Uzucapiion and accession: Continuity of possession via statutory guardian for institutionalized person; nullity of appeal for failing to specify legal violations

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea din 3 iunie 2010, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta A. prin tutorele B., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 475 mp situat în Bucureşti, prin uzucapiunea de 30 ani şi dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul mai sus menţionat, ca efect al accesiunii imobiliare.

Prin Sentinţa civilă nr. 20026 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, motiv pentru care s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2059 din 21 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a anulat cererea ca insuficient timbrată.

Prin Decizia civilă nr. 75A din 5 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa apelată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 727 din 21 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins acţiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 189 din 14 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost desfiinţată această sentinţă şi a fost trimisă cauza spre rejudecare.

Prin Sentinţa civilă nr. 292 din 1 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că posesia nu a fost continuă, deci utilă, întrucât martorii audiaţi au arătat ca reclamanta s-a îmbolnăvit în anii 1980, iar ulterior, în câţiva ani, au decedat şi părinţii săi, aceasta fiind instituţionalizată din anii 1990. La interogatoriul luat din oficiu tutorelui reclamantei, acesta a afirmat că, începând din anul 1993, reclamanta este instituţionalizată în Căminul Spital Plătărăşti.

Prin urmare, cel puţin din anul 1993, când reclamanta a fost instituţionalizată, s-a constatat că terenul ce face obiectul prezentului dosar nu a mai fost posedat în mod continuu. Pe cale de consecinţă, nici constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe acest teren nu a fost admisă.

Prin Decizia civilă nr. 1211A din data de 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentinţa în sensul admiterii acţiunii, respectiv s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 444 mp teren, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul C. în chenarul x Bucureşti, secţia a III-a civilă, situat în Bucureşti, prin uzucapiunea de 30 ani şi s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei de 36 mp edificată pe acest teren, prin accesiune imobiliară.

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:

Din probele administrate în cauză completate în apel cu declaraţia martorului D. rezultă că bunicul reclamantei a primit suprafaţa de 1.000 mp teren ca şi loc de casă din terenul expropriat din moşia Băneasa, iar din anul 1958 autorul reclamantei s-a înregistrat cu o suprafaţă de 372 mp teren curte şi 28 mp teren construit în registrul agricol pe str. XX, Bucureşti, acesta a figurat până la decesul său din anul 1982 cu terenul în registrul agricol, după care s-a înscris mama reclamantei, E. care a figurat înregistrată în acelaşi registru până în anul 1992 acesta primind o nouă adresă poştală.

Prin Sentinţa civilă nr. 1814/1989 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta care figura cu adresa în Bucureşti, a fost pusă sub interdicţie, iar curatore a fost desemnată mama ei, după decesul acesteia fiind numit ca şi tutore, B., astfel cum rezultă din Dispoziţia nr. 246 din 29 ianuarie 1993 a Primăriei Sectorului 1 Bucureşti.

Din anul 1993 şi până în prezent reclamanta a fost şi este internată în spitalul de profil, iar averea ei este administrată de tutorele său, B., care a şi intentat acţiunea în calitate de reprezentant al acesteia. Acesta a achitat în continuare impozitul pentru teren şi l-a întreţinut în sensul ca a continuat să cultive viţa de vie, a cultivat pomi fructiferi, etc. în plus, nici o altă persoană nu a invocat vreun drept sau nu a încercat să intre în posesia terenului.

Cum din probele administrate în cauză a rezultat că tutorele reclamantei, în numele acestea a efectuat acte de administrare a patrimoniului acestei, deci inclusiv a terenului, rezultă în mod evident că după decesul mamei reclamantei din 30 noiembrie 1992, aceasta a continuat să posede imobilul până în prezent prin intermediul tutorelui său.

S-a constatat astfel, că autorii reclamantei şi aceasta din urmă au exercitat din anul 1958, când tatăl său a intrat în mod efectiv în posesia terenului şi până în prezent, o posesie continuă, adică regulată, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Faptul că din anul 1993 când a fost instituţionalizată, reclamanta nu a mai locuit în imobil, nu conduce la ideea discontinuităţii posesiei, atâta vreme cât aceasta a fost continuată în numele său de către tutorele desemnat legai, care avea nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a efectua actele de administrare a patrimoniului său, în numele ei.

În condiţiile exercitării posesiei utile şi pe o perioadă mai mare de 30 de ani, instanţa a reţinut îndeplinirea prevederilor art. 1890 C. civ., astfel încât, urmează a admite primul capăt de cerere, în sensul de a constata că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 444 mp teren, prin uzucapiunea de 30 ani, iar, în baza art. 492 C. civ., a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei de 36 mp edificată pe acest teren, prin accesiune imobiliară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, declaraţiile martorilor, având în vedere că Declaraţia de martor de la dosar este foarte sumară prin comparaţie cu cele ale martorilor audiaţi în fata Tribunalului Bucureşti, iar Curtea de Apel nu a aprofundat cunoştinţele acestuia cu privire la modul în care tutorele reclamantei s-a ocupat efectiv de imobil.

- Pe parcursul acestui dosar, după ce în mod unilateral a decis şi renunţat la proba testimonială, invocând decesul martorilor care aveau cunoştinţe despre situaţia de fapt, tutorele reclamantei a solicitat din nou proba testimonială în două etape procesuale, fiindu-i încuviinţată de fiecare dată, până la obţinerea efectului dorit.

- Apreciază că instanţa de fond care a pronunţat Sentinţa civilă nr. 292 din 1 martie 2017 a coroborat probele administrate şi a reţinut, în mod corect, că în prezenta cauză aşa cum rezulta din declaraţiile martorilor audiaţi la termenul din data de 4 ianuarie 2017, posesia nu a fost continuă, deci utilă.

- în cuprinsul declaraţiilor din dosar, martorii au arătat că reclamanta s-a îmbolnăvit în anii 1980, ulterior decedând şi părinţii săi, aceasta fiind instituţionalizata de ceva timp şi nemailocuind în imobil.

- În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 1847 C. civ., apreciază că nu sunt îndeplinite cele două condiţii ale posesiei: animus şi corpus.

Faţă de motivele prezentate mai sus, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată din 29 martie 2018.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs, prin indicarea unuia dintre temeiurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la soluţia pronunţată şi ia motivul de recurs invocat.

În prezenta cauză, recurentul nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Acesta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege şi a invocat temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în textul invocat.

În ceea ce priveşte criticile ce vizează nelegalitatea deciziei în raport de disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs poate exercita un control judecătoresc eficient, numai în măsura în care astfel de motive sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Astfel, recurentul prin criticile formulate se plânge de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit în raport de acestea situaţia de fapt.

Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configuraţie.

Altfel spus, recurentul nu a precizat în ce constau nelegalităţile invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă, sau prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă, în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Susţinerile recurentului, care nu fac posibilă încadrarea în temeiurile de recurs invocate şi nici în alte motive din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate pe fond şi, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 727/A din data de 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă,

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM