Negative conflict of jurisdiction in labor dispute involving judicial staff: interplay of special territorial competence under Article 127 of the Code of Civil Procedure and alternative competence under Law No. 62/2011

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Buzău reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să se constate discriminarea şi faptul că reclamanţii erau îndreptăţiţi din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON;

- să se dispună obligarea pârâţilor la diferenţe salariale pe perioada 1 aprilie 2014 - 1 aprilie 2017 şi pentru viitor;

- să fie obligaţi pârâţii la plata de dobânzi legale şi la achitarea sumelor cuvenite actualizate cu inflaţia,

Tribunalul Buzău a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanta B. de cererea formulată de ceilalţi reclamanţi, cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. de Dosar x/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 1125 din 8 noiembrie 2017 Tribunalul Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a constatat că domiciliul reclamantei B. se află în judeţul Vrancea şi, aplicând prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a considerat că revine Tribunalului Vrancea competenţa teritorială de soluţionare a cererii, învestit prin declinare, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a pronunţat încheierea din 18 decembrie 2017, prin care a admis excepţia necompetentei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul instanţei supreme în vederea soluţionării conflictului.

În motivare s-a reţinut că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 59 şi ale art. 127 C. proc. civ., şi de faptul că Tribunalul Buzău constituie instanţă competentă pentru 3 dintre reclamanţi, aceeaşi instanţa devine competentă şi pentru soluţionarea cererii reclamantei, dată fiind existenţa coparticipării procesuale active.

Analizând conflictul de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei din pricina calităţii părţii.

Prin Decizia nr. 7 din data de 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 461 din 22 iunie 2016, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în prima instanţă.

Ca atare, pentru a opera prorogarea legală de competenţă teritorială specială în favoarea altei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanţa competentă, potrivit legii, să judece litigiul, sau de procuror la parchetul care funcţionează pe lângă această instanţă. Or, în cauză, se constată că reclamanta are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti.

Această situaţie justifică adresarea cererii de chemare în judecată unei instanţe de aceiaşi grad din cadrul oricăreia dintre curţile de apel învecinate, având în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ.

Împrejurarea că acest reclamant ar fi avut posibilitatea să formuleze o acţiune distinctă, pe care să o adreseze instanţei de la domiciliul său, Tribunalul Vrancea, nu poate justifica invocarea din oficiu a excepţiei necompetenţei teritoriale şi declinarea competenţei în favoarea acestei instanţe, deoarece norma de competenţă teritorială prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011 are caracter alternativ şi facultativ, doar reclamantul având alegerea între instanţele deopotrivă competente.

Având în vedere situaţia particulară a cauzei, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 7 din data de 16 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie în soluţionarea recursului în interesul legii, se reţine că pentru reclamanta B., care deţine calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti, se aplică dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., cu menţiunea că necompetenţa în această situaţie este una de ordine publică, acest caracter fiind generat de valoarea ocrotită - asigurarea prestigiului justiţiei.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM