentei) şi nici CNCF A. SA, potrivit obiectului de activitate stabilit prin hotărârea de guvern de înfiinţare a societăţii nu au produs, nu produce şi nici nu instalează acest echipament (nici circuitul C4-48 şi nici circuitul C4-64).

B. SA este singurul licenţiat să producă şi să instaleze acest echipament, care, în opinia recurentei, este şi singurul care ar putea avea şi calitate procesuală pasivă faţă de reclamantul inventator, date fiind prevederile art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (5) din H.G. nr. 547/2008 privind Regulamentul de punere în aplicare a Legii 64/1991 "(..) licenţa este exclusivă când licenţiatorul se obligă să nu mai transmită drepturile cu privire la exploatarea invenţiei şi altor persoane", iar alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că "(...) în cazul licenţei exclusive licenţiatorul îşi conservă dreptul de exploatare a invenţiei."

În consecinţă, prin licenţa exclusivă se transmit drepturile de folosinţă asupra unei invenţii pe o anumită perioadă de timp şi pe un anumit teritoriu, titularul brevetului nemaiputând exploata invenţia pe durata şi teritoriul prevăzut în contract, însă poate exploata şi transmite invenţia pentru o altă perioadă de timp şi pe alt teritoriu.

Reclamantul şi-a conservat dreptul de exploatare pe teritoriul României, pe toată durata de valabilitate a brevetului, mai exact, de la omologarea finală a invenţiei şi până la expirarea perioadei de protecţie a brevetului (30 august 1996 - 7 mai 2010) acordând licenţa exclusivă de producţie şi instalare singurului producător B. SA

De asemenea, recurenta arată că în perioada 1990 - 1996, perioada de testare atât a circuitului de cale C-4-48, cât şi a circuitului de cale C-4-64, Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi-a dat acordul cu privire la programul de testare a acestora.

Circuitul de cale C-4-64 este parte componentă a acestei instalaţii de centralizare electrodinamică şi face parte dintre elementele infrastructurii publice.

Recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerul Transporturilor, în condiţiile în care a arătat că prin Actul nr. x din 23 mai 1990 Statul Român, prin Ministerul Transporturilor a comunicat societăţii IASAF că este de acord cu proiectul Notei de comandă, cu atât mai mult cu cât Departamentul Căilor Ferate era o structură din cadrul acestui minister; potrivit aceluiaşi document, Ministerul Transporturilor a alocat sumele pentru proiectul notei de comandă înaintată de B. SA

În opinia recurentei, soluţia instanţei de apel încalcă şi dispoziţiile H.G. nr. 581/1998, modificată prin H.G. nr. 589/2006.

CNCF A. SA deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică a statului, în baza Contractului de concesiune MM nr. 224/2002 încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de concedent, în considerarea calităţii sale de autoritate publică, şi CNCF A. SA, în calitate de concesionar (anexa 2 la întâmpinare din dosarul de fond), proprietarul infrastructurii feroviare publice fiind Statul Roman, aspect care nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, art. 4 din H.G. nr. 235/1991 privind Înfiinţarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate (SNCFR) prevede: "(...) Societatea Naţională a Căilor Ferate Romane stabileşte programul de dezvoltare, modernizare şi dotare a căilor ferate pe perioade de 5 ani şi de perspectivă, având în vedere şi nevoile de apărare, care, după ce a fost însuşit de ministrul lucrărilor publice, transporturilor şi amenajării teritoriului, se supune aprobării guvernului. Anual, obiectivele cu alocaţiile de la bugetul statului se nominalizează într-o anexa la bugetul societăţii, iar valoarea totală a acestora se include în capitolul subvenţii şi alocaţii.

Prin urmare, mai arată recurenta, Ministerul Transporturilor are calitate procesuală pasivă, fiind garantul statului pentru dezvoltarea, modernizarea şi dotarea infrastructurii publice.

Statul Român răspunde în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Recurenta mai arată că nici după înfiinţarea SNCFR - RA, acest circuit nu ar fi putut fi introdus în infrastructura feroviară, nici măcar în scopuri experimentale, fără acordul Ministerului Transporturilor (acesta fiind reprezentantul de drept al statului cu privire la infrastructura feroviară publică), deoarece acest circuit face parte din infrastructura feroviară publică a statului şi concură la siguranţa circulaţiei a trenurilor.

CNCF A. SA a utilizat aceste componente în considerarea calităţii sale de concesionar al infrastructurii feroviare publice, veniturile pentru întreţinerea şi repararea componentelor infrastructurii feroviare publice fiind fonduri bugetare, iar nu proprii.

De asemenea, elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice au fost cuprinse în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 581/1998, (modificată şi completată prin H.G. nr. 589/2006) - anexa 3 la întâmpinarea din dosarul de fond - extras.

Astfel, potrivit actului normativ menţionat, la pct. 3 al literei "d" din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 581/1998 modificata prin H.G. nr. 589/2006, printre elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice se află şi instalaţiile de centralizare electrodinamică care sunt definite de lege ca fiind "ansamblul de echipamente mecanice şi electrice bazate în principal pe relee cu care se comandă şi se controlează manevrarea şi înzăvorârea macazurilor, starea de liber/ocupat a liniilor şi macazurilor de către materialul rulant, permiţând punerea pe liber a semnalelor luminoase de manevră sau de circulaţie, numai dacă sunt îndeplinire condiţiile de siguranţă verificate de instalaţie, cu toate anexele, clădirile şi terenul aferent." (anexa 3 la întâmpinare - extras).

Atât instanţa de apel cât şi tribunalul, în mod eronat au admis această excepţie fără a avea în vedere prevederile din H.G. nr. 581/1998, astfel cum a fost modificată, precum şi contractul de concesiune încheiat între A. SA şi Ministerul Transporturilor.

Prin urmare, în calitate de proprietar al acestei infrastructuri feroviare publice are calitate procesuală pasivă prin Ministerul Transporturilor care apare, în aceste condiţii, ca un subiect de drept circumstanţiat, faţă de calitatea acestuia de administrator al infrastructurii feroviare publice.

Stabilirea corectă a cadrului procesual în acesta cauză, în sensul stabilirii calităţii procesual pasive şi a Ministerului Transporturilor, are consecinţe juridice în planul stabilirii persoanei obligate la plată.

Circuitul de cale C-4-64 este parte componentă a acestei instalaţii de centralizare electrodinamică şi face parte dintre elementele infrastructurii publice.

Recurenta susţine că decizia recurată este criticabilă şi în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei tribunalului din încheierea de şedinţă din 3 iulie 2012, prin care a fost respinsă cererea sa de constatare a nulităţii expertizei tehnice invocată de pârâta A. SA

Prin soluţia pronunţată instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 202 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că părţile se pot învoi asupra numirii experţilor însă numai cu privire la experţii înscrişi pe lista Biroului Local de Expertize.

Recurenta arată că la termenul din 29 noiembrie 2011 reclamantul l-a propus ca expert pe domnul K., însă a omis să precizeze că acesta nu este expert judiciar.

În aceste condiţii, CNCF A. SA a luat cunoştinţă de faptul că domnul K. nu este expert judiciar, după depunerea la instanţă a raportul de expertiză, motiv pentru care, pe acest temei, a înţeles să invoce nulitatea expertizei.

Nici instanţa de apel şi nici tribunalul nu au avut în vedere că domnul expert K. nu a făcut dovada că este expert tehnic judiciar.

Totodată, recurenta critică şi soluţia instanţei de apel de respingere a apelului său împotriva încheierii din data de 26 februarie 2013, în considerentele hotărârii atacate, curtea de apel apreciind că în mod greşit expertul extrajudiciar a răspuns la obiecţiunile pe care le-a formulat, precum şi împotriva soluţiei de respingere a apelului A. SA împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2013 prin care a fost respinsă solicitarea sa privind efectuarea unei contraexpertize de către un expert judiciar.

În mod nelegal au constatat atât instanţa de apel cât şi prima instanţă că expertul a răspuns la obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză, fără a avea în vedere faptul că expertul extrajudiciar prin completările la raportul de expertiză a făcut o serie de menţiuni fără le motiva din punct de vedere tehnic.

În opinia recurentei, soluţia instanţei de apel încalcă atât dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. în ceea priveşte motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea pentru reţinerea concluziilor expertizei în procesul de apreciere a probelor, precum şi dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat împotriva încheierii, recurenta arată că instanţa de apel a motivat doar că A. SA nu şi-a întemeiat această cerere pe alte înscrisuri.

Recurenta apreciază ca fiind nelegală această soluţie, având în vedere dispoziţiile art. 201 - 204 C. proc. civ. şi art. 212 C. proc. civ.

Contraexpertiza reprezintă un mijloc de probă concretizat într-o nouă expertiză cerută de partea din proces nemulţumită de felul cum a fost efectuată expertiza admisă şi ordonată de instanţă la cererea celeilalte părţi.

Or, din analiza dispoziţiilor legale menţionate se constată că legiuitorul nu a condiţionat efectuarea contraexpertizei de depunerea unor înscrisuri noi.

Solicitarea A. SA privind efectuarea unei contraexpertize a fost motivată de faptul că expertul nu a înţeles să răspundă la obiecţiunile sale, în condiţiile în care potrivit încheierii de şedinţă din data de 3 iulie 2012, acesta a fost obligat să răspundă în concret acestor obiecţiuni ale A. SA, încuviinţate de instanţă.

Recurenta susţine că deşi a arătat instanţei că în cauză contraexpertiza nu ar fi trebuit să fie condiţionată de depunerea unor înscrisuri noi (respectiv a planşelor la care reclamantul a renunţat în mod neechivoc) şi că aceasta putea fi efectuată numai în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de apel nu a avut în vedere aceste aspecte în analiza apelului împotriva acestei încheieri; totodată, A. SA a arătat faptul că dl. K. nu este expert autorizat de către Ministerul Justiţiei, fapt confirmat de către reclamant şi reţinut de instanţa de fond în încheierea din data de 26 februarie 2013, precum şi faptul că expertul s-a comportat ca un expert parte, iar nu ca un expert judiciar, dovedind părtinire faţă de apelantul reclamant.

Recurenta critică şi soluţia de respingere a apelului său împotriva încheierii din data de 18 martie 2014 prin care au fost respinse obiecţiunile pe care le-a formulat cu privire la raportul de expertiză contabilă.

Totodată, recurenta arată că formulează recurs şi împotriva încheierii instanţei de apel din 14 iunie 2017 prin care s-a apreciat asupra administrării probei cu expertiză contabilă. Contrar susţinerilor instanţei de apel, la dosarul cauzei A. SA a depus înscrisuri din care reies costurile implementării noilor circuite (contractele încheiate pe care aceasta le-a încheiat cu B., D., Construcţii Feroviare Cluj), astfel că, în mod greşit instanţa de apel a decăzut-o din dreptul de a mai administra proba cu expertiză contabilă.

Recurenta pretinde că în mod injust instanţa de apel a respins proba cu expertiză contabilă, în condiţiile în care proba a fost solicitată în termen, era motiv de apel, discutarea acestei probe fiind prorogată după depunerea raportului de expertiză tehnică, în discuţie fiind doar admisibilitatea acesteia; pe de altă parte, recurenta susţine că instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, putea dispune din oficiu, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., administrarea acestei probe.

În continuare, recurenta dezvoltă argumente prin care tinde să dovedească necesitatea admiterii obiecţiunilor sale la raportul de expertiză contabilă care având în vedere că reproduc cele susţinute cu titlu de motive de apel, iar, în plus, pentru că acestea reprezintă aspecte de apreciere a probatoriului precum şi cu privire la situaţia de fapt, acestea nu vor putea fi analizate în recurs, astfel încât nu vor mai fi redate în acest punct al expunerii memoriului de recurs.

Referitor la expertizele efectuate în apel, recurenta învederează că a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică şi îşi menţine obiecţiunile formulate prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, arătând că raportul de expertiză nu răspunde scopului pentru care a fost încuviinţat, conţine date eronate şi nu răspunde obiectivelor încuviinţate de către instanţă.

Recurenta susţine că este nelegală soluţia instanţei de apel de respingere a căii sale de atac împotriva Sentinţei civile nr. 676 din 13 mai 2014.

Astfel, se arată că hotărârea recurată este nelegală întrucât este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. de la 1864.

Recurenta susţine că în speţă nu se poate considera ca fiind întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a-i fi antrenată răspunderea.

Referitor la circuitul de cale tip C-4-64 circuit ce nu face obiectul brevetului de invenţie 105793, recurenta critică soluţia instanţei de apel pentru aceea că s-a dat eficienţă raportului de expertiză tehnică judiciară din domeniul proprietăţii intelectuale, iar nu celui în specialitatea electronică.

Circuitul de cale C-4 -48, ce face obiectul brevetului de invenţie, nu a rezolvat problema arătată în descrierea brevetului 105793 (coloana 1 ultim alineat din descrierea brevetului) şi anume:

"(...) problema pe care o rezolvă invenţia de faţă este realizarea unui circuit de cale cu fiabilitate globală ridicată, cu consum redus de energie electrică, cu o mare stabilitate în timp, ce se poate utiliza atât în staţii cât şi în linia curentă" prin urmare, concluziile experţilor sunt în contradicţie cu cea ce se menţionează în descrierea brevetului.

Fără a face o analiză proprie, instanţa de apel a preluat concluzia experţilor conform căreia circuitele de cale C4-48 şi C4-64 nu sunt identice, însă sunt echivalente şi interschimbabile.

Prin urmare, în opinia recurentei, dacă aceste circuite de cale nu sunt identice este evident că trebuia urmată procedura legală prevăzută de Legea nr. 64/1991 pentru obţinerea protecţiei pentru noul circuit.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că pe toată perioada 1990 - 1996, atât circuitul de cale C4-48 (1990 -1993), cât şi circuitul de cale C4-64, au fost testate pe teren numai în scop experimental, având în vedere că în discuţie este siguranţa circulaţiei trenurilor.

Şi în acest punct al memoriului de recurs, recurenta reia ample referiri la procedura de omologare a circuitului de cale C-4-64 susţineri care, vizând elemente de fapt ale pricinii, nu vor mai fi reproduse în prezenta decizie.

Se solicită instanţei de recurs a reţine că acest produs a fost supus unei proceduri speciale de omologare, fiind necesară respectarea tuturor măsurilor legale cu privire la siguranţa circulaţiei feroviare, iar perioada de timp îndelungată în vederea testărilor pe teren nu poate atrage vreo culpă din partea sa.

Ca atare, recurenta concluzionează că din materialul probator depus la dosarul cauzei, respectiv Raportul de omologare finală nr. 112/2/4005/1996, reiese fără putinţă de tăgadă că până în anul 1996 circuitul de cale tip C-4 -64 a fost folosit numai în scopuri experimentale, sens în care a recunoscut şi reclamantul; mai mult decât atât, punerea pe teren a unui număr minim de 500 de circuite de cale a fost o condiţie sine qua non a comisiei de omologare în vederea omologării finale a circuitului C4 -64; în aceste condiţii simpla împrejurare că a fost implementat un număr de 569 circuite (număr impus de comisia de omologare) nu poate conduce la soluţia potrivit căreia "(...) invenţia a fost utilizată în mod susţinut", iar nu doar experimental.

Ca atare, recurenta afirmă că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 34 lit. e) - t) din Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii, dispoziţii aplicabile perioadei 1990 - 1996.

Referitor la cuantumul sumei la care recurenta a fost obligată către reclamant:

Recurenta consideră că instanţa de fond în mod greşit a aplicat prin analogie dispoziţiile art. 91 alin. (4) din H.G. nr. 547/2008, întrucât aceste dispoziţii legale nu îi sunt aplicabile reclamantului pentru următoarele considerente.

Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, inventatorul ar fi trebuit să aibă calitatea de angajat la data întocmirii documentaţiei tehnice (descrierea invenţiei), iar invenţia să fie realizată în exercitarea funcţiei deţinută la angajator.

După cum se poate constata, la data întocmirii documentaţiei tehnice, inventatorul nu avea calitatea de angajat al SNCFR (antecesoarea recurentei), acesta dobândind calitatea de angajat al pârâtei după depunerea cererii de brevet.

Din interpretarea "per a contrario" a textelor invocate, rezultă că dacă titularul de brevet nu are calitate de salariat, pentru stabilirea beneficiului material ce se poate acorda inventatorului nesalariat (atunci când părţile nu cad de acord asupra vreunei sume) se poate lua în discuţie un procent mai mic de 4 % din beneficiul material, de vreme ce legea stabileşte în mod imperativ că numai în situaţia în care inventatorul este salariat procentul minim este de 4 %.

Prin urmare, în raport de cele învederate, recurenta consideră că este criticabilă menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei tribunalului cu privire la acordarea unui procent de 10% din beneficiile realizate de pârâtă din aplicarea circuitelor de cale C-4-64.

Recurenta critică soluţia instanţei de apel şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata a câte 10.000 RON onorariu suplimentar pentru experţii I. şi J., onorarii care, în opinia sa, sunt excesive.

2. Recurenta-chemată în garanţie B. - Întreprinderea de Semnalizări şi Automatizări SA, prin recursul formulat împotriva deciziei date de instanţa de apel a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtei A. SA împotriva încheierii de şedinţă din 11 octombrie 2011 în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca prescrisă a cererii de chemare în garanţie a B. formulată de către pârâta A. (dispoziţie reluată şi în sentinţa dată pe fond de tribunal), cu cheltuieli de judecată pentru toate etapele procesuale.

În debutul motivelor sale de recurs, recurenta face o scurtă prezentare a situaţiei de fapt a cauzei care nu se mai impune a fi reluată, aceasta fiind deja redată.

Se arată de către recurentă că în cadrul litigiului pornit de reclamantul A. la data de 23 aprilie 2010, odată cu întâmpinarea formulată la data de 15 mai 2010, intimata-pârâtă A. SA a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a B. Prin cererea de chemare în garanţie depusă, pârâta nu a arătat însă care ar fi contractele de lucrări pentru care înţelege să o cheme în garanţie.

La termenul de judecată din 4 octombrie 2011, în şedinţă publică, intimata pârâtă A., prin consilier juridic, a precizat că temeiul cererii de chemare în garanţie este constituit doar de Contractul 704/4/2006. Drept urmare, Tribunalul a luat act ca singurul temei al cererii de chemare în garanţie formulată de A. împotriva B. este Contractul nr. x/4/2006.

În aceste condiţii, la acelaşi termen de judecată, B. a înţeles să invoce excepţia prescripţiei dreptului A. de a mai formula cerere de chemare în garanţie, având în vedere că dreptul la acţiune împotriva B., în baza Contractului 704/4/2006, era prescris la data formulării cererii de chemare în garanţie, 15 mai 2010.

Drept urmare, prin încheierea de şedinţă din data de 11 octombrie 2011, tribunalul a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea de chemare în garanţie a B. de către intimata-pârâta A. ca prescrisă.

Această soluţie nu a fost menţinută în apel, fiind admis apelul pârâtei împotriva încheierii de şedinţă din 11 octombrie 2011 şi, drept urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie.

Recurenta-chemată în garanţie, prin formularea prezentului recurs, se prevalează de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se arată că, în speţă, curtea de apel a reţinut, în motivarea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului A. împotriva intimatei-pârâte A., incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1957 referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripţie.

Astfel, ambele instanţe de fond au statuat ca recunoaşterile scrise, neîndoielnice şi exprese ale pretenţiilor reclamantului A. de către intimata-pârâta A. reprezintă un caz de modificare a cursului prescripţiei, având efectele prevăzute de art. 17 din Decret, faţă de intimata-pârâta A.

Ca atare, în lipsa recunoaşterilor pretenţiilor reclamantului Stan de către A., acţiunea principală ar fi fost prescrisă în integralitatea sa; de asemenea, cererea de chemare în garanţie ar fi fost şi ea prescrisă, dacă nu existau recunoaşterile intimatei-pârâte A.

Singurul motiv pentru care dreptul la acţiune al reclamantului faţă de intimata-pârâta A. nu este prescris îl reprezintă recunoaşterile intimatei-pârâte A., conform articolului 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cu toate aceste, instanţa de apel, deşi a validat faptul că singurul motiv pentru care dreptul la acţiune al reclamantului Stan nu este prescris, datorită recunoaşterilor intimatei-pârâte A. în temeiul articolului 16 alin. (1) lit. a) din Decret, când a trecut la analiza excepţiei prescripţiei dreptului intimatei-pârâte A. de a chema în garanţie B., a omis să mai aplice acelaşi principiu, statuând, indirect, că recunoaşterile efectuate de A. faţă de A. ar putea produce efecte şi faţă de B.

Practic, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decret nr. 167/1958 într-o manieră neunitară şi nelegală, hotărârea cuprinzând astfel motive contradictorii:

Pe de o parte, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului Stan împotriva intimatei-pârâte A., s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 (paginile 55 - 57 din decizia apelată), dând efect juridic recunoaşterilor făcute de A.

Pe de altă parte, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al A. împotriva B., instanţa de apel nu mai aplicat acelaşi principiu sau l-a aplicat trunchiat, pe jumătate, dând efect juridic recunoaşterilor A., nu numai faţă de pârâtă, ci şi faţă de B., deşi art. 16 precizează în mod expres, că recunoaşterea trebuie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia ca să se producă efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului la acţiune.

Instanţa de apel nu a corelat soluţiile pronunţate asupra celor două excepţii ale prescripţiei, pronunţând două soluţii contradictorii.

Mai mult, în analiza apelului introdus de intimata-pârâta A. împotriva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei cererii de chemare în garanţie a B. de către A., curtea de apel a reţinut că "în mod greşit tribunalul a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar din perspectiva cauzei juridice a cererii de chemare în garanţie, cu ignorarea cererii principale."

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în realitate, tribunalul este cel care a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare atât la cererea de chemare în garanţie, cât şi la cererea principală.

Prin urmare, tribunalul a corelat cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului A. împotriva intimatei-pârâte A. SA şi a reţinut ca aceste recunoaşteri unilaterale ale A. în privinţa pretenţiilor reclamantului A. nu sunt de natură a întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune al A. împotriva B.

Or, tocmai aceasta corelare, între cele două prescripţii (a dreptului la acţiunea principală şi a dreptului la acţiunea în garanţie), a fost corect făcută de către Tribunalul Bucureşti şi nu a fost deloc realizată de către curtea de apel.

Deşi instanţa de apel a criticat soluţia tribunalului pentru lipsa de corelare între cele două acţiuni (acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie), în realitate, curtea de apel este cea care nu a făcut această corelare şi a « scos din context » cererea de chemare în garanţie.

Astfel, deşi ambele instanţe au statuat că acţiunea principală a reclamantului A. împotriva A. ar fi fost prescrisă dacă nu ar fi existat cauzele de întrerupere a cursului acestei prescripţii prin recunoaşterile unilaterale efectuate de A. faţă de pretenţiile reclamantului, doar tribunalul este cel care a dus mai departe raţionamentul şi a statuat că aceste recunoaşteri pot fi opuse doar pârâtei A., dar nu pot fi opuse B., deoarece recunoaşterile sunt făcute exclusiv de A., şi nu de către B.

Or, dacă A. a recunoscut unilateral pretenţiile reclamantului Stan (fără a implica vreodată în aceste recunoaşteri societatea B.) rezultă că intimata-pârâtă A. a asumat că este singura care trebuie să răspundă faţă de pretenţiile reclamantului A., asumându-şi, totodată, pierderea dreptului de a se întoarce împotriva B. cu privire la aceste pretenţii ale reclamantului, recunoscute de-a lungul anilor.

Or, toata această corelare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţiei a dreptului la acţiune principală şi opozabilitatea acestor cauze faţă de chemata în garanţie B. a fost făcută de Tribunalul Bucureşti şi a fost ignorată de către Curtea de Apel Bucureşti.

În concluzie, instanţa de apel a admis apelul A. cu privire la soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la chemare în garanţie şi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune principală, aplicând raţionamente juridice vădit contradictorii, ceea ce atrage admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate.

Recurenta-chemată în garanţie dezvoltă critici pe care le încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, se învederează că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decret nr. 167/1958 şi a dat efecte juridice recunoaşterilor efectuate de intimata-pârâtă A. faţă de pretenţiile reclamantului Stan şi faţă de B., deşi B. nu a recunoscut niciodată vreo pretenţie faţă de reclamantul Stan (de altfel, niciodată reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de B.).

Recurenta mai învederează că cele două instanţe de fond au statuat că, dacă A. nu ar fi efectuat acte de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului de-a lungul anilor, acţiunea reclamantului împotriva A. ar fi fost prescrisă. Fiind prescrisă acţiunea reclamantului contra intimatei-pârâte A. nu mai exista temei pentru cererea de chemare în garanţie a B. De aceea, nu pot fi opuse chematei în garanţie B. recunoaşterile A., deoarece nu de la recurenta B. provin recunoaşterile.

În acest sens s-a exprimat şi doctrina în materie:

"întreruperea prescripţiei acţiunii principale nu profită şi prescripţiei cererii de chemare în garanţie, şi bineînţeles, nu se extinde şi la cererea reconvenţională, întrucât întreruperea civilă a prescripţiei nu operează de la o obligaţie la alta sau de la o acţiune la alta. Non fit interruptio de re ad rem nec de quantitate ad quantitatem"

Având în vedere că efectul juridic întrerupător de prescripţie poate fi opus doar A., conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, A. nu poate opune B. propriile recunoaşteri faţă de reclamant.

Recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi cauza juridică a cererii de chemare în garanţie - antrenarea răspunderii contractuale a chematelor în garanţie. Prin raportare la aceasta cauză şi data încheierii contractului dintre B. şi A. - Contractul nr. x/4 din 23 iunie 2006 -, termenul de 3 ani s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în garanţie (15 mai 2010) şi, în consecinţă, cererea de chemare în garanţie este prescrisă.

În plus, recurenta consideră că ambele instanţe de fond nu au analizat cu temeinicie momentele în care au intervenit actele de recunoaştere ale intimatei-pârâte A. faţă de pretenţiile reclamantului Stan, deoarece între două dintre actele de recunoaştere au trecut mai mult de 3 ani, ceea ce conduce la constatarea împlinirii termenului de prescripţiei a acţiunii având ca obiect pretenţiile reclamantului A. faţă de intimata-pârâta A..

Astfel, se impunea admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea reclamantului Stan împotriva A. cu privire la drepturile de proprietate intelectuală deoarece, chiar între documentele reţinute de instanţă ca fiind "recunoaşteri succesive" a existat o perioadă mai mare de 3 ani, şi anume între Nota 5/542/2001 din 17 aprilie 2001 şi Adresa 14 din 13 decembrie 2004, precum şi între aceasta din urmă şi dispoziţia din 14 aprilie 2009.

Instanţa de apel a reţinut ca între 17 aprilie 2001 şi Adresa 14 din 13 decembrie 2004 ar fi intervenit la data de 20 martie 2003 reomologarea instalaţiei de către A., însă recurenta consideră că această reomologare nu poate fi interpretată ca act de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului care sa producă efectul întreruptiv de prescripţie.

Pe de altă parte, pentru perioada de peste 4 ani, cuprinsă între Adresa nr. 14 din 13 decembrie 2004 şi Dispoziţia din 14 aprilie 2009, ambele instanţe de fond nu au regăsit niciun act cu efectul juridic întreruptiv de prescripţie.

În concluzie, recurenta susţine că acţiunea reclamantului Stan faţă de intimata-pârâtă A. este prescrisă în integralitate, deoarece, dacă o recunoaştere este efectuată ulterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, aceasta nu se poate produce efectul juridic prevăzut de art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Interpretarea trunchiată, neunitară şi lacunară a actelor juridice deduse judecaţii a atras pronunţarea de către curtea de apel a unei hotărâri nelegale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată următoarele:

Aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel vizează modul de interpretare a mecanismului intervenirii prescripţiei extinctive dreptului la acţiune al intimatei-pârâte A. împotriva recurentei chemate în garanţie B., fără a se interpreta cererea de chemare în garanţie în mod corelat cu acţiunea principală a reclamantului A. împotriva A..

Astfel, instanţa de apel a aplicat greşit legea, întrucât a considerat că recunoaşterile efectuate de intimata-pârâtă A. ce au condus la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului A. împotriva intimatei-pârâte A. au efect întreruptiv şi pentru prescripţia dreptului la acţiune al intimatei-pârâte A. faţă de recurenta chemată în garanţie B.

Or, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cauza legală de întrerupere a cursului prescripţiei presupune constatarea intervenirii unor recunoaşteri unilaterale care însă trebuie să provină de la cel în folosul căruia curge prescripţia, şi nu de la oricine.

Întreruperea prescripţiei acţiunii principale nu profită şi prescripţiei cererii de chemare în garanţie, mai ales atunci când întreruperea are drept cauză recunoaşterea pretenţiilor, recunoaştere ce nu poate fi făcută şi opusă decât de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Instanţa de apel a motivat admiterea apelului împotriva încheierii prin care s-a considerat prescrisă prin omiterea luării în calcul a motivului care a determinat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea principală a reclamantului, şi anume întreruperea cursului acestei prescripţii prin recunoaşterile succesive, unilaterale ale A. care nu pot fi opuse recurentei B.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele de drept material referitoare la prescripţie (care este o sancţiune de drept material).

Potrivit art. 8 din Decretul 167/1958: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

Având în vedere că temeiul răspunderii faţă de A. este unul delictual, dreptul A. de a se întoarce împotriva B. putea şi trebuia să curgă de la data de la care A. a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care a cauzat-o. Astfel, din momentul în care A. a recunoscut expres şi neechivoc pretenţiile reclamantului, A. putea şi trebuia, dacă ar fi considerat că are un temei, să se îndrepte împotriva recurentei.

În speţă, recunoaşterile au fost făcute unilateral de către intimata-pârâtă A., astfel încât, în conformitate cu art. 16 din Decret şi în baza principiului Non fit interuptio de re ad rem nec de quantitate ad quantitatem, doar faţă de intimata-pârâta A. se poate constata întreruperea cursului prescripţiei, nu şi faţă de recurenta B., care nu a recunoscut nimic.

Mai mult, intimata-pârâtă A. a precizat în prezentul litigiu că temeiul cererii de chemare în garanţie este constituit doar de contractul încheiat între A. şi B. în anul 2006, astfel că pretenţiile aferente cererii de chemare în garanţie se pot cuantifica după aceasta dată. Or, raportat la cauza juridică a cererii de chemare în garanţie - antrenarea răspunderii contractuale a chematei în garanţie - şi data încheierii contractului dintre B. şi A. - contractul nr. x/4/23 iunie 2006, termenul de 3 ani s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în garanţie (15 mai 2010) şi, în consecinţă, cererea de chemare în garanţie este prescrisă.

3. Recurenta chemată în garanţie D. SA, prin memoriul de recurs, s-a prevalat de motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor sale, recurenta învederează că între aceasta, în calitate de antreprenor, şi CNCF A. SA (A.), în calitate de achizitor, s-au încheiat Contractele de antrepriză nr. 199 din 24 aprilie 1998, nr. 200 din 24 aprilie 1998, nr. 973 din 1 aprilie 1998, nr. 1472 din 15 mai 1998, nr. 1473 din 15 mai 1998, nr. 1728 din 5 iunie 1998, nr. 1729 din 5 iunie 1998, contracte încheiate pe acelaşi draft de contract. Toate aceste contracte sunt perfectate şi finalizate în 1998, deci, ulterior anului 1996, an care delimitează perioada pentru care instanţele de fond au admis cererea reclamantului.

În conformitate cu prevederile contractuale, D. SA a fost un simplu executant al unor lucrări de montaj şi punere în funcţiune a circuitelor de cale electronice tip C-4-64, care, la cererea A. şi în conformitate cu caietul de sarcini şi proiectul întocmit de către Institutul de Studii şi Proiectări Cai Ferate SA (O.) şi pus la dispoziţie de către A., a montat instalaţiile.

Recurenta învederează că nu a produs instalaţii pentru aceste circuite şi nu le-a vândut pârâtei, echipamentele şi instalaţiile al căror montaj l-a realizat, conform contractelor menţionate, fiind achiziţionate în prealabil de către A. de la altă societate producătoare - B. SA - care deţinea licenţa exclusivă de exploatare a drepturilor de producţie.

Recurenta prezintă mecanismul perfectării şi executării contractelor şi atribuţiile sale în cadrul acestui mecanism, atribuţii ce vizau strict înlocuirea circuitelor de cale existente anterior, respectiv demontarea circuitelor de cale vechi, montarea şi punerea în funcţiune a circuitelor de cale C-4-64.

În consecinţă, echipamentele specifice pentru circuitele de cale C-4-64 au fost produse de către B. SA - unicul producător din România, şi achiziţionate de A. direct de la producătorul B., în timp ce recurenta D., în calitate de antreprenor, a executat exclusiv montajul acestor circuite, la cererea A. şi în conformitate cu caietul de sarcini, cu proiectul şi detaliile de execuţie efectuate de către O., documente contractuale puse la dispoziţie de către A.

Date fiind cele de mai sus, recurenta solicită instanţei de recurs modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul menţinerii soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, conform încheierii din 11 octombrie 2011, având în vedere că drepturile invocate prin cererea de chemare în garanţie izvorăsc din contracte care au fost încheiate şi executate încă din 1998.

Curtea de apel în mod nelegal a dispus rejudecarea cererii de chemare în garanţie pe fond deoarece nu a considerat prescris dreptul la acţiune al A. SA împotriva D. SA, ceea ce dă naştere unui paradox juridic, mai exact la un drept de acţiune, cu cauză contractuală, imprescriptibil.

Recurenta susţine că astfel ar putea fi chemată în garanţie nelimitat în timp de către clientul său A. SA pentru pretenţii rezultate din montajul unor echipamente.

În 2010, când a fost formulată cererea de chemare în garanţie, se împliniseră deja 12 ani de la finalizarea executării contractelor; construcţia juridică a instanţei de apel eludează chiar sensul prevederilor legale în materie de prescripţie şi este de natură a conduce la un dezechilibru întrucât generează o răspundere nelimitată în timp pentru o parte contractantă, în speţă, D. SA.

Or, în conformitate cu art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie într-un termen de 3 ani de la data naşterii sale.

Având în vedere că obiectul cererii de chemare în garanţie a D. SA este constituit din drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din contracte perfectate de mai mult de doisprezece ani (1998) şi finalizate în acelaşi an (perioada de execuţie nedepăşind trei luni de la perfectare), termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru exercitarea drepturilor ce izvorăsc din aceste contracte s-a împlinit încă din anii 2001 - 2002.

În concluzie, având în vedere că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune pentru exercitarea oricărui drept izvorât din contracte finalizate de mai mult de 12 ani, recurenta solicită admiterea recursului său şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtei împotriva încheierii de şedinţă din 11 octombrie 2011 prin care a fost admisă prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată împotriva sa de pârâta A. SA

Cu privire la fondul cauzei, recurenta reiterează solicitarea de respingere a cererii de chemare în garanţie a D. ca neîntemeiată, având în vedere că D. nu este producător al instalaţiilor, iar în calitate de simplu montator al unor componente ale instalaţiei C-4-64 puse la dispoziţie de clientul A., recurenta nu avea cum să deţină şi să transmită ilegal pârâtei A. un drept de proprietate industrială care aparţinea reclamantului.

Dat fiind ca D. nu a utilizat niciodată invenţia realizată de către dl. A., pentru a i se imputa încălcarea dreptului acestuia de proprietate industrială recunoscut prin brevetul de invenţie nr. RO105.793 din 7 mai 1990, aspecte confirmate de altfel, de către reclamant - titularul dreptului, recurenta susţine caracterul nefondat al cererii privind chemarea sa în garanţie.

Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, în termen lega,l a formulat întâmpinare la recursul promovat de către pârâta CNCF A. SA prin care, pentru argumentele arătate în cuprinsul întâmpinării, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, în special a motivului prin care se critică respingerea apelului împotriva încheierii prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Transporturilor.

Recurenta-pârâtă CNCF A. SA, în termen legal, a formulat întâmpinări la motivele de recurs ale chematelor în garanţie prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor promovate de chematele în garanţie, pentru motivele dezvoltate în cuprinsul întâmpinărilor.

Şi intimaţii-reclamanţi F., G. şi H., în termen legal, au formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei CNCF A. SA prin care au solicitat înlăturarea ca nefondate a criticilor formulate de aceasta, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare şi la recursurile formulate de către chematele în garanţie D. SA şi B. SA în cuprinsul căreia au invocat excepţia lipsei de interes în promovarea recursurilor de către acestea, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca legală şi temeinică .

În susţinerea acestei excepţii, intimaţii-reclamanţi au arătat că, efect al nepromovării recursului de către aceştia, hotărârea primei instanţe a rămas irevocabilă în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor lor pentru perioada ulterioară anului 1996. Temeiul cererilor de chemare în garanţie este unul contractual, iar aceste contracte încheiate de fiecare dintre chematele în garanţie cu A. SA sunt ulterioare anului 1996 - respectiv în anul 2006 cu B. şi ulterior anului 1998 cu D.; în consecinţă, răspunderea contractuală s-ar fi putut naşte cel mai devreme în anul 2006 în ceea ce o priveşte pe B. SA şi în anul 1998 în ceea ce o priveşte pe D. SA; totodată, intimaţii-reclamanţi dezvoltă şi alte argumente în susţinerea acestei excepţii, precum şi pentru combaterea susţinerilor chematelor în garanţie din motivele de recurs ale acestora.

În recurs, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar înscrisurile enumerate în opisul ce se regăseşte la dosar recurs, înscrisuri din care, în opinia acestora, reiese recunoaşterea succesivă a drepturilor autorului lor de către CNCF A. SA

Prin notele scrise depuse la dosar recurs, recurenta-chemată în garanţie D. SA a invocat excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâta CNCF A. SA, având în vedere că intimaţii-reclamanţi nu au formulat recurs împotriva deciziei date de instanţa de apel, astfel încât, respingerea pretenţiilor acestora pentru perioada ulterioară anului 1996 a rămas irevocabilă; prin urmare, la acest moment procesual nu mai există interesul recurentei-pârâte A. SA să ceară antrenarea răspunderii sale contractuale, răspundere ce priveşte o perioadă ulterioară anului 1998.

Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia procesuală invocată cu privire la calea de atac, anume excepţia lipsei de interes a chematelor în garanţie în formularea recursurilor.

Astfel, intimaţii-reclamanţi, în susţinerea acestei excepţii procesuale absolute, au arătat că recurentele-chemate în garanţie nu ar mai justifica un interes procesual în formularea şi susţinerea recursurilor proprii, dată fiind împrejurarea că ei înşişi nu au formulat recurs împotriva deciziei date de instanţa de apel, decizie prin care le-a fost respins apelul prin intermediul căruia au criticat respingerea de prima instanţă a preteţiilor autorului lor pentru perioada de exploatare a invenţiei ulterioară anului 1996, anume 1996 - 2010 (data expirării perioadei de protecţie a titlului).

Atare inacţiune a intimaţilor-reclamanţi, în opinia acestora, atrage şi imposibilitatea obiectivă a pârâtei A. SA de a mai solicita antrenarea răspunderii contractuale a chematelor în garanţie, în temeiul unor contracte încheiate în anul 1998 (cu D. SA) ori în anul 2006 (cu B. SA).

Excepţia formulată este nefondată.

Înalta Curte reţine că excepţiile procesuale relative la calea de atac sau prin care se tinde la respingerea căii de atac fără analiza pe fond a criticilor părţii sancţionate prin admiterea excepţiei, în mod necesar se raportează la condiţiile de exercitare a căii de atac, iar nu la condiţiile de exercitare a cererilor deduse judecăţii în cauza respectivă (indiferent de forma de manifestare a acţiunii civile).

Precizarea anterioară este utilă din perspectiva faptului că deşi intimaţii-reclamanţi (prin intermediul unui apărător ales) susţin şi califică excepţia invocată ca fiind cea a lipsei de interes a chematelor în garanţie în promovarea şi susţinerea recursurilor, toate argumentele dezvoltate de aceştia, în realitate, privesc rămânerea fără interes procesual a cererilor de chemare în garanţie formulate de către pârâta A. SA, de a mai susţine cererile formulate la prima instanţă împotriva D. SA şi a B. SA

În mod corespunzător, recurentele-chemate în garanţie SC B. SA şi SC D. SA au invocat excepţia lipsei de interes a pârâtei A. SA în menţinerea cererilor de chemare în garanţie formulate împotriva lor, excepţie în susţinerea căreia, în esenţă, s-au bazat pe aceeaşi construcţie juridică referitoare la rămânerea irevocabilă a soluţiei de respingere a pretenţiilor reclamanţilor pentru perioada 1996 - 2010, ca efect al neatacării cu recurs a deciziei instanţei de apel de către reclamanţi; ca atare, împrejurarea nerecurării de către reclamanţi a deciziei date în apel a primit o corectă valenţă juridică prin intermediul susţinerii acestei excepţii procesuale invocate de către chematele în garanţie, iar nu prin susţinerea de către intimaţii-reclamanţi a excepţiei lipsei de interes a chematelor în garanţie de a formula recurs.

Înalta Curte apreciază că excepţia lipsei de interes a chematelor în garanţie de a ataca cu recurs decizia instanţei de apel este nefondată, întrucât prin decizia pronunţată de curtea de apel a fost admis apelul pârâtei CNCF A. SA împotriva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune valorificat de pârâtă prin formularea cererilor de chemare în garanţie împotriva SC P. SA şi SC D. SA, tribunalul respingând aceste cereri de chemare în garanţie ca prescrise, prin încheierea din 11 octombrie 2011, dispoziţie, de altfel, reluată şi prin sentinţa dată asupra fondului cauzei.

Prin admiterea apelului pârâtei împotriva acestei soluţii, efect al respingerii în apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei împotriva celor două chemate în garanţie, s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond a cererilor de chemare în garanţie, cereri cu privire la care, în opinia instanţei de apel, în mod nelegal a fost reţinută excepţia prescripţiei.

Ca atare, câtă vreme recurentele-chemate în garanţie au invocat prin recursurile proprii nelegalitatea soluţiei instanţei de apel de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea valorificată de pârâtă prin formularea cererilor de chemare în garanţie împotriva lor, nu se poate susţine că acestea nu au interes în promovarea şi susţinerea căii de atac a recursului, întrucât decizia din apel, în mod evident, antrenează o vătămare procesuală a acestora (judecarea pe fond a pretenţiilor formulate împotriva lor şi, în consecinţă, cel puţin prelungirea nejustificată a litigiului şi, cel mult antrenarea răspunderii contractuale a acestora pentru pretenţii cu privire la care dreptul la acţiune s-a stins prin prescripţie).

Dacă recursurile promovate de acestea ar fi considerate lipsite de interes ar însemna să se reţină caracterul indiferent al soluţiei instanţei de apel în privinţa situaţiei juridice în proces a chematelor în garanţie ori să se echivaleze respingerea unor pretenţii pe cale de excepţie cu riscul teoretic al admiterii pe fond a unor pretenţii, ceea ce nu poate fi primit.

În consecinţă, se va respinge excepţia lipsei de interes a chematelor în garanţie în promovarea recursurilor, interesul procesual al acestora de a ataca decizia curţii de apel fiind legat de soluţia prin care s-a dispus respingerea excepţiei prescripţiei cererilor de chemare în garanţie, cu consecinţa trimiterii la prima instanţă pentru judecarea pe fond a pretenţiilor pârâtei împotriva lor, deduse judecăţii prin intermediul cererilor de chemare în garanţie formulate la prima instanţă; prin promovarea recursului, chematele în garanţie tind la menţinerea soluţiei tribunalului din cuprinsul încheierii din 11 octombrie 2011 şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă prin care s-au respins ca prescrise cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta CNCF A. SA împotriva lor, scop care este de natură a justifica, din perspectiva promovării recursului, un interes procesual legitim, actual, personal şi născut (generat) prin însăşi soluţia curţii de apel

Referitor la excepţia lipsei de interes a pârâtei în formularea (menţinerea) cererilor de chemare în garanţie împotriva SC B. SA şi SC D. SA, excepţie invocată de către recurentele-chemate în garanţie prin note de şedinţă depuse în recurs şi dezbătută înainte de dezbaterea pe fond a recursurilor, Înalta Curte constată că aceasta, într-o corectă stabilire a ordinii de soluţionare a excepţiilor procesuale în concurs, este subsecventă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei, valorificat prin promovarea cererilor de chemare în garanţie şi repusă în discuţie prin motivele de recurs ale acestora.

Ca atare, ea nu va fi analizată în această etapă procesuală, având în vedere cele ce se vor arăta cu privire la recursurile chematelor în garanţie, recursuri admise prin decizia de faţă, în considerarea caracterului fondat al criticilor privind nelegalitatea respingerii de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei cererilor de chemare în garanţie.

Recursurile formulate vor fi admise în limitele caracterului fondat al criticilor pe care le conţin, potrivit celor ce succed.

1. Recurenta-pârâtă CNCF A. SA a promovat recurs atât împotriva deciziei date de instanţa de apel, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2017 a aceleiaşi curţi de apel, prin care s-a dispus respingerea probei cu expertiză contabilă.

Criticile formulate au fost încadrate de către recurentă în motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În primul rând, se impune precizarea că recursul constituie o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi promovată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. şi permite instanţei de control judiciar doar efectuarea unui control de legalitate, astfel încât, aspecte vizând stabilirea situaţiei de fapt a cauzei ori care privesc analizarea probelor administrate în dosar, nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

În consecinţa celor expuse, Înalta Curte nu va proceda la reaprecierea materialului probator al pricinii şi la verificarea situaţiei de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, aşa cum recurenta-pârâtă pretinde prin intermediul unor critici de netemeinicie dezvoltate în memoriul de recurs.

Astfel, recurenta contestă aprecierea dată de instanţa de apel cu privire la reţinerea primului act de utilizare neautorizată a brevetului aparţinând autorului intimaţilor-reclamanţi, ca fiind data de 15 decembrie 1990, în condiţiile în care, reclamantul însuşi nu cunoştea aplicabilitatea industrială a invenţiei.

Aspectul privind determinarea primului act de utilizare neautorizată a invenţiei nu poate fi cenzurat în această etapă procesuală, însă, din perspectiva legalităţii, Înalta Curte va înlătura argumentul recurentei referitor la necesitatea confirmării aplicabilităţii industriale a invenţiei prin intermediul unei utilizări experimentale înaintea celei efective.

Recurenta susţine în mod nefondat că aplicabilitatea industrială a unei invenţii constituie o condiţie ulterioară brevetării unei soluţii tehnice, întrucât aceasta, alături de noutate şi activitate inventivă, constituie una dintre cele trei condiţii pentru brevetarea unei invenţii şi, în consecinţă, se analizează în vederea în procedura de acordare a brevetului, sens în care prevede art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991: "(1) Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială."

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că pretinsele acte de utilizare a invenţiei în perioada 1990 - 1996, când a avut loc omologarea finală a circuitului C-4-64, îmbracă forma unei utilizări experimentale pentru care, potrivit legii, nu era necesar acordul titularului de brevet şi ca atare, pentru respectiva perioadă, consideră că nu datorează despăgubiri.

Cu referire la acest aspect, instanţa de apel în mod legal a înlăturat în mod argumentat apărarea pârâtei întemeiată pe invocarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991, sens în care a apreciat că amploarea folosirii circuitelor C-4-48 (în perioada 1990 - 1993) şi C-4-64 (1993 - 1996), circuite echivalente şi interschimbabile, protejate prin acelaşi titlu, nu permite calificarea acesteia drept o utilizare în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial a obiectului invenţiei brevetate RO 105793, condiţii prevăzute de lege pentru a se califica o utilizare ca fiind experimentală.

Pentru ilustrarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., sens în care susţine neanalizarea tuturor argumentelor pe care le-a invocat prin cererea de apel.

Înalta Curte reţine că obligaţia prescrisă de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. priveşte motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În consecinţă, contrar celor susţinute de recurentă, se apreciază că instanţele de judecată, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nu au obligaţia analizării tuturor argumentelor susţinute de părţi în cuprinsul actelor de procedură ce emană de la acestea ori sunt susţinute oral în cadrul şedinţelor de judecată de la termenele ce sunt acordate, ci exprimă doar obligaţia instanţei de a arăta motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în pronunţarea soluţiei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Or, decizia recurată corespunde întru totul acestor exigenţe legale, instanţa de apel răspunzând tuturor motivelor de apel concepute de pârâtă.

Cu titlu de exemplu, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale arătate prin cererea de apel cu privire la excepţia lisei calităţii procesuale active a reclamantului, având în vedere că acesta prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 616.756.080,07 RON, reprezentând drepturi patrimoniale ce i se cuvin, în calitate de titular al brevetului de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990, calculate prin raportare la efectele economice produse prin utilizarea invenţiei materializată în Metoda şi instalaţia de control pentru circuitele de cale cu impulsuri de curent alternativ tip C4-64, pentru care nu a parcurs procedura legală de obţinere a unui brevet de invenţie.

Or, brevetul de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990 acordat reclamantului priveşte Circuitul de cale tip C4-48, circuit la care reclamantul nu s-a referit deloc în cuprinsul soluţionării litigiului.

Înalta Curte va înlătura ca nefondată această susţinere a recurentei, întrucât instanţa de apel, în vederea analizării acestei critici din motivele sale de apel a încuviinţat (la termenul din 17 decembrie 2014) chiar efectuarea unei expertize de specialitate în apel - proprietate intelectuală - brevete de invenţii şi electronică, expertiză ale cărei concluzii depuse la 24 martie 2015 au fost în sensul că circuitul C4-64 a reprezentat o modificare neesenţială a cablării, circuitului C4-48, astfel că circuitul de cale C4-64 este echivalent cu circuitul C4-48, deoarece, pentru un specialist în domeniu era evident că prin utilizarea acestuia se obţine, în mod esenţial, acelaşi rezultat ca şi cel care se obţinea cu circuitul de cale C4-48, ambele construcţii funcţionând pe baza aceluiaşi principiu al emisiei numerice cuprins în brevetul de invenţie şi folosesc aceeaşi metodă de comandă şi control, brevetată de reclamant.

Faţă de cele anterior redate, reiese dincolo de orice dubiu că instanţa de apel a cercetat în mod real şi efectiv excepţia a lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă prin motivele de apel şi a înlăturat-o în temeiul unor motive de fapt şi de drept apte să demonstreze legala respingere a excepţiei, prin ample referiri la probele cauzei şi, în special, la cea cu expertiza de specialitate.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că respingerea criticilor privitoare la calitatea procesuală activă a reclamantului sunt în deplină concordanţă cu prevederile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora: "(6) Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama de orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un procedeu, protecţia conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin procedeul brevetat."

În consecinţă, în mod nelegal recurenta pârâtă pretinde că reclamantul era ţinut să parcurgă procedura de brevetare şi în ceea ce priveşte circuitul de cale C4-64, câtă vreme acesta era echivalent celui pentru care (alături de alte revendicări) deţinea brevetul RO 105.793 din 7 mai 1990.

Deşi formal recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a dezvoltat critici concrete de natură a putea fi încadrate în această teză de nelegalitate, câtă vreme referirile sale la întinderea revendicărilor din brevetul acordat reclamantului nu pot fi analizate pe acest temei, brevetul RO 105.793 din 7 mai 1990 nereprezentând actul juridic dedus judecăţii, ci fiind cauza cererii de chemare în judecată sau a pretenţiei deduse judecăţii, iar nu însuşi obiectul pretenţiei.

Înalta Curte va constata însă caracterul fondat al criticilor susţinute de către recurenta-pârâtă, pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici prin care s-a invocat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Deşi recurenta-pârâtă se referă la respingerea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului privind pretenţiile aferente perioadei 1990 - 2007, analiza de faţă va avea în vedere respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1990 - 1996, pentru care cererea reclamantului a fost admisă de prima instanţă şi confirmată în apel, dată fiind rămânerea irevocabilă a soluţiei de respingere pe fond a pretenţiilor reclamantului pentru perioada 1996 - 2010, ca efect al neatacării cu recurs a deciziei instanţei de apel de către reclamanţi.

Totodată, se impune precizarea că aceste critici ale pârâtei vor fi analizate alături de criticile cu privire la acelaşi aspect, concepute şi de către recurentele-chemate în garanţie prin motivele de recurs ale acestora (partea a doua) pe acelaşi temei presupus de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se reţine acelaşi caracter fondat al acestora.

În soluţionarea criticilor privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel, ca şi tribunalul a confirmat caracterul continuu al faptelor imputate pârâtei, ceea ce, din perspectiva prescripţiei extinctive, s-a reţinut că, în mod vădit, pretenţiile reclamantului nu sunt prescrise pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamant - 2007 - 2010, perioada de referinţă a litigiului fiind 1990-2010.

Referitor însă la cererea reclamantului de despăgubiri pentru exploatarea invenţiei fără consimţământul său vizând intervalul 1990 - 2007, prima instanţă a reţinut, în aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 că au intervenit acte succesive de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului din partea CNCF A. SA care au avut efectul întreruperii termenului de prescripţie şi, consecutiv, reluarea curgerii unui nou termen de 3 ani după fiecare act întreruptiv intervenit înăuntrul termenului de prescripţie, potrivit art. 17 din acelaşi Decret.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958: Prescripţia se întrerupe: "a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia."

Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958: "Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie."

Prin urmare, astfel cum instanţa de apel a reţinut, prescripţia se poate întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, adică prin recunoaşterea dreptului creditorului, făcută de către debitor după ce a început să curgă termenul de prescripţie şi înainte de a se împlini acest termen; drept urmare, împrejurarea cu efect întreruptiv trebuie să aibă loc înăuntrul termenului de prescripţie.

În aplicarea normelor anterior citate, instanţa de apel a reţinut, întocmai ca şi tribunalul, că primul act de folosire neautorizată a brevetului a avut loc la data de 15 decembrie 1990, când invenţia reclamantul a fost implementată într-o staţie, Regionala CF Bucureşti, secţia CT 4 Piteşti, Staţia Corlăteşti, dotată cu instalaţii de centralizare electrodinamică CED, cu un total de 15 circuite de cale C4-64.

Înalta Curte constată că din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expert K., precum şi din ansamblul probelor cauzei, curtea de apel a reţinut:

"În baza probelor administrate în cauză - raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert K., nota nr. 314/1/307/1993 de numire a membrilor comisiei pentru analiza ofertei reclamantului, adresa nr. x/206/1994 prin care s-a solicitat depunerea ofertei de contract, adresa Direcţiei Generale Infrastructură 114/A/3597 din 13 august 1997 de propunere a negocierii contractului şi a recompensei, Adresa nr. x/2018/1998, adresa nr. x/2/465/1999 a CNCF A. SA care estimează recompensa la 2 miliarde ROL, hotărârea CA în 22 septembrie 1999 şi nr. 10 din 22 octombrie 1999, Nota nr. x/2001, Adresa nr. x/13 decembrie 2004 şi dispoziţia din 14 aprilie 2009 - instanţa de apel a constatat, la rândul său, că apelanta-pârâtă a recunoscut calitatea reclamantului de titular al brevetului de invenţie şi, implicit, dreptul său de a autoriza orice folosire a acestuia, înăuntrul termenului de prescripţie, respectiv la data de 16 noiembrie 1993, când a decis omologarea preliminară a instalaţiei brevetată de apelantul-reclamat, omologare ce a intervenit în urma parcurgerii, împreună cu reclamantul, a procedurii de omologare stabilită de SNCFR conform Ordinului MT nr. 290/2000.

În consecinţă, recunoaşterea scrisă, neîndoielnică şi expresă a dreptului a cărui acţiune se prescrie reprezintă un caz de modificare a cursului prescripţiei, având efectele prevăzute de art. 17 din Decret."

Fără a se aprecia asupra conţinutului acestor înscrisuri de a reprezenta manifestări de voinţă exprese, neîndoielnice provenind de la pârâtă, apte să producă efectul întreruptiv de prescripţie, întrucât acestea nu reprezintă chestiuni de legalitate, ci de temeinicie (motiv pentru care criticile cu acest obiect din cadrul memoriilor de recurs nu vor fi analizate), Înalta Curte reţine că în analiza criticilor privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel era ţinută să ia în considerare momentul de început al curgerii termenului de prescripţie - data naşterii dreptului la acţiune, prin aplicarea regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere temeiul delictual al cererii de chemare în judecată; atare regulă a fost corect aplicată, în condiţiile în care curtea de apel s-a referit la data de 15 decembrie 1990 ca fiind primul act de exploatare neautorizată a invenţiei, acesta fiind momentul de debut al cursului prescripţie.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile pârâtei privind începerea curgerii termenului de prescripţie la data de 15 noiembrie 1990 (data publicării cererii de brevet), în aplicarea celor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 61/1991, potrivit cărora: "Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) - (3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 32."

Data de la care reclamantul poate pretinde respectarea drepturilor sale exclusive asupra invenţiei (inclusiv retroactiv de la data publicării cererii de brevet, conform textului citat) nu este aceeaşi cu data săvârşirii primului act de încălcare pretins săvârşit de către pârâtă şi de la care curge termenul de prescripţie în acţiunea în repararea pagubei produse prin săvârşirea unei fapte ilicite.

Mai departe însă, era necesar a se demonstra că înscrisurile enumerate aveau un conţinut neîndoielnic cu privire la intenţia pârâtei CNCF A. SA (şi, anterior, a antecesoarei sale legale) de a recunoaşte calitatea reclamantului de titular al brevetului de invenţie (întrucât aceasta are şi semnificaţia recunoaşterii dreptului său de a autoriza folosirea invenţiei), precum şi că fiecare dintre aceste acte, calificate ca având efect întreruptiv, a intervenit înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, reluat după întreruperea cursului unui termen anterior, prin ipoteză.

Prin urmare, astfel cum corect a enunţat la nivel teoretic curtea de apel, era indispensabil ca fiecare nou act de întrerupere a cursului prescripţiei să intervină până la împlinirea termenului de 3 ani care a început să curgă după actul de recunoaştere anterior.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel, în enumerarea cronologică a acestor acte de recunoaştere provenind de la pârâtă se referă în cele din urmă la "Nota nr. x/2001, Adresa nr. x/13 decembrie 2004 şi dispoziţia din 14 aprilie 2009", fără a arăta dacă adresa din 2001 avea o dată anterioară datei de 13 decembrie 2001 pentru ca adresa nr. x din 13 decembrie 2004 să fi produs întreruperea termenului de prescripţie anterior şi nici de ce dispoziţia din 14 aprilie 2009 a avut aptitudinea de a întrerupe termenului de prescripţie care a început să curgă la 13 decembrie 2004 şi care, prin ipoteză, s-a împlinit la 13 decembrie 2007, Înalta Curte nu are la dispoziţie toate elementele de fapt ce au condus instanţa de apel la confirmarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a soluţiei sub acest aspect.

Ca atare, pentru acest motiv, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., vor fi admise toate recursurile declarate în cauză, urmând ca în rejudecarea apelului pârâtei (promovat şi împotriva încheierii din 11 octombrie 2011 prin care s-a respins excepţia în discuţie), curtea de apel să realizeze o analiză proprie şi efectivă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reanalizând, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, înscrisurile prin care reclamanţii susţin că au intervenit recunoaşteri succesive din partea pârâtei (inclusiv a celor depuse în recurs), astfel încât acţiunea promovată la data de 23 aprilie 2010 prin care s-au solicitat despăgubiri pentru intervalul 1990 - 7 mai 2010, nu era prescris.

În rejudecare va interesa însă intervalul 1990 - 1996, având în vedere că respingerea pretenţiilor reclamantului pentru perioada 1996 - 2010 a intrat sub autoritate de lucru judecat, potrivit celor deja arătate.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile susţinute de recurentă cu privire la nelegalitate respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive prin aceeaşi încheiere din 11 octombrie 2011 a primei instanţe, confirmată şi sub acest aspect, de instanţa de apel.

Din punct de vedere al legalităţii soluţiei criticate, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a confirmat calitatea procesuală pasivă a pârâtei în cauza de faţă, constatându-se că reclamantul a pretins antrenarea răspunderii civile delictuale pentru exploatarea de către aceasta a metodei, dar şi a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, faptă interzisă de dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 61/1964.

Conform art. 32 din Legea nr. 64/1991:

(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga sa durată.

(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte: (...)

b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.".

Prin motivele de recurs formulate cu privire la acest aspect, în realitate, recurenta reiterează în integralitate argumentele susţinute prin motivele de apel în criticarea soluţiei tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, argumente analizate în mod legal şi de instanţa de apel la filele 53-55 din decizia recurată.

Ca atare, Înalta Curte, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se limitează la a constata că în mod legal curtea de apel a reţinut că pârâta CNCF A. SA are însuşirea cerută de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991 de a fi utilizat, fără consimţământul titularului, circuitul de cale C4-64 şi metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al protecţiei conferite reclamantului prin brevetul de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990.

Celelalte aspecte vizând chestiunea aprecierii materialului probator al cauzei de către instanţele de fond pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CNCF A. SA nu vor fi analizate în această etapă procesuală, întrucât depăşeşte controlul de legalitate ce poate fi exercitat de instanţa de recurs; aceeaşi este concluzia şi cu privire la critica prin care s-a susţinut că era necesară unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale sale pasive, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., iar nu soluţionarea ei separată, la termenul din 11 octombrie 2011; mai mult decât atât, Înalta Curte constată că atare critică este formulată omisso medio, întrucât eventuala unire cu fondul a excepţiei analizate era o măsură permisă primei instanţe, iar nu instanţei de apel.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi criticile aceleiaşi recurente-pârâte CNCF A. SA cu privire la confirmarea în apel a soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor.

Nici prin această critică recurenta nu susţine motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât toate argumentele sale au fost analizate de curtea de apel, din perspectiva dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, împrejurările că reclamanta deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică a statului, în baza Contractului de concesiune MM nr. 224/2002 încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de concedent, că proprietarul infrastructurii feroviare publice este Statul Roman, că prin Actul nr. x din 23 mai 1990, Statul Român, prin Ministerul Transporturilor a comunicat societăţii IASAF (antecesoarea chematei în garanţie B. SA) că este de acord cu proiectul Notei de comandă a circuitelor de cale C4-48 nu este de natură a transfera calitatea procesuală pasivă către Ministerul Transporturilor, câtă vreme în privinţa ministerului, nu se verifică însuşirile cerute de art. 32 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 64/1991, anterior citate, anume de a fi utilizat, fără consimţământul titularului, circuitul de cale C4-64 (iniţial, C4-48) şi cu atât mai puţin metoda de instalare a acestuia, revendicări ce constituie obiect al protecţiei conferite reclamantului prin Brevetul de invenţie nr. RO 105.793 din 7 mai 1990, deci, de a fi săvârşit acte de contrafacere a brevetului.

Recurenta reia criticile concepute prin motivele de apel şi împotriva încheierii primei instanţe din data de 3 iulie 2012 prin care a fost respinsă cererea sa de constatare a nulităţii raportului de expertiză efectuat de domnul K., întrucât acesta nu are calitatea de expert judiciar, nefiind înscris pe listele Biroului Local de Expertize.

Înalta Curte constată că recurenta nu critică dezlegările date de instanţa de apel aceloraşi critici invocate şi prin motivele de apel, ci reiterează aceleaşi susţineri.

Acestea vor fi înlăturate ca nefondate, având în vedere că instanţa de apel a constatat că la termenul din la care reclamantul l-a propus pe domnul K. pentru efectuarea expertizei în specialitatea Transporturi - Tehnologia transporturilor şi telecomenzi feroviare (29 noiembrie 2011), pârâta nu s-a opus la desemnarea acestuia; mai mult decât atât, la dosarul cauzei era depusă dovada acreditării acestui expert de către Ministerul Transporturilor, iar nu de către Ministerul Justiţiei, constatare ce a permis instanţei de apel stabilirea prezumţiei de cunoaştere a împrejurării reclamate de către pârâtă pe baza înscrisului menţionat, iar nu abia la momentul depunerii raportului de expertiză la dosar.

De altfel, curtea de apel a considerat că prima instanţă în mod corect a reţinut calitatea acestuia de expert extrajudiciar, având în vedere că pe listele BLE de pe lângă Tribunalul Bucureşti nu figurează experţi în această specialitate, precum şi aplicarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 201 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., astfel încât corect s-a apreciat că expertiza a rămas dobândită cauzei.

Recurenta a formulat critici şi cu privire la respingerea apelului său împotriva încheierii din 26 februarie 2013 prin care instanţa a apreciat că expertul extrajudiciar a răspuns obiecţiunilor sale formulate cu privire la raportul de expertiză tehnică, precum şi împotriva soluţiei de respingere a a apelului A. SA împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2013 prin care a fost respinsă solicitarea sa privind efectuarea unei contraexpertize de către un expert judiciar.

Cu privire la aceste critici vizând acte de procedură ale primei instanţe, curtea de apel a constatat că nu este reală afirmaţia pârâtei că la termenul din 26 februarie 2013 tribunalul ar fi respins obiecţiunile sale, având în vedere că la termenul din 3 iulie 2012 au fost discutate obiecţiunile acesteia care au fost admise în parte, în timp ce expertul a răspuns acestora printr-o completare la raport depus la dosar la 15 octombrie 2012.

Aceste constatări şi dezlegări ale instanţei de apel nu pot fi evaluate de instanţa de recurs, întrucât nu reprezintă chestiuni de nelegalitate a deciziei recurate, ci se critică aprecierea instanţei de apel asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii procedurale de către tribunal; concluzia este identică şi în ceea ce priveşte reluarea criticilor împotriva încheierii din 23 aprilie 2013 cu privire la solicitarea recurentei-pârâte de efectuare a unei contraexpertize, referitor la aceste aspecte neputând fi eventual incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., printr-o eventuală recalificare a acestora.

Pentru aceleaşi motive nu vor fi evaluate de această instanţă de recurs nici motivele ce au condus instanţa de apel la confirmarea şi a soluţiei de respingere a obiecţiunilor pârâtei la raportul de expertiză contabilă prin încheierea din 18 martie 2014, întrucât, din nou, recurenta invocă chestiuni ce privesc puterea de apreciere a instanţelor de fond cu privire la temeinicia sau lipsa de temeinicie a unor nemulţumiri ale părţii cu privire la una dintre probele administrate; de asemenea, nu reprezintă o critică de nelegalitate nici referirea recurentei la cuantumul onorariului de expertiză la care a fost obligată în favoarea celor doi experţi prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de recurs neavând abilitarea de a reaprecia asupra acestor aspecte.

Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul formulat de pârâtă împotriva încheierii instanţei de apel din 14 iunie 2017 prin care s-a apreciat asupra administrării probei cu expertiză contabilă.

Întrucât respingerea cererii de refacere a probei cu expertiza contabilă în apel este subsecventă respingerii obiecţiunilor pârâtei la acest raport prin încheierea tribunalului din 18 martie 2014, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a dispus respingerea cererii de refacere a expertizei contabile în apel, urmare a constatării unei juste respingeri a obiecţiunilor sale invocate în faţa primei instanţe pe baza unei analize proprii a curţii de apel a acestor obiecţiuni; solicitarea recurentei de a fi analizată pertinenţa şi temeinicia acestor obiecţiuni şi de către instanţa de recurs nu va putea fi primită, fiind contrară dispoziţiilor procedurale ce guvernează această etapă procesuală.

În acest sens, se constată că instanţa de apel a făcut corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., respingând cererea de refacere a expertizei menţionate, în speţă nefiind întrunit motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (recalificat ca atare, având în vedere că recurenta s-a întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Totodată, se reţine că instanţa de apel a dispus decăderea pârâtei din dreptul de a mai administra proba cu expertiza contabilă pentru nerespectarea termenelor judecătoreşti acordate în vederea administrării acesteia, începând de la termenul din 17 decembrie 2014; totodată, instanţa de apel a constatat că pârâta nu a ataşat motivelor sale de apel şi nici pe parcursul judecării apelului, până la momentul administrării celorlalte probe (10 mai 2017) înscrisuri noi, depuse abia la termenul din 9 iunie 2017; mai mult decât atât, s-a constatat că aceste înscrisuri nu vizau lămurirea costurilor efectuate de pârâtă pentru implementarea invenţiei în perioada 1990 - 1996, ceea ce interesa poziţia sa procesuală, astfel încât acestea nu se încadrau în limitele devoluţiunii produse în calea de atac prin apelul pe care l-a declarat, de vreme ce vizau perioada 2002 - 2007.

În consecinţă, întrucât şi aceste aspecte privesc exclusiv chestiuni ce intră în puterea de apreciere a instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea unor probe, ele nu pot fi cenzurate de această instanţă de recurs; totodată, Înalta Curte precizează din nou că între aceste susţineri nu au putut fi identificate neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel şi prin care să fi fost vătămate drepturile procesuale ale pârâtei, susceptibile de o eventuală analiză pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a susţinut şi motive de recurs legate de fondul litigiului, respectiv împotriva soluţiei instanţei de apel de respingere a apelului său împotriva Sentinţei civile nr. 676/13 mai 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Aceste motive însă nu pot fi evaluate la acest moment procesual, având în vedere reţinerea caracterului fondat al motivelor de recurs cu privire la confirmarea în apel a soluţiei primei instanţe din încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2011 prin care, între altele, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile admise ale reclamantului eferente perioadei 1990 - 1996, motiv de nelegalitate ce atrage admiterea recursului pârâtei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului pârâtei CNCF A. SA., în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi art. 314 C. proc. civ., interpretat per a contrario.

Această prematuritate a analizei motivelor ce privesc fondul cauzei decurge şi din aplicarea corespunzătoare în recurs a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că analizarea excepţiilor procesuale de procedură sau de fond este prioritară în concurs cu cercetarea fondului raportului juridic litigios.

Cum la acest moment nu se poate conchide asupra legalităţii sau nelegalităţii dezlegării date de instanţa de apel în verificarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea valorificată de reclamant prin cererea principală, circumstanţele de fapt ale soluţionării excepţiei fiind insuficient cercetate de instanţa de apel, eventuala analiză motivelor privind fondul cauzei va putea avea loc, dacă va fi cazul, după lămurirea chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune.

2 şi 3. Recurentele-chemate în garanţie de către pârâta CNCF A. SA au criticat decizia instanţei de apel referitor la admiterea apelului pârâtei împotriva soluţiei de respingerea ca prescrise a cererilor de chemare în garanţie, motiv pentru care s-a dispus desfiinţarea în parte a sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal pentru judecarea pe fond cererilor de chemare în garanţie.

Motivele de recurs de care recurentele s-au prevalat sunt cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În cadrul litigiului declanşat de către reclamant împotriva pârâtei CNCF A. SA, la 15 mai 2010, pârâta a formulat cerere de intervenţie forţată, prin care a chemat în garanţie societăţile SC B. SA prin care a solicitat ca în cazul admiterii acţiunii reclamantului împotriva sa să fie obligate chematele în garanţie la plata despăgubirilor pe care le va suporta.

Aceeaşi pârâtă a precizat în şedinţa publică din 4 octombrie 2011 că temeiul cererii de chemare în garanţie împotriva SC B. SA este constituit doar de Contractul 704/4/2006, precizare de care prima instanţă a luat act, în timp ce pentru chemarea în garanţie a SC D. SA a invocat un număr de şapte contracte din anul 1998.

În raport de această precizare, chematele în garanţie SC B. SA şi SC D. SA au invocat prescripţia dreptului material la acţiunea promovată de pârâtă împotriva acestora, excepţii care au fost admise de tribunal prin încheierea din 11 octombrie 2011.

Pârâta a atacat cu apel această soluţie, iar curtea de apel a găsit întemeiate criticile sale, apelul fiind admis cu privire la acest aspect; ca atare, s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi s-a trimis cauza la prima instanţă pentru judecarea pe fond a cererilor de chemare în garanţie.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea de care pârâta a făcut uz prin formularea cererilor de chemare în garanţie împotriva SC B. SA şi SC D. SA, apreciind că în mod greşit prima instanţă a analizat prescripţia doar prin raportare la cauza cererilor de chemare în garanţie, cu ignorarea cauzei cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a demonstrat caracterul incidental al cererii de chemare în garanţie, stabilind că cererea de chemare în garanţie se grefează întotdeauna pe cererea principală, în timp ce cauza cererii de chemare în garanţie rezidă în existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie sau a unei obligaţii de despăgubire.

Totodată, s-a apreciat că prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea principală, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în regres, prima instanţă a negat însăşi raţiunea juridică a acestei instituţii, aceea de a permite celui care cade în pretenţii să-şi exercite cererea de garanţie sau de despăgubiri; în acelaşi timp, s-a reţinut că atâta vreme cât reclamantul nu a declanşat acţiunea judiciară împotriva pârâtei, nici aceasta din urmă nu avea deschisă calea promovării unei acţiuni în garanţie împotriva unui terţ, cererea de chemare în garanţie neputându-se formula în afara procesului civil declanşat de reclamant.

Recurentele susţin în mod unanim că instanţa de apel a făcut o greşită aplicarea a legii sub aspectul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în regres formulată împotriva lor de către pârâtă.

Astfel, s-a susţinut prin recursurile formulate, că instanţa de apel a reţinut indirect că cererile de chemare în garanţie nu sunt prescrise datorită recunoaşterilor A. faţă de reclamantul A., ceea ce înseamnă că în lipsa acestor recunoaşteri şi cererea de chemare în judecată ar fi fost prescrisă în integralitatea ei.

S-a mai arătat că deşi instanţa de apel a validat faptul că singurul motiv pentru care dreptul la acţiune al reclamantului Stan nu este prescris îl reprezintă recunoaşterile intimatei-pârâte A. în temeiul articolului 16 alin. (1) din Decret nr. 167/1958, însă, când a trecut la analiza excepţiei prescripţiei dreptului intimatei-pârâte A. de a formula cererile de chemare în garanţie, a omis să mai aplice acelaşi principiu, statuând, indirect, că recunoaşterile efectuate de A. faţă de A. ar putea produce efecte şi faţă de chematele în garanţie.

S-a susţinut, totodată, că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decret într-o manieră neunitară şi nelegală, hotărârea cuprinzând motive contradictorii, critică susţinută pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste motive sunt cuprinse în decizia instanţei de apel de o manieră implicită, rezultând astfel cum recurenta SC B. SA susţine, că instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea valorificată de pârâtă prin formularea cererilor de chemare în garanţie, raportându-se la cauza cererii principale, iar nu la cauza fiecărei cereri de chemare în garanţie.

O atare soluţie nu este susţinută de vreo dispoziţie legală, chiar având în vedere caracterul incidental al cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel omiţând faptul că cererea de chemare în garanţie putea fi formulată şi pe cale separată, ceea ce înseamnă că ele au o existenţă juridică de sine stătătoare, o astfel de situaţie este diferită de cea a formulării unei cereri de intervenţie accesorie, intervenientul accesoriu având o poziţie procesuală subordonată poziţiei părţii în favoarea căreia intervine.

Caracterul incidental al acestei intervenţii forţate nu justifică conexitatea cauzelor juridice ale celor două cereri în comparaţie - cererea principală şi chemarea în garanţie -, astfel cum fără temei legal a stabilit curtea de apel.

În mod evident, fiecare dintre cele două categorii de cereri are o cauză juridică proprie - cererea principală este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în timp ce ambele cereri de chemare în garanţie au un temei contractual (contractul din 2006 în ceea ce o priveşte pe recurenta SC B. SA şi contractele din 1998 - recurenta SC D. SA).

Această constatare are consecinţe juridice atât în planul regulilor de drept material aplicabile, cât şi în planul dreptului procesual, ambele fiind însă forme de manifestare a acţiunii civile.

Modalitatea de angajare a răspunderii civile delictuale este diferită de condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale, după cum există diferenţe şi în planul prescripţiei extinctive, cu referire la momentul de la care termenul de prescripţie începe să curgă.

Astfel, în privinţa răspunderii contractuale este aplicabilă regula prevăzută de art. 7 din Decret nr. 167/1958 - prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune -, pe când în cazul răspunderii civile delictuale - prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie operează în mod distinct pentru fiecare cerere, întreruperea prescripţiei acţiunii principale neprofitând şi prescripţiei cererii de chemare în garanţie.

Art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia: "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia."

Prin urmare, aceeaşi cauză de întrerupere a prescripţiei acţiunii principale (recunoaşterile dreptului reclamantului provenind de la A.), nu poate avea efectul întreruperii cursului prescripţiei pentru cererea de chemare în garanţie prin care se tinde la antrenarea răspunderii contractuale faţă de A.

Pentru a se fi putut reţine o cauză de întrerupere a prescripţiei acţiunilor valorificate prin formularea cererilor de intervenţie era necesar ca instanţa de apel să identifice şi să indice în decizia recurată împrejurări din care să rezulte fără echivoc o recunoaştere a dreptului CNCF A. SA de către fiecare dintre chematele în garanţie, respectiv de SC B. SA şi de către SC D. SA, ceea ce nu s-a întâmplat.

Ca atare, rezultă că prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, curtea de apel a reţinut de o manieră implicită că prescripţia ce a curs pentru acţiunea în răspundere contractuală valorificată de către pârâtă împotriva chematelor în garanţie a fost întreruptă în mod succesiv, astfel încât cererile de chemare în garanţie formulate la 15 mai 2010 ar fi fost introduse în termenul general de prescripţie de 3 ani, motiv pentru care acestea ar trebui soluţionate pe fond; în consecinţă, Înalta Curte urmează a constata caracterul fondat al motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care se va constata că apelul pârâtei împotriva soluţiei de admitere a prescripţiei cererilor de chemare în garanţie adoptată de prima instanţă a fost admis în mod greşit.

Mai mult decât atât, astfel cum corect susţine recurenta SC D. SA, independent de exercitarea sau neexercitarea dreptului la recurs de părţile cauzei, instanţa de apel a dispus rejudecarea pe fond a cererilor de chemare în garanţie care nu puteau viza decât pretenţii ulterioare anului 1998 şi, respectiv 2006 (data perfectării contractelor cu SC D. SA şi SC B. SA), în timp ce pârâta, titulară a cererilor de chemare în garanţie, a căzut în pretenţii în cererea principală formulată de reclamant pentru plata unor despăgubiri vizând perioada 1990 - 1996, aşadar, o perioadă anterioară celei pentru care cererile de chemare în garanţie au fost promovate.

Ca atare, Înalta Curte va reţine ca fiind fondat şi motivul de recurs invocat de către recurenta SC B. SA, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care a susţinut pronunţarea de către instanţa de apel a unor soluţii necorelate, contradictorii, ambele recurente având, de altfel, susţineri cu privire la acest aspect.

Deşi recurenta SC B. SA a invocat şi teza de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea acestui motiv s-a raportat atât la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - critici ce au fost deja analizate pe temeiul motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi la interpretarea actelor de recunoaştere a drepturilor reclamantului de către pârâta CNCF A. SA, susţineri ce nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8, întrucât actele de recunoaştere provenind de la pârâta A. SA a dreptului reclamantului nu reprezintă actul juridic dedus judecăţii, în accepţiunea acestui motiv de recurs.

În sfârşit, recurenta SC B. SA a susţinut şi critici prin care a contestat ca având efectul întreruptiv de prescripţie reţinut de instanţa de apel în privinţa unora dintre actele provenind de la pârâta A. SA

Ambele recurente-chemate în garanţie, întocmai ca şi recurenta-pârâtă, au invocat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 din perspectiva cerinţei ca actul întreruptiv de prescripţie să fi intervenit înăuntrul termenului de prescripţie, sens în care şi aceste recurente au semnalat un interval mai mare de 3 ani între ultimele înscrisuri indicate şi de instanţa de apel cu titlu de recunoaşteri succesive; în acest sens, s-au făcut referiri la Nota nr. x/2001 din 17 aprilie 2001 şi Adresa 14 din 13 decembrie 2004, precum şi între aceasta din urmă şi dispoziţia din 14 aprilie 2009.

Aceste aspecte au fost deja analizate în recursul pârâtei, fiind reţinut caracterul fondat al acestui motiv de recurs, astfel încât nu este necesară reevaluarea lor şi în recursul intervenientelor forţate; ca atare, recursul acestora va fi admis nu numai motivele anterior menţionate, dar şi în vederea valorificării de către instanţa de apel, în rejudecare a celor deja dezlegate de Înalta Curte în apelul promovat de către pârâtă (şi) din perspectiva admiterii apelului împotriva încheierii de şedinţă din 11 octombrie 2011, prin care prima instanţă în mod legal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei valorificat prin formularea cererilor de chemare în garanţie; alături de acest motiv, instanţa de rejudecare va stabili toate împrejurările relevante pentru corecta soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi cu aplicarea per a contrario a art. 314 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2017 a instanţei de apel, va admite recursurile declarate de pârâtă şi chematele în garanţie împotriva deciziei recurate, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA" vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către recurentele CNCF A. SA şi SC B. SA, vor fi analizate de instanţa de apel în rejudecare, moment la care pot fi aplicate criteriile legale ce reies din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în formularea recursurilor de către chematele în garanţie SC B. SA Bucureşti şi SC D. SA, invocată de către intimaţii-reclamanţi F., G. şi H.

Admite recursurile declarate de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA" şi de chematele în garanţie SC B. SA Bucureşti şi SC D. SA împotriva Deciziei nr. 620A din 28 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA" împotriva încheierii de şedinţă din 14 iunie 2017.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "A. SA".

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2018.

Procesat de GGC - LM