Moral damages for indirect victims limited to death of immediate victim under Civil Code Article 1391

Prin acţiunea înregistrată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. SA şi intervenientul D., au solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 15.200 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi prestaţie periodică 2.050 RON/lună, rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 3 august 2015 pe DN 17D, la intersecţia cu DN 17 - între localităţile Coldău şi Beclean, pe raza jud. Bistriţa-Năsăud, cu recalcularea anuală a prestaţiei periodice în raport de inflaţie şi creşterea salariului minim pe economie; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.750.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale, respectiv 1.500.000 Euro pentru A. şi 250.000 Euro pentru B.; plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 731 din 28 decembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. SA şi intervenientul D. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta Societatea C. SA să plătească reclamantului A. următoarele sume: suma de 15.200 RON cu titlu de despăgubiri materiale; suma de 1.250 RON lunar, cu titlu de prestaţie periodică lunară, începând cu data înregistrării acţiunii - 30 martie 2016, pe toată durata menţinerii actualei stări de infirmitate, cu recalcularea anuală a prestaţiei periodice în raport de creşterea salariului minim pe economie; suma de 550.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta Societatea C. SA să plătească reclamantei B. suma de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 5.220 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 412 din 4 iulie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA în faliment, prin lichidatorul judiciar E., împotriva Sentinţei civile nr. 731 din 28 decembrie 2016 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care a schimbat-o, în parte în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A. de la suma de 550.000 euro echivalent în RON la data plăţii la suma de 100.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi a cuantumul daunelor morale acordate reclamantei B., de la suma de 150.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii la suma de 40.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii la cursul BNR, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SA în faliment, prin lichidatorul judiciar E., indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică subsumată acestui motiv de nelegalitate vizează greşita interpretare a prevederilor art. 1391 C. civ., recurenta considerând că acţiunea formulată de reclamanta B. nu este fondată, având în vedere Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, hotărâre prin care se interpretează dispoziţiile art. 1391 C. civ. în sensul că prejudiciile afective datorate degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară.

Recurenta apreciază că interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi aplicabilă numai în cauzele penale, nu poate fi primită, deoarece art. 1391 alin. (2) C. civ. stabileşte expres cazurile în care victimelor prin ricoşeu le pot fi acordate despăgubiri, respectiv numai în cazul în care prejudiciul a fost produs de decesul victimei imediate.

Se arată de către recurentă că în literatura de specialitate au fost exprimate opinii unanime în sensul că prejudiciile afective datorate conştientizării durerilor, degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară.

Recurenta consideră că Decizia nr. 12/2016 poate fi aplicată şi în cauzele civile, mai ales în condiţiile în care, prealabil interpretării date prevederilor art. 1391 C. civ., instanţa supremă a analizată literatura de specialitate în materie civilă, dispoziţiile C. civ., iar soluţionarea laturii civile în cadrul unei cauze penale nu se face prin înlăturarea dispoziţiilor C. civ.

A doua critică de nelegalitate invocată de recurentă vizează greşita acordate a sumei de 1.250 RON cu titlu de prestaţie periodică lunară, pe toata durata menţinerii actualei stări de infirmitate, cu recalcularea anuală a prestaţiei.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, o persoană cu deficienţă beneficiază de toate drepturile recunoscute de către legiuitor, inclusiv de un însoţitor care este remunerat de către instituţiile statului.

Instanţa de apel menţionează că reclamantul nu avea un loc de muncă stabilit, ci realiza venituri în mod sporadic, despăgubirea fiind stabilită pe baza salariului minim net pe economie.

Recurenta arată că prevederile art. 1388 alin. (3) C. civ. nu statuează de plano acordarea unei despăgubiri egale cu contravaloarea salariului minim net pe economie, cuantumul acesteia putând fi diminuat. Prin urmare, în condiţiile în care statul acordă unei persoane indemnizaţia pentru însoţitor, acea persoană nu poate fi îndreptăţită la acordarea unei rente lunare, care să aibă acelaşi scop, întrucât ne-am afla în faţa unei duble compensări.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu, întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a exprimat opinia potrivit căreia recursul este admisibil în principiu, în raport de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pretenţiile reclamanţilor fiind peste 1.000.000 RON.

Prin încheierea din 15 februarie 2018 Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 29.03.2018, pentru judecata pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la critica din apel a pârâtei, referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 1391 din C. civ., în considerentele deciziei instanţei de apel s-a reţinut că Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi a devenit obligatorie în raport cu prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., nu este aplicabilă în prezenta cauză, deoarece nu ne aflăm într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă.

Prin urmare, a reţinut curtea de apel, nu se poate valida critica privind înlăturarea de plano a obligaţiei de plată a asigurătorului pentru daunele morale suferite de soţia victimei. Analizând în concret suferinţele pricinuite acesteia, urmare a evenimentului rutier produs, instanţa a reţinut că reclamanta B. a renunţat cu totul la viaţa sa obişnuită, fiind necesar să se afle în permanenţă lângă soţul său şi, practic, nemaiputând să-şi exercite nicio altă activitate cu care anterior era obişnuită, fără a se mai putea bucura de calitatea de soţie şi mamă, fiind afectaţi şi cei doi copii minori de care nu se mai poate ocupa în măsura în care se ocupa înainte de evenimentul rutier, fiind nevoită să facă eforturi suplimentare pentru aceasta. În situaţia dată, curtea a apreciat că suma de 40.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii constituie o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru această reclamantă intimată.

Raţionamentul instanţei de apel este parţial corect şi numai în ceea ce priveşte restrângerea efectului obligatoriu al Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la modul de soluţionare a laturii civile în procesele penale. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, dispozitivul Deciziei nr. 12/2016 se referă explicit la cauzele penale, stabilind că:

"Dispoziţiile art. 1391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială".

În consecinţă, caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanţa supremă chestiunii de drept analizate se impune, în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ., numai în cauzele penale.

Cu toate acestea, deşi nu se poate reţine în prezenta cauză caracterul obligatoriu al interpretării pe care instanţa supremă a validat-o prin decizia menţionată, raţionamentul care a stat la baza respectivei interpretări se impune, pentru identitate de raţiune, şi în cauzele civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1391 din C. civ., deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracţiune) sunt aceleaşi, indiferent dacă acţiunea civilă se exercită alăturat acţiunii penale, sau independent de aceasta.

Astfel, Înalta Curte a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 12/2016, că posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1391 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Din examinarea acestui text de lege rezultă următoarele: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conştientizării durerilor, degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară; b) sunt expres menţionate persoanele îndreptăţite, desemnate prin relaţia de rudenie sau de afecţiune pe care o aveau faţă de victimă: ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi soţ, dar şi alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, în condiţiile legii.

Din modalitatea de redactare a art. 1391 din C. civ. reiese în mod clar că în cadrul dispoziţiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

Drept consecinţă, analizând dispoziţiile legale evocate - alin. (1) şi (2) ale art. 1391 din C. civ., se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Argumentele expuse în motivarea deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârii prealabile sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză, în care instanţa a fost învestită cu acţiunea formulată de soţia victimei directe a faptei ilicite, aşadar, de o persoană care este victimă indirectă şi care pretinde despăgubiri sub formă de daune morale pentru restrângerea posibilităţilor proprii de viaţă familială şi socială. Ca atare, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 1391 din C. civ., situaţie în care se impune admiterea recursului pe acest considerent.

Cea de-a doua critică din recursul pârâtei se referă la modul de aplicare a dispoziţiilor incidente în materia răspunderii civile delictuale sub aspectul capătului de cerere formulat de reclamantul A. în ceea ce priveşte acordarea prestaţiei periodice.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 448/2006, invocate de pârâtă, nu sunt aplicabile în cauza de faţă, prestaţia periodică acordată de prima instanţă având ca temei prevederile art. 1386 alin. (3) C. civ. Pe baza probelor administrate, instanţa a reţinut că reclamantul nu avea un loc de muncă stabil, ci realiza venituri în mod sporadic, astfel încât, potrivit art. 1388 alin. (3) C. civ., întrucât cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea s-a stabilit pe baza salariului minim net pe economie. Prin urmare, suma de 1.250 RON a fost stabilită în raport de venitul minim net pe economie, în conformitate cu dispoziţiile art. 1386 alin. (3) raportate la art. 1388 alin. (3) C. civ., care nu exclud aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, acestea având temeiuri de drept diferite.

Reiterând această critică în recurs, pârâta susţine că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, o persoană cu deficienţă beneficiază de toate drepturile recunoscute de către legiuitor, inclusiv de un însoţitor care este remunerat de către instituţiile statului.

Recurenta mai arată că prevederile art. 1388 alin. (3) C. civ. nu statuează de plano acordarea unei despăgubiri egale cu contravaloarea salariului minim net pe economie, cuantumul acesteia putând fi diminuat, astfel încât, în condiţiile în care statul acordă reclamantului indemnizaţia pentru însoţitor, acesta nu ar mai fi îndreptăţit la acordarea unei rente lunare, care are acelaşi scop, deoarece altfel, s-ar ajunge la o dublă despăgubire.

Critica formulată este nefondată, deoarece, în timp ce dispoziţiile art. 1388 C. civ. au ca obiect de reglementare, astfel cum rezultă şi din denumirea marginală a textului, "stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă" în cadrul răspunderii civile delictuale, Legea nr. 448/2006 instituie măsuri de protecţie şi de promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, în scopul recuperării, integrării şi incluziunii sociale. Datorită obiectului special de reglementare al Legii nr. 448/2006, care nu are legătură cu instituţia răspunderii civile delictuale, aplicarea dispoziţiilor acestei legi nu influenţează modul de rezolvare a raportului juridic dintre victimă şi persoana obligată la despăgubire, aceasta din urmă neputând invoca un beneficiu de discuţiune de natură a-i diminua sau limita răspunderea pe considerentul că victima beneficiază de măsurile de protecţie specială.

În consecinţă, constatând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1391 din C. civ., în temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei B., menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

În rejudecare, instanţa de apel va trebui să se conformeze indicaţiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA prin Lichidator Judiciar E. împotriva Deciziei nr. 412 din data de 4 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului, Curţii de Apel Cluj, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei B.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM