Supreme Court jurisdiction over appeal of appellate court material error correction in jurisdiction conflict proceedings

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 9 septembrie 2016, sub nr. x/2016, petentul BEJ A. a solicitat, la cererea creditorului intervenient, asociaţia de proprietari bloc Z 25, în contradictoriu cu debitorii B. şi C., admiterea cererii de intervenţie şi încuviinţarea executării silite în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă 563 din 26 ianuarie 2016 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 7238 din 21 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 9 noiembrie 2016.

După declinare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti sub nr. x/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 15819 din 1 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a înaintat cauza Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017 la data de 17 ianuarie 2017, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 70 din 23 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis sesizarea formulată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti privind soluţionarea conflictului negativ de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a dispus înaintarea dosarului către Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti pentru continuarea soluţionării cauzei.

Prin încheierea din 24 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta C., a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua Sentinţei civile nr. 70 din 23 ianuarie 2017, în sensul că ivirea conflictului negativ de competenţă a avut loc între Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Prin Încheierea din 19 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta C. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua Sentinţei civile nr. 70 din 23 ianuarie 2017, în sensul că numele pârâtului este B. şi nu B., cum din eroare s-a menţionat.

La data de 27 iunie 2017, pârâta C. a formulat cerere de îndreptare eroare materială privind numele debitorului B., în loc de B.

Prin Încheierea din 26 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca fiind vădit neîntemeiată şi în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. a dispus amendarea petentei C. cu suma de 1.000 RON, pentru introducerea cu rea-credinţă a cererii.

Împotriva acestei ultime încheieri a formulat recurs pârâta C. care a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti şi înaintat la Curtea de Apel Bucureşti, care însă şi-a declinat competenţa se soluţionare în favoarea Înaltei Curţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia i civilă, la data de 26 februarie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 27 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 29 martie 2018, m vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

încheierea supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect îndreptare eroare materială - conflict competenţă - încuviinţare executare silită.

Potrivit dispoziţiilor art. 424 alin. 5 C. proc. civ. încheierea este o hotărâre dată de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3, cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată revizuită în mod neechivoc faptul că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar m cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa, altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi Ia cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă noua de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indica titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced., se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de Lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către pârâta C. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 26 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM