Appeals over clarification of judicial employee's risk allowance interest sent to Court of Appeal for lack of Supreme Court jurisdiction.

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 106/F din 22 octombrie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel Braşov, a admis excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 28 mai 2005 - 31 august 2005, excepţie invocată de pârâţii Ministerul Justiţiei şi MEF.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Braşov, Curtea de Apel Braşov, cu sediul în Braşov, MEF cu sediul ales la reprezentantul în teritoriu DGFP Braşov, şi în consecinţă:

A obligat pârâţii 1, 2, 3 să plătească reclamantei sporul de 50% pentru perioada 1 septembrie 2005 - până la data pronunţării prezentei sentinţe şi pe viitor până la noi dispoziţii legale, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale până. la plata efectivă.

A obligat Curtea de Apel Braşov să efectueze cuvenitele menţiuni în cartea de muncă a reclamantei.

A respins restul pretenţiilor ca prescrise.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov la data de 21 noiembrie 2017, reclamanta A. a solicitat lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. W6/F din 22 octombrie 2008 pronunţată de către Curtea de Apel Braşov, în sensul de a se preciza natura dobânzii la care pârâţii au fost obligaţi, dobânda care este una penalizatoare.

Prin încheierea din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Braşov, cu opinie majoritară, a admis cererea de lămurire dispozitiv formulată de către reclamanta A. şi a lămurit dispozitivul Sentinţei civile nr. 106/F din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apei Braşov, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în sensul că dobânda la care au fost obligaţi pârâţii este una penalizatoare.

Împotriva acestei din urmă încheieri, pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Ministerul Justiţiei au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

La termenul din 29 martie 2018, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţa materială a acestei instanţe pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, cererile menţionate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte şi cele având ca obiect acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. erau soluţionate, în primă instanţă, de curţile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege sus-menţionat, recursul împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, de curţile de apel se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa supremă, în mai multe dosare, şi s-a constatat că dispoziţiile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituţionale.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Curtea Constituţională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoţeşte O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiţia să reprezinte un factor esenţial de echilibra în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiţiei, la dificultăţile întâmpinate cu executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în condiţiile stabilite de an. 115 alin. (4) teza I - a din Constituţia României.

De asemenea, aspectele ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu îşi pot găsi, însă, soluţionarea în modificarea unor norme ce reglementează competenţa în primă instanţă şi în recurs.

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competenţă, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acţiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiţie.

S-a reţinut şi înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţia României, prin dispoziţiile art. I şi II din Ordonanţă, deoarece se afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ai cărei statut constituţional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea în competenţa instanţei supreme a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă, are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu funcţionează o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă.

A mai reţinut că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă respective nu satisfac nici exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activităţii instanţei supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiţie.

În esenţă, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3), prin art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008, atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), conform cărora în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Ulterior deciziei Curţii Constituţionale s-a adoptat. Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări şi completări, printre care şi abrogarea art. I din ordonanţă, text de lege care stabilea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituţionalităţii art. I din Ordonanţă, precum şi abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competenţă, în prezent, soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiţie, ca. de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. 1 nu s-au prevăzut şi norme tranzitorii, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, având în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în materia supusă discuţiei, în favoarea Înaltei Curţi.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, în loc să transpună concepţia în materie a instanţei constituante, în legătură cu degrevarea instanţei supreme de această categorie de litigii, faţă de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar şi de inexistenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, instanţa de drept comun în materia soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curţile de apel, care au secţii specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanţe aparţine sentinţa recurată.

Cât priveşte cauza de faţă, se constată că acţiunea reclamantei a fost soluţionată în primă instanţă de către Curtea de Apel Braşov, conform prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acesteia.

Dacă s-ar fi declarat cale de atac împotriva hotărârii instanţei de fond, recursul ar fi fost soluţionat tot de Curtea de Apel Braşov, în baza competenţelor legai stabilite la acea dată.

Încheierea de lămurire a dispozitivului sentinţei pronunţată de instanţa de fond este supusă recursului, iar competenţa de soluţionare aparţine instanţei care a soluţionat recursul pe fond.

Cum curtea de apel a fost instanţa care ar fi soluţionat calea extraordinară de atac a recursului, în cazul în care se declara această cale de atac, aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa soluţionării recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM