State liability for delayed compensation payments under Law 165/2013: distinction from wage debts and validity of installment regime as non-illicit property interference

Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1651 din 23 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. SA şi B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 505A din 31 mai 2017 - Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. SA (B. SA), împotriva Sentinţei civile nr. 1651 din 23 decembrie 2015.

Pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi cu intimata-reclamantă A. SA.

Împotriva acestei decizii, la data de 2 august 2017 (data depunerii la oficiul poştal) a formulat recurs recurenta-reclamantă B. SA. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 8 august 2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare. Completului nr. 12 filtru.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1385 C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a arătat că ipoteza dedusă judecăţii în prezenta cauză este similară cu cea supusă analizei de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 2/2014 ambele vizând drepturi de creanţă stabilite împotriva statului prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi neexecutarea de către stat a acestora prin eşalonarea plăţii prin acte normative, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 şi Legea nr. 165/2013.

Recurenta-reclamantă a precizat că dreptul său la despăgubiri a fost constatat prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005.

Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin încheierea din data de 11 iunie 2008.

Pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2004.

Acest drept putea fi realizat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, creanţa devenind exigibilă anterior datei de 20 mai 2013 când a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.

În acest context, a menţionat că tranzacţionarea Fondului Proprietatea s-a realizat la data de 25 ianuarie 2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar creanţa sa exigibilă la această dată ar fi fost transformată în acţiuni/bunuri aflate în circuitul civil.

În situaţia în care Legea nr. 165/2013 nu ar fi fost adoptată, recurenta-reclamantă a precizat că ar fi putut să îşi realizeze creanţa cel mai târziu la data de 11 iulie 2013, respectiv la data emiterii titlului de despăgubire, când s-ar fi efectuat şi conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea.

De asemenea, a arătat că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a dispus eşalonarea plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011 ipotezele reglementate de Legea nr. 165/2013 şi de O.U.G. nr. 71/2009 se referă la eşalonarea plăţii unor creanţe executorii, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, singura diferenţă vizând modalitatea de plată, care este irelevantă prin raportare la faptul ca problema de drept este identică.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a confundat existenţa creanţei cu modalitatea de plată a acesteia. Astfel, a arătat că Legea nr. 247/2005 nu prevedea piaţa eşalonată a sumelor stabilite prin titlul de despăgubire, în acest context, întârzierea executării integrale a creanţei prin eşalonarea plăţii prin Legea nr. 165/2013 îi creează recurentei-reclamante un prejudiciu, care constă în lipsa unei reparaţii adecvate.

Prin Decizia nr. 2/2014.

Pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că executarea cu întârziere a unei obligaţii de plată, stabilite printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală a statului. Astfel, prin această hotărâre Înalta Curte a dezlegat chestiunile referitoare la necesitatea reparării integrale a prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei supuse plăţii eşalonate printr-un act normativ şi la faptul că executarea eu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani generează un raport juridic delictual.

Aceste dezlegări sunt obligatorii în prezenta cauză, de vreme de situaţia dedusă judecăţii este similară celei supuse analizei prin Decizia nr. 2/2014, pronunţată în recurs în interesul legii, fiind vorba despre sume de bani reprezentând despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Instanţa de apel considerând că statuările Înaltei Curţi prin Decizia nr. 2/2014 nu sunt aplicabile în speţă, a încălcat normele de drept material care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale şi principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzute de art. 1349 şi art. 1385 C. civ. precum şi pe cele ale art. 517 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de Ia data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

Recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1385 C. civ. din perspectiva faptului că a reţinut, în mod nelegal, lipsa caracterului ilicit al faptei pârâtului şi a prejudiciului, prin raportare la obiectul Dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, care nu are legătură eu prezentul dosar.

În acest sens, a arătat că obiectul Dosarului nr. x/2015 a constat în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru întârzierea executării obligaţiei privind emiterea ordinului cu propunerea de măsuri reparatorii în sumă de 772.018.564.693 ROL. Prejudiciul solicitat a fost evaluat la suma rezultată din actualizarea sumei cu rata inflaţiei, în perioada 16 iunie 2005 (data naşterii obligaţiei în sarcina pârâtului) - 24 noiembrie 2009 (data trimiterii Dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), precum şi din calculul dobânzii legale pentru intervalul 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009.

Obiectul prezentei cauze îl constituie obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea prejudiciului echivalent cu dobânda legată şi actualizarea cu rata inflaţiei, pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei, reprezentând titlul de despăgubire, şi data încasării primei tranşe a despăgubirilor.

A susţinut că statuarea instanţei de apel în sensul că "suma de 77.201.856.4693 ROL nu era supusă actualizării cu rata inflaţiei şi nu era purtătoare de dobândă" este rezultatul unei confuzii între obiectele celor două dosare, având în vedere că pretenţiile solicitate în cele două cauze sunt diferite.

Recurenta-reclamantă a arătat că nelegalitatea deciziei recurate rezultată din încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ. subzistă şi prin prisma faptului că instanţa de apel a constatat lipsa caracterului ilicit ai faptei privind stabilirea unor noi termene de plată prin Legea nr. 165/2013 apreciind că există o reglementare specială în temeiul căreia creanţa al cărei titular este apelanta urma a fi plătită şi care îi conferea dreptul la încasarea în totalitate a acesteia".

De asemenea, a menţionat că nu prezintă relevanţă faptul că nu i s-a conferit dreptul la încasarea în totalitate a creanţei în numerar, de vreme ce, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă i s-a recunoscut, integral, dreptul la despăgubiri, astfel încât, indiferent de modalitatea de plată a creanţei, patrimoniul său s-ar fi majorat proporţional cu valoarea acestora, având posibilitatea efectivă de a le valorifica.

Recurenta-reclamantă a criticat şi faptul că instanţa de apel a reţinut caracterul licit al stabilirii unor termene noi de plată, prin Legea nr. 165/2013 considerând că nu a încălcat principiul securităţii juridice, de vreme ce dreptul său la despăgubiri nu a fost contestat sau supus unei revizuiri prin art. 41 din lege.

A apreciat că această concluzie eronată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 1349 C. civ., conform cărora atragerea răspunderii delictuale subzistă în toate cazurile în care prin acţiuni sau inacţiuni" se aduce atingere drepturilor sau intereselor celorlalte persoane".

Or recurenta-reclamantă nu a invocat faptul că prin Legea nr. 165/2013 i s-a contestat sau negat dreptul la despăgubiri sau că acest drept ar deveni incert în contextul intrării în vigoare a actului normativ, ci faptul că prin modalitatea de eşalonare a plăţii i s-a cauzat un prejudiciu, prin întârzierea plăţii integrale a despăgubirilor.

Având în vedere că măsura eşalonării plăţii despăgubirilor este stabilită printr-o dispoziţie legală, nu este înlăturată obligaţia statului de a repara prejudiciul cauzat prin adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care se încalcă drepturile stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, instanţa trebuia să analizeze existenţa/inexistenţa caracterului ilicit al eşalonării plăţii, reglementată prin art. 41 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la efectul direct pe care această măsură îl produce în patrimoniul recurentei-reclamante, prin încasarea cu întârziere a creanţei.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că, deşi instanţa de apel a constatat că deţine un bun, în sensul Convenţiei, a reţinut în mod eronat, că exercitarea dreptului său cu privire la acest bun nu este îngrădită prin eşalonarea plăţii, de o manieră care sa conducă ia încălcarea art. 1 Protocolul 1 din acest act normativ, chiar în lipsa unei actualizări şi a acordării dobânzilor aferente tranşelor de plată.

Apreciind că statuarea instanţei de apei cu privire la acest aspect constituie o ingerinţă în dreptul de său de proprietate, recurenta-reclamantă a precizat că, de fapt. nu a contestat scopul legitim al măsurii eşalonării plăţii despăgubirilor instituite prin Legea nr. 165/2013, prin raportare la caracterul necesar al acesteia, ci lipsa justului echilibru intre cerinţele de interes general, referitoare la funcţionalitatea sistemului de despăgubire, şi protecţia dreptului de proprietate privată.

A susţinut că, în cauză, nu se pune problema existenţei unui raport de proporţionalitate, în condiţiile în care a suferit integral pierderea cauzată prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Justul echilibru ar fi subzistat exclusiv în ipoteza în care pierderea rezultată din actualizarea sumei şi dobânda legală ar fi fost suportată în mod egal de ambele părţi, conform criteriilor prevăzute în Convenţie, sau numai de debitor, potrivit protecţiei superioare a dreptului intern.

Faptul că. în anumite situaţii, statul poate să adopte măsura eşalonării plăţii, în scopul evitării efectelor negative asupra bugetului de stat, nu conduce la concluzia că sarcina suportării pierderilor generate de aceste măsuri trebuie suportate de creditorii obligaţiilor respective.

Astfel, eşalonarea plăţii creanţei stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, adoptată în exercitarea marjei de apreciere, în lipsa unei reparaţii adecvate, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru prejudiciul cauzat creditorului.

Prin reglementarea plăţii eşalonate a despăgubirilor cuvenite s-a produs o ingerinţă în dreptul său de proprietate, constând în neprimirea măsurilor reparatorii la termenele stabilite iniţial, prin modificarea acestora pe cale legislativă, motiv pentru care se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 505/A din data de 31 mai 2017.

Pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La data de 16 februarie 2018. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva Deciziei civile m\505/A din data de 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Critica prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apei a iacul o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1385 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale şi principiul reparării integrale a prejudiciului, precum şi a celor prevăzute art. 517 alin. (4) C. proc. civ., rezultată din nesocotirea efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 2/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că în mod judicios a apreciat instanţa de apel că ipoteza juridică ce a făcut obiectul analizei în recursul în interesul legii este diferită de situaţia de fapt dedusă judecăţii în cauza pendinte.

Înalta Curte reţine că problema de drept care a generat practica judiciară neunitară şi care a determinat promovarea recursului în interesul legii de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2013 în care a fost pronunţată Decizia nr. 2/2014, a vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1) şi (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. aprobai prin Legea nr. 287/2009, cu referire la acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 71/2009.

Fiind vorba despre hotărâri judecătoreşti prin care au fost soluţionate litigii referitoare la drepturi salariale care decurg din derularea raporturilor de muncă, prin Decizia nr. 2/2014 Înalta Curte a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 278 pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, respectiv cele ale art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., aprobai prin Legea nr. 134/2010, conform cărora hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept atunci când au ca obiect plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte a stabilit că executarea cu întârziere a obligaţiei de plată, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

În speţă, spre deosebire de creanţele stabilite în favoarea personalului bugetar. care deveneau exigibile la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti în conflictele de muncă, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aprobate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, sau prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a acestui act normativ, nu erau exigibile la acest moment, întrucât plata acestora urma să fie efectuată în condiţiile prevăzute de dispoziţiile stipulate în art. 16 Cap. V şi V1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale prin care se propunea acordarea despăgubirilor se înaintau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii acestora. Prin O.U.G. nr. 81/2007 în cazul în care titlul de despăgubire individual se emitea pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, cum este cazul în speţă, titularului i se recunoşteau două posibilităţi de valorificare a titlului, în funcţie de opţiunea sa, şi anume primirea titlurilor de plată emise de Fondul Proprietatea sau primirea titlurilor de plată în limita sumei maxime de 500.000 RON, respectiv acţiuni emise de Fondul Proprietatea pentru diferenţa până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

Procedura de plată a despăgubirilor, derulată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani, prin O.U.G. nr. 62/2010, suspendare prelungită prin Legea nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012, până la adoptarea Legii nr. 165/2013.

Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20 mai 2013.

În cauză, despăgubirile la care este îndreptăţită recurenta-reclamantă, au fost stabilite sub forma titlurilor de despăgubiri, potrivit procedurii administrative instituite de art. 16 Cap. V din Legea nr. 247/2005, prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunţată în Dosarul nr. x/2004, îndreptată prin încheierea din 11 iunie 2008, pronunţată de aceeaşi instanţă în acelaşi dosar. Această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia civila nr. 8241 din 20 octombrie 2005.

Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

În baza Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie Ministerul Finanţelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009, prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent. Dosarul administrativ a fost înregistrat în evidenţele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. x/CC.

La data de 11 iulie 2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a emis titlul de despăgubire nr. 59 prin care au fost acordate despăgubirile stabilite prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti -, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, respectiv 20 mai 2013, creanţa recurentei-reclamate nu era exigibilă, întrucât titlul de despăgubire nr. 59 a fost emis de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ulterior acestei date, respectiv la 11 iulie 2013.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu există identitate de ipoteză între situaţia de fapt dedusă judecăţii în cauza pendinte şi cea care a făcut obiectul analizei în recurs în interesul legii, care, astfel cum s-a arătat, a vizat creanţele bugetare constatate prin hotărâri judecătoreşti în materia conflictelor de muncă, executorii de drept la data pronunţării acestora.

Prin urmare. în mod legal a statuat instanţa de apel că, în cauză, nu poate fi reţinut şi aplicat raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie expus în cuprinsul Deciziei nr. 2/2014."

Critica privind încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1349 şi art. 1385 C. civ. în contextul în care instanţa de apel a reţinut inexistenţa caracterului ilicit al faptei intimatului-pârât, precum şi inexistenţa prejudiciului prin raportare la obiectul Dosarului nr. x/2015, care nu are legătură cu obiectul cauzei pendinte este, de asemenea, nefondată.

Este real că obiectul Dosarului nr. x/2015 a constat în cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, art. 1088 şi art. 998 - 999 C. civ., prin care a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru neexecutarea în termen rezonabil, a obligaţiei de a emite ordinul cu propunerea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 77.201.856,4693 RON, stabilită în baza Deciziei civile nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi ia actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei pentru perioada 16 iunie 2005 - 6 ianuarie 2010, şi acordarea dobânzii legale aferente pentru perioada 25 august 2008 - 6 ianuarie 2010.

Analizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 29 din 26 ianuarie 2016, definitivă şi revocabilă prin Decizia civilă nr. 1256 din 1 iunie 2016.

Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2015 a reţinut că, în cauză, nu există prejudiciu, întrucât, faţă de natura şi conţinutul specific ai obligaţiei care revenea pârâtului în baza Deciziei civile nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nefiind în discuţie o obligaţie de plată a sumei de 77.201.856,4693 RON, ci o obligaţie de a face, nu poate fi vorba de actualizarea cu rata inflaţiei a acestei sume şi nici de plata dobânzilor, pentru că aceste accesorii pot purta numai asupra unei creanţe băneşti.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, aceste statuări au înrâurire în cauza pendinte.

Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecăţii în prezentul dosar reclamanta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statui Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru eşalonarea plăţii despăgubirilor stabilite în baza Deciziei civile nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, actualizarea sumelor cu rata inflaţiei pentru perioada iulie 2013 - iunie 2014 şi acordarea dobânzii legale penalizatoare aferente perioadei cuprinse în intervalul 11 iulie 2013 - 27 iulie 2014.

Or, prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori nu a fost instituită în sarcina pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia plăţii despăgubirilor, ci o obligaţie de a face, constând în emiterea în favoarea recurentei-reclamante a ordinului care să conţină propunerea privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, conform procedurii reglementate de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cum aceste prevederi legale nu prevăd posibilitatea actualizării despăgubirilor eu indicele de inflaţie şi nici faptul că acestea sunt purtătoare de dobânzi, în mod legal a stabilit instanţa de apel că pot fi reţinute în prezenta cauză aspectele statuate în considerentele Deciziei civile nr. 29 din 26 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015.

Cât priveşte motivul de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva faptului că instanţa de apel a constatat lipsa caracterului cert al faptei ilicite privind stabilirea unor noi termene de plată prin Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

În cauză, ceea ce critică recurenta-reclamantă este faptul că instanţa de apel nu a analizat existenţa/inexistenţa caracterului ilicit al măsurii eşalonării plăţii despăgubirilor, dispusă prin art. 41 din Legea nr. 165/2013, şi că aceste dispoziţii legale nu îi conferă o reparaţie adecvată pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea plăţii integrale, indiferent de modalitatea de plată în care creanţa ar fi fost realizată.

Înalta Curte reţine că, în literatura de specialitate, s-a statuat că prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, efectul negativ, suferit de o anumită persoană, urmare faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

Prejudiciul trebuie să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale.

În ceea ce priveşte principiul reparării integrale a prejudiciului, dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ. prevăd că sunt supuse reparării pierderea suferită de cei prejudiciat, adică paguba efectivă (damnum emergens), câştigul pe care, în condiţii obişnuite l-ar fi putut realiza (tucrum cesans), precum şi cheltuielile efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385 alin. (3) C. civ.).

În cauză, recurenta-reclamantă a susţinut că prejudiciul constă în efectul negativ creat în patrimoniul său prin încasarea cu întârziere a creanţei, urmare adoptării Legii nr. 165/2013, prin care au fost instituite noi termene de plată a sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, repararea prejudiciului este condiţionată, astfel, cum s-a arătat, de producerea unei pagube efective în patrimoniul recurentei-reclamante şi de câştigul pe care aceasta l-ar fi putut realiza în situaţia în care nu ar fi fost adoptată Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte reţine că prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a stabilit un termen în interiorul căruia trebuie să fie soluţionate dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti. rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a actului normativ.

Necesitatea adoptării acestei legi a survenit în urma obligaţiilor stabilite în sarcina statului de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot C. ş.a. contra României, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevedea termenul în care urmau a fi emise titlurile de despăgubire.

Din acest motiv, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 376/2015 în controlul constituţionalităţii prevederilor art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013, reglementarea, prin acest act normativ, a unui interval de timp fix, cert şi precis determinat, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care, în virtutea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2010 a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, să soluţioneze dosarele deja înregistrate, este de natură să asigure un cadru legal apt să dea eficienţă dreptului de proprietate recunoscut persoanelor îndreptăţite.

În acest context se impun a fi reţinute şi aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda contra României prin care s-a reţinut, privitor la noile mecanisme de restituire, că modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor prevăzute prin Legea nr. 165/2013 se încadrează în marja de apreciere a statului, raportată la contextul economic al acestuia, eşalonarea instituită putând fi justificată de complexitatea mecanismului de restituire şi de multitudinea de cereri.

Ca atare, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia, prin instituirea noilor termene de plată a despăgubirilor prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 i s-a cauzat un prejudiciu, de vreme ce, prin procedura reglementată de acest act normativ s-a stipulat un termen cert în care creanţa va fi plătită în cuantumul stabilit în titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante cu privire la faptul că instanţa de apel nu a analizat existenţa caracterului ilicit al măsurii eşalonării plăţii instituite prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, se constată că, dimpotrivă, curtea a procedat la examinarea acesteia.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate (pag. 21, ultimul paragraf), instanţa de apel a reţinut că această critică a fost invocată pentru prima dată în apel, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nefiind susţinută în faţa primei instanţe şi, prin urmare, nefiind analizată de tribunal.

Chiar şi în acest context instanţa de apel a reţinut "caracterul lipsit de temei al susţinerilor recurentei-reclamante, câtă vreme efectele hotărârii judecătoreşti care a consacrat dreptul său la despăgubiri nu au fost înlăturate..."

Cât priveşte motivul de recurs care vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva încălcării de instanţa de apel a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte constată că este nefondat.

Pentru a putea fi reţinută o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei-reclamante trebuie să se constate imposibilitatea de valorificare a dreptului său recunoscut prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a stabilit, irevocabil, dreptul său la despăgubiri, în cuantumul lămurit ulterior prin încheierea din 11 iunie 2008.

Pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2004 din aceeaşi perspectivă nu se poate reţine lipsa unui raport de proporţionalitate între cerinţele de interes general, referitoare la funcţionalitatea sistemului de despăgubire şi protecţia dreptului de proprietate privată.

Or, instituirea unui termen de plată a despăgubirilor în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei-reclamante din perspectiva protecţiei acestui drept prin Convenţie, din moment ce prin norma menţionata legiuitorul nu a intervenit asupra cuantumului sumei stabilite prin titlul executoriu.

Limitarea dreptului la plata despăgubirilor, în modalitatea prevăzută de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 156/2013 este legitim în condiţiile în care executarea obligaţiilor statului, rezultate din legislaţia adoptată în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul comunist este afectat de probleme sistemice. constatate de înseşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.

Prin hotărârea pronunţată la data de 29 aprilie 2014 în Cauza Preda şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în principiu, Legea nr. 165/2013 nu încalcă prin ea însăşi dreptul de proprietate, constituind, în general, un remediu eficace, care trebuie parcurs.

Cu privire la noile mecanisme de restituire, instanţa de contencios european a arătat că, în principiu, modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor potrivit Legii nr. 165/2013 se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul în alegerea soluţiilor economice.

De asemenea, a estimat că noua legislaţie adoptată în materia restituirii proprietăţilor naţionalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluţionare adecvată a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Faţă de toate considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva Deciziei civile nr. 505/A din data de 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze eu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva Deciziei civile nr. 505/A din data de 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2018.

Procesat de GGC - LM