High Court declines jurisdiction, appeal over land sale deed promise referred to Court of Appeal; tribunal ruling stands.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. x/2013 la data de 22 aprilie 2013, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F., G. şi H., pentru ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind terenul extravilan în suprafaţă indiviză de 2 ha, situat în comuna 23 august, sat Moşneni, parcela 139/31, judeţul Constanţa, conform promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată cu I. la data de 27 octombrie 2002 şi, respectiv, cu H. la data de 21 aprilie 2003.

Prin Sentinţa civilă nr. 2013 din 23 noiembrie 2016, Judecătoria Mangalia a admis acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., H., E., J. şi G., a constatat intervenită, între pârâta H., în calitate de vânzător şi autorul reclamantelor, K., în calitate de cumpărător, vânzarea-cumpărarea terenului extravilan în suprafaţă indiviză de 1 (un) ha, situat în comuna 23 august, sat Moşneni, parcela 139/31, judeţul Constanţa, reconstituit în patrimoniul pârâtei H.. în baza titlului de proprietate nr. x din 29 iunie 1995 şi identificat în schiţa-anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul L., a constatat intervenită între defunctul I., autorul pârâtelor C. şi D., în calitate de vânzător şi autorul reclamantelor, K., în calitate de cumpărător, vânzarea-cumpărarea terenului extravilan în suprafaţă indiviză de 1 (un) ha, situat în comuna 23 august, sat Moşneni, parcela 139/31, judeţul Constanţa, reconstituit în patrimoniul defunctului I. în baza titlului de proprietate nr. x din 29 iunie 1995 şi identificat în schiţa-anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul L., a constatat că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, a obligat pârâta H. către reclamante la plata sumei de 505,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâtele C. şi D., în solidar, către reclamante la plata sumei de 505,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1402 din data de 21 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, s-a admis apelul principal declarat de către apelanţii pârâţi C., D. şi H., împotriva Sentinţei civile nr. 2013 din 23 noiembrie 2016 şi a încheierii pronunţată la data de 30 septembrie 2016, pronunţate de Judecătoria Mangalia, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi E., M. şi J., s-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a respins acţiunea ca nefondată.

S-a admis apelul incident declarat de intimatele reclamante A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 2013 din 23 noiembrie 2016 şi a încheierii pronunţată la data de 22 ianuarie 2014 de Judecătoria Mangalia. S-a înlăturat considerentele primei instanţe privind neluarea în seamă a înscrisului "chitanţă" datat 27 octombrie 2002 şi s-a dispus înlocuirea acestora cu considerentele din prezenta decizie. S-a compensat cheltuielile de judecată în apel împotriva acestei din urmă decizii, reclamantele B. şi A. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Constanţa care l-a înaintat către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. secţia I civilă, la data de 21 februarie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 22 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 29 martie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţata de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect hotărâre care sa ţină loc de act autentic.

Potrivit dispoziţiilor art. 91 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa"

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel. sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă, cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Constanţa revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către reclamantele B. şi A. împotriva Deciziei nr. 1402 din data de 21 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM