Binding effect of cassation findings on delictual liability and moral damages for defamatory procedural statements

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei.

Prin acţiunea introductivă înregistrată, iniţial, pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2013 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SA şi C. solicitând instanţei obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 250.000 euro reprezentând despăgubiri băneşti pentru prejudiciu moral cauzat prin calomnierea sa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul C. a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantului A. la plata sumei de 650.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele aduse demnităţii, onoarei şi reputaţiei, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare.

Prin Sentinţa civilă nr. 4885 din 29 iunie 2007, pronunţată de Judecătoria Bacău, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului cererii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1702/D din 3 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.; a fost respinsă cererea pârâţilor privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept şi a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Bacău şi pârâtul-reclamant C.; au fost obligaţi pârâţii C. şi SC B. SA să plătească reclamantului-pârât suma de 45.000 RON despăgubiri, cu titlu de daunele morale.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant C.

S-a luat act de declaraţia reclamantului-pârât privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâţii SC B. SA şi C.

Prin Decizia nr. 250 din 1 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva Sentinţei civile nr. 1702/D/2013 pronunţată de Tribunalul Bacău şi au fost admise apelurile declarate de pârâţii SC B. SA şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, hotărârea apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, cererea principală.

Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa apelată cu privire la: respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâţilor privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept şi respingerea cererii reconvenţionale, fiind înlăturate din dispozitivul sentinţei apelate dispoziţiile contrare deciziei.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de recurs reclamantul A. şi pârâtul C.

Prin Decizia nr. 134 din 26 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâtul C., a casat Decizia recurată nr. 250 din 1 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Bacă, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 154 din 20 februarie 2017, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A., a admis apelul declarat de pârâtul C., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins, ca nefondată, cererea principală; a menţinut din sentinţa apelată dispoziţiile cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâţilor privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept şi respingerea cererii reconvenţionale; a înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate dispoziţiile contrare deciziei.

Ca urmare a cererii înregistrată la data de 26 aprilie 2017, prin care apelantul-reclamant A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2013*, în sensul de a se menţiona că a fost respins apelul reclamantului şi faţă de intimatul C., nu numai faţă de SC B. SA Bacău, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin încheierea de şedinţă pronunţată, în camera de consiliu, la data de 15 mai 2017, a admis cererea şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bacău în sensul că, la primul alineat, se trece că a fost respins apelul declarat de apelantul A. şi în contradictoriu cu pârâtul C.

În ceea ce priveşte cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2017, prin care apelantul-reclamant A. a solicitat lămurirea înţelesului şi întinderii Deciziei civile nr. 154/2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, prin Încheierea, din camera de consiliu, pronunţată de aceeaşi instanţă la data de 15 mai 2017, a fost respinsă, ca nefondată, cererea în baza art. 443 C. proc. civ.

3. Cererea de recurs.

La data de 24 aprilie 2017 (conform ştampilei poştei de pe plic) împotriva Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă a formulat recurs reclamantul A., iar la data de 23 mai 2017 (conform ştampilei poştei de pe plic) reclamantul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2017 privind lămurirea dispozitivului deciziei instanţei de apel, cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză.

În motivarea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă reclamantul A. a invocat nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii şi a formulat, în esenţă, următoarele critici:

1. Invocând motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute necondiţionate.

Se susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate şi limitele casării, norme de procedură imperative a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii judecătoreşti, în raport de art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că, instanţa de apel a nesocotit faptul că, prin Decizia de casare nr. 134/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat două probleme de drept şi a stabilit limitele rejudecării. Astfel, prin decizia de casare s-a statuat în privinţa existenţei a două condiţii legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, reţinând că s-a săvârşit o faptă ilicită cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe, aspecte care nu mai trebuiau analizate în rejudecarea apelului, deoarece potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., decizia de casare este obligatorie pentru instanţa care judecă fondul "asupra problemelor de drept dezlegate".

Consideră că decizia atacată fost pronunţată cu încălcarea normelor imperative prin care se instituie cadrul şi limitele în care urmează să se desfăşoare judecata în urma pronunţării unei decizii de casare, considerând, astfel, că hotărârea judecătorească recurată este lovită de nulitate absolută necondiţionată de vătămare, impunându-se casarea acesteia în raport de motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. O altă critică vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material, prevăzute de art. 72 C. civ., recurentul solicitând casarea deciziei atacate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţine recurentul că judecata de valoare făcută de intimaţii-pârâţi C. şi SC B. SA, care l-au numit impostor în cererea de preschimbare a termenului de judecată din 13 decembrie 2012, este o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în scopul de a-i prejudicia onoarea şi demnitatea.

Contrar statuărilor din decizia de casare, instanţa de apel reţine eronat că judecata de valoare făcută de intimaţi ar fi o afirmaţie generică şi că nu este adresată direct apelantului-reclamant, făcută fără intenţia de a-l prejudicia sau insulta, cu toate că instanţa de casare stabileşte că fapta incriminată are caracter ilicit şi că nu se poate reţine buna credinţă a persoanelor care au săvârşit-o, ceea ce semnifică că fapta ilicită a fost săvârşită cu intenţie directă.

Recurentul susţine că intimaţii C. şi SC B. SA nu au făcut judecata de valoare "în mod generic, în contextul general al proceselor de restituire a bunurilor naţionalizate", ci au făcut această judecată de valoare în mod direct la adresa sa, pentru că la momentul când au formulat afirmaţia aceştia erau expuşi riscului de a fi executaţi silit cu privire la bunul litigios. Este evident că fapta intimaţilor l-au supus oprobriului instanţei supreme, prezentându-l ca pe un om imoral şi care acţionează fraudulos, ilegal, deşi demersurile sale erau realizate pentru recuperarea bunurilor care au aparţinut tatăl său şi care au fost preluate abuziv de statul român.

Susţine că judecata de valoare făcută de intimaţi prin cererea de preschimbare a termenului de judecată înregistrată la data de 13 decembrie 2012 i-a cauzat un prejudiciu moral, existând o evidentă legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi, întrucât sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative ale răspunderii delictuale pentru o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu moral, constând în atingerea onoarei şi demnităţii sale, apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să respingă apelul intimatului C. şi, constatând că a fost încălcat art. 72 din C. civ., trebuia să facă aplicarea sancţiunilor legale care se impuneau, conform art. 1349 alin. (1) şi (2), 1357, 1358 1381, 1382, 1385, 1386 alin. (1) C. civ. Totodată, precizează că fapta ilicită nu s-a săvârşit în legitimă apărare sau în stare de necesitate şi că nu există cauze exoneratoare de răspundere.

Prin cererea de recurs formulată de reclamant împotriva încheierii din 15 mai 2017 pronunţată, în camera de consiliu, de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute necondiţionate, încheierea recurată fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că dispozitivul deciziei pronunţată în apel nu conţine elemente suficiente pentru a se înţelege cu claritate dacă apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinţei primei instanţe putea produce aceleaşi efecte şi în privinţa pârâtei SC B. SA Dispozitivul Deciziei nr. 154/2017 a Curţii de Apel Bacău nu stabileşte cu claritate dacă pârâta SC B. SA mai are sau nu obligaţia de a plăti suma de 45.000 de RON în cazul admiterii apelului declarat de pârâtul C.

Instanţa de apel nu putea să creeze o situaţie mai favorabilă unei părţi - SC B. SA - ca urmare a admiterii apelului altei părţi - C.

Admiterea apelului declarat de pârâtul C. nu putea produce efecte juridice decât faţă de acesta, nu şi faţă de pârâta SC B. SA, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 1702D din 3 decembrie 2013 aceştia fuseseră obligaţi solidar la plata daunelor morale, ceea ce făcea ca obiectul acţiunii să fie divizibil, iar efectul devolutiv al apelului nu putea opera cu privire la întreaga cauză, ci doar cu privire la partea care îl formulase.

Prin întâmpinarea comună, intimaţii SC B. SA şi C. au solicitat respingerea recursurilor formulate şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

a. Procedura derulată în recurs.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 19 octombrie 2017 la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a fost comunicat părţilor care au formulat un punct de vedere la raport.

b. Prin încheierea din data de 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 ale Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, precum şi a încheierii de şedinţă din 15 mai 2017 pronunţată de aceeaşi instanţă privind cererea de lămurire a deciziei recurate, fixând termen de judecată la 22 martie 2018 cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Examinând hotărârile atacate în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererile de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constată că cererile de recurs formulate de reclamant sunt întemeiate în limitele următoarelor considerentele:

Recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 ale Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Printr-un prim motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea hotărârii atacate motivat de împrejurarea că hotărârea pronunţată de instanţa de apel încălcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat, în esenţă, că instanţa de rejudecare, contrar dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a încălcat limitele Deciziei de casare nr. 134 din 26 ianuarie 2016 pronunţată, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa de recurs a stabilit două din condiţiile esenţiale ale răspunderii delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite şi existenţa vinovăţiei.

În acest context, recurentul a susţinut că instanţa de rejudecare în mod nelegal a înlăturat caracterul ilicit al afirmaţiei făcută de intimaţi în cererea de preschimbare a termenului de judecată, deoarece cele două condiţii ale răspunderii civile delictuale, referitoare la caracterul ilicit al afirmaţiei şi vinovăţia în formularea acesteia, nu mai puteau fi cercetate de instanţa de apel.

Analizând criticile formulate de recurent, sub aspectul examinării limitelor învestirii instanţei de rejudecare, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 134 din 26 februarie 2016 a ICCJ, secţia I civilă, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a dispus casarea Deciziei nr. 250 din 1 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În cuprinsul deciziei de casare, examinând criticile referitoare la modul de aplicare a legii şi a cerinţelor impuse de normele convenţionale în legătură cu soluţia atacată prin care a fost înlăturat caracterul ilicit al afirmaţiei indicată de reclamant ca fiind denigratoare din cuprinsul unei cereri de preschimbare a termenului de judecată a unui dosar aflat în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de către SC B. SA Bacău, prin administrator C., instanţa de casare a constatat că afirmaţia incriminată a fost reţinută de instanţa de apel ca un fapt de natură să afecteze viaţa privată a reclamantului, însă aceasta ar fi fundamentată pe o bază factuală precisă, dovedită în cauză, care ar fi înlăturat caracterul ilicit al faptei şi nu ar justifica ingerinţa în exerciţiul dreptului la liberă exprimare raportat la considerentele Deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunţată în dosarul de revendicare, citate în cuprinsul deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Instanţa de recurs a reţinut că, prin afirmaţia în discuţie, reclamantul a fost supus unei judecăţi de valoare şi, că, decizia reţinută de instanţa de apel în înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate nu poate justifica baza factuală, fiind pronunţată ulterior formulării cererii în discuţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, şi în ipoteza în care s-ar accepta totuşi o confirmare ulterioară, aceasta nu este susţinută de considerentele deciziei de recurs pronunţată în dosarul de revendicare - aspecte în măsură să afecteze buna credinţă în afirmarea incriminată.

Subliniind, totodată, diferenţa cu care Curtea europeană operează în jurisprudenţa sa între noţiunea de "afirmaţii factuale" şi noţiunea de "judecăţi de valoare", distincţie necesar a fi evidenţiată deoarece instanţa de apel a operat greşit cu noţiunea de "bază factuală" în motivarea Deciziei nr. 250 din 1 octombrie 2014 - instanţa de casare a stabilit că afirmaţia făcută de intimaţi în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată din 13 decembrie 2012 reprezintă o "judecată de valoare" şi, că, nu se poate retine buna-credinţă a autorilor faptei la data săvârşirii acesteia.

Pentru a evidenţia concluzia instanţei de recurs, este oportun a fi redate următoarele pasaje din decizia de casare:

"Mai mult, instanţa de apel face proprii aprecieri în completarea celor existente şi considerate în mod greşit drept bază factuală, deşi buna credinţă în judecata de valoare trebuie apreciată numai în raport cu consideraţiile personale ale autorului faptei la data respectivă - bună credinţă ce nu poate fi reţinută ….

Faptul că cererea de preschimbare a termenului de judecată s-a soluţionat în camera de consiliu (nu în şedinţă publică) şi fără citarea părţilor, iar în respingerea acesteia instanţa nu a luat în considerare afirmaţia incriminată - aspecte invocate prin întâmpinare, nu au nicio relevanţă în analiza faptei reclamate, din perspectiva atât a normelor naţionale, cât şi a celor convenţionale. Sub aspectul personalităţii, este important nu doar ceea ce cred alţii despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci şi propria subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terţi.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că, în mod greşit s-a înlăturat caracterul ilicit al faptei incriminate, cu consecinţa neanalizării celorlalte condiţii care, întrunite cumulativ, ar antrenarea răspunderea civilă delictuală a pârâtului-recurent, în aplicarea normelor interne în materie şi a celor din Convenţia Europeană, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene . . . . . . . . . ."

În contextul raţionamentului juridic expus în cuprinsul considerentelor deciziei de casare, contrar apărărilor susţinute prin întâmpinarea formulată de intimaţi împotriva cererii de recurs analizată, rezultă că instanţa supremă a dezlegat, cu valoare obligatorie, două probleme de drept ale litigiului în legătură cu îndeplinirea a două condiţii legale ale răspunderii civile delictuale, invocată ca temei al acţiunii reclamantului. Astfel, instanţa de recurs a statuat că afirmaţia incriminată făcută de intimaţii-pârâţi SC B. SA şi C. are caracter ilicit şi, că, nu se poate retine buna-credinţă a autorilor faptei la data săvârşirii acesteia, ceea ce denotă îndeplinirea şi a condiţiei privind vinovăţia cu referire la afirmaţia făcută în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată din 13 decembrie 2012 formulată în dosarul de revendicare nr. x/2007*.

Aşadar, este eronată apărarea intimaţilor conform căreia instanţa de rejudecare trebuia să procedeze la analizarea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, atât timp cât instanţa supremă a reţinut, cu valoare obligatorie, în considerentele Deciziei de casare nr. x/2016, faptul că instanţa de apel a înlăturat greşit caracterul ilicit al faptei incriminate, de vreme ce judecata de valoare făcută la adresa reclamantului A. de intimaţii C. şi SC B. SA constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, precum şi faptul că "buna credinţă în judecata de valoare trebuie apreciată numai în raport cu consideraţiile personale ale autorului faptei la data respectivă - bună credinţă ce nu poate fi reţinută". Astfel, s-a reţinut că judecata de valoare făcută la adresa reclamantului de către intimaţi s-a făcut cu rea-credinţă, constatându-se, astfel, îndeplinită şi condiţia privind vinovăţia pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi.

În acest context, într-adevăr, cum corect susţine şi recurentul-reclamant, aspectele referitoare la verificarea îndeplinirii celor două condiţii ale răspunderii civile delictuale pentru judecata de valoare realizată de intimaţi, respectiv caracterul ilicit al faptei şi vinovăţia în formularea afirmaţiei incriminate, nu mai pot face obiectul controlului instanţei sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind aspecte intrate în puterea lucrului judecat, care nu mai pot fi cercetate de către instanţa de rejudecare, fără a ignora efectele unei judecăţi anterioare în interiorul aceluiaşi proces, prin care s-a statuat definitiv - într-un ciclu procesual anterior - un aspect al litigiului.

Cu toate acestea, contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi imputat instanţei de apel încălcarea statuărilor din decizia de casare, pronunţată în ciclul procesual anterior, prin aceea că, în cuprinsul deciziei sale (nr. x/20 februarie 2017), instanţa de rejudecare a folosit exprimarea gramaticală "chiar dacă folosirea sintagmei "impostori" ar îmbrăca forma ilicitului civil...", întrucât raţionamentul judiciar expus nu conduce la concluzia - susţinută eronat de recurent - că instanţa de apel ar fi procedat la reanalizarea condiţiei privind caracterul ilicit al faptei, aspect dezlegat prin decizia de casare.

Astfel, procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de apel nu a negat caracterul ilicit al faptei stabilit de instanţa de casare, analiza fiind realizată plecând tocmai de la îndeplinirea acestei condiţii în scopul determinării eventualelor consecinţe de ordin material sau moral pe care le putea genera, context în care nu se poate reţine că folosirea de către instanţă a adverbului în combinaţie cu conjuncţia în cadrul locuţiunii conjuncţionale "chiar dacă" ar fi condus la încălcarea deciziei de casare, deoarece contextul succesiunii argumentelor expuse în cadrul judecăţii conduce la concluzia că folosirea construcţiei gramaticale a avut doar scopul de a o introduce într-o subordonare concesivă în analizarea concretă a circumstanţelor factuale speţei.

În schimb, se constată însă că finalitatea şi concluzia expozeului judiciar realizat de instanţa de apel este greşită şi atrage nelegalitatea deciziei atacate atât din perspectiva încălcării deciziei de casare, cât şi a aplicării şi interpretării greşite a normelor de drept material, cum corect a susţinut reclamantul prin criticile subsumate motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, se constată că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 72 C. civ., care oferă - la fel ca şi în cazul celorlalte drepturi ale personalităţii - protecţie tuturor persoanelor fizice, indiferent de statutul lor social sau de alte criterii.

Din această perspectivă, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că folosirea sintagmei "impostori", care ar îmbrăca forma ilicitului civil din perspectiva subiectivităţii reclamantului, nu ar fi de natură să atragă răspunderea pârâţilor pentru acordarea de daune morale, deoarece afirmaţia nu ar fi fost adresată direct apelantului-reclamant, având doar un caracter general, nedeterminat, fiind formulată în cadrul exercitării drepturilor procesuale, ceea ce nu ar fi creat reclamantului vreun prejudiciu nici material şi nici moral, astfel încât gradul de lezare a demnităţii acestuia atât subiectiv, cât şi în raport de opinia publică, nu ar fi de natură să genereze plata de daune morale.

Circumstanţele factuale reţinute cu ocazia judecăţii în fond scot în evidenţă judecata de valoare realizată, la adresa reclamantului, de intimaţii C. şi SC B. SA, în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată înregistrată la data de 13 decembrie 2012 în Dosarul nr. x/2007* ceea ce denotă că afirmaţiile incriminate ale acestora nu sunt "generice", realizate într-un "context general", "fără intenţia de a-l prejudicia în vreun fel pe reclamant sau de a-l insulta", atât timp cât caracterul ilicit al faptei imputate intimaţilor, reţinut prin decizia de casare, nu a fost realizat în contextul general al proceselor de restituire a bunurilor naţionalizate, ci, dimpotrivă, judecata de valoare a fost realizată direct la adresa reclamantului cu ocazia formulării unei cereri de preschimbare a termenului de judecată în cadrul unui proces derulat între aceleaşi părţi litigante, având un obiect bine determinat şi care viza situaţia juridică a unui bun imobil pretins preluat abuziv de la autorul reclamantului. Astfel, circumstanţele particulare speţei conturează concluzia, evidentă, că judecata de valoare a intimaţilor la adresa reclamantului a avut drept consecinţe lezarea demnităţii şi onoarei acestuia, producându-i un prejudiciu de ordin moral.

Dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, simpla existenţă a faptei ilicite şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită este de natură să producă un asemenea prejudiciu, dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ. stipulând că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale, dintre cele enumerate de art. 252 al aceluiaşi Cod, au fost lezate prin săvârşirea unei fapte ilicite, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, astfel încât "cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare", potrivit art. 1357 C. civ., autorul prejudiciului fiind ţinut a răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Relativ la faptele imputate intimaţilor, trebuie subliniat faptul că dispoziţiile art. 72 C. civ. nu instituie vreo condiţie legată de publicitate, ceea ce înseamnă că textele de lege care apără dreptul la demnitatea persoanei vor sancţiona faptele aducătoare de prejudicii de această natură, indiferent dacă faptele au fost săvârşite în public sau aduse la cunoştinţa publicului ori nu, atât timp cât prejudiciul moral este un prejudiciu intrinsec fiinţei umane, adică propriei persoane, fiind legat de forul interior al acesteia, ale cărei sentimente sunt răscolite, provocând suferinţă psihică şi fizică.

În speţă, din perspectiva analizării consecinţelor faptei reclamate, deci a existenţei prejudiciului, este lipsit de relevanţă faptul că cererea de preschimbare a termenului de judecată a fost soluţionată în camera de consiliu şi fără citarea părţilor, deoarece sub aspectul personalităţii, este important nu doar ceea ce cred alţii despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci şi propria subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terţi, aspect care a fost reţinut, de altfel, în cuprinsul deciziei de casare, demnitatea persoanei umane fiind protejată, potrivit art. 72 C. civ., împotriva oricăror ingerinţe, cadru normativ în baza căruia antrenarea răspunderii civile delictuale poate fi realizată independent de condiţia publicităţii faptei incriminate.

În schimb, contrar susţinerilor din cererea de recurs, nu poate fi reţinut prejudiciul reclamat ca fiind consecinţa folosirii de către intimaţi a unor înscrisuri - invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului - în cadrul procesului în revendicare care a format obiectul Dosarului nr. x/2007*, de vreme ce se referă la alte fapte decât cea imputată intimaţilor prin acţiunea introductivă, în privinţa căreia s-a statuat că (doar) afirmaţia din cererea de preschimbare a termenului de judecată are caracter ilicit, fiind aptă să producă un prejudiciu prin atingerea demnităţii reclamantului.

Ceea ce s-a stabilit în recursul de faţă este doar problema existentei prejudiciului generat de afirmaţia intimaţilor din cererea de preschimbare a termenului de judecată din data de 13 decembrie 2012, a producerii acestuia, precum şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciul încercat de reclamant şi afirmaţia incriminată, însă problema întinderii (evaluării) prejudiciului - aspect care nu a făcut obiectul analizei în apel, fiind şi o chestiune de apreciere a probelor - nu poate fi stabilită în recurs.

În concluzie, Înalta Curte va stabili ca, în rejudecarea apelurilor, soluţie ce va fi dispusă de prezenta instanţă pentru argumentele deja prezentate, instanţa de apel - reţinând întrunirea cerinţelor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor C. şi SC B. SA - va proceda la cuantificarea prejudiciului reclamant în cauză, ştiut fiind faptul că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa de rejudecare trebuie să aibă în vedere o serie de criterii obiective, cum ar fi, de pildă: caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia personală şi familială, profesională şi socială.

Prin urmare, fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa de rejudecare va acorda despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, astfel încât despăgubirile astfel stabilite să asigure o justă compensaţie a suferinţelor pricinuite reclamantului.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea regulilor de procedură şi a dispoziţiilor de drept material, în baza art. 496 - 497 cu referire la art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului A., va casa, în parte, decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei, la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâtul C.

Limitele în care instanţa de apel va proceda la rejudecarea cauzei sunt determinate de soluţiile date în cadrul primului ciclu procesual şi în rejudecarea apelurilor, precum şi de titularii căilor de atac exercitate.

Sub acest aspect, având în vedere susţinerile părţilor formulate în cauză, Înalta Curte are în vedere faptul că, în ciclul procesual anterior, reclamantul a recurat Decizia nr. 250/2014 a Curţii de Apel Bacău, criticând soluţia dată acţiunii principale în integralitatea ei, care a fost respinsă în contradictoriu cu cei doi pârâţi, C. şi SC B. SA, iar pârâtul C. a criticat, prin recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii, menţinerea soluţiei de respingere a cererii sale reconvenţionale.

Ca urmare a admiterii recursului reclamantului şi a pârâtului C., decizia instanţei de apel a fost casată, în integralitate, prin Decizia nr. 134 din 26 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În urma rejudecării, instanţa de apel, prin Decizia 154/1017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, a procedat la soluţionarea apelurilor declarate de reclamantul A. şi pârâtul C., nu şi a celui declarat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1702/D din 3 decembrie 2013 a Tribunalului Bacău, iar în prezentul recurs, Decizia instanţei de apel nr. 154/2017 este criticată doar de recurentul-reclamant în privinţa modului de soluţionare a pretenţiei dedusă judecăţii din acţiunea principală formulată în contradictoriu cu ambii pârâţi. Soluţia nu a fost recurată şi de pârâta SC B. SA sub aspectul nepronunţării instanţei de rejudecare în privinţa apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1702/D din 3 decembrie 2013 a Tribunalului Bacău, care a vizat - la fel ca şi apelul declarat de pârâtul C. - reţinerea întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în temeiul căreia a fost obligată, în primă instanţă, la plata sumei de 45000 RON cu titlu de daune morale.

În acest context, ca efect al casării Deciziei nr. 154/2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă - soluţie dispusă prin prezenta decizie - rejudecarea cauzei va fi realizată doar în privinţa apelurilor declarate de reclamant şi de pârâtul C., examinarea apelurilor fiind limitată doar la modalitatea de soluţionare a acţiunii principale şi în raport de chestiunile de drept stabilite cu titlu definitiv prin prezenta decizie - respectiv a întrunirii condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale - instanţa de apel urmând a proceda la determinarea întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

De asemenea, în ipoteza în care cuantumul despăgubirii va fi stabilit la o valoare inferioară sumei de 45.000 RON (reţinută prin Sentinţa civilă nr. 1702/D din 3 decembrie 2013 a Tribunalului Bacău), instanţa de rejudecare va avea în vedere împrejurarea că pârâta SC B. SA nu va putea fi obligată la o sumă mai mică decât cea stabilită prin hotărârea primei instanţe, având în vedere faptul că apelul formulat de această parte - în cuprinsul căruia a formulate critici în legătură cu cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond - a fost omis a fi judecat de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, iar pârâta SC B. SA, singura care avea interes să critice această soluţie, nu a formulat recurs.

Din această perspectivă, aceste argumente scot în evidenţă împrejurarea că nesoluţionarea apelului declarat de pârâta SC B. SA, în al doilea ciclu procesual, echivalează cu un apel inexistent, iar reclamantului - în virtutea respectării principiului non reformatio in pejus - nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, prin care a criticat, la rându-i, cuantumul despăgubirilor. De asemenea, suma stabilită în sarcina pârâtei SC B. SA, prin hotărârea primei instanţe, nu poate fi modificată în defavoarea reclamantului, ca urmare a judecării apelului declarat de pârâtul C. Aceasta întrucât cauza vizează doi pârâţi, iar soluţia eventual favorabilă apelului declarat de pârâtul C. nu poate profita şi celuilalt pârât, SC B. SA, care, în speţă, nu a înţeles să atace omisiunea curţii de apel de a-i soluţiona, în al doilea ciclu procesual, apelul declarat. În plus, nu se pune problema unei coparticipări procesual pasive obligatorii între cei doi pârâţi, pentru a se reţine că soluţia favorabilă unuia dintre ei produce efecte şi în favoarea celui de-al doilea.

Drept consecinţă a soluţiei de admitere a recursului reclamantului şi a casării Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, Înalta Curte urmează, în baza art. 497 C. proc. civ., să admită şi recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2017 privind lămurirea dispozitivului deciziei instanţei de apel, pe care o va casa în tot, respingând, ca rămasă fără obiect, cererea de lămurire formulată de reclamant, soluţia fiind determinată de mecanismul desfiinţării deciziei în legătură cu care a fost formulată cererea de lămurire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 154 din 20 februarie 2017 ale Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza, la aceeaşi instanţă, spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul A. şi pârâtul C.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate referitoare la păstrarea dispoziţiilor din sentinţa apelată vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii privind obligarea reclamantului-pârât la plata de despăgubiri întemeiate pe abuzul de drept şi respingerea cererii reconvenţionale.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 15 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, privind cererea de lămurire a deciziei recurate.

Casează încheierea atacată şi respinge cererea de lămurire formulată de reclamant, ca rămasă fără obiect.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2018.

Procesat de GGC - LM