Expropriation compensation valuation date and validity of extrajudicial agreement under Law No. 255/2010
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appeal of the expropriated landowners, thereby upholding the lower court’s decision which ultimately dismissed the claim and validated the expropriator’s compensation amount. The dispute concerned the determination of just compensation for agricultural land expropriated for a public highway project, where the landowners challenged the low valuation set by the administrative authority and argued for a higher sum based on a purported prior agreement and different expert assessments. The Court ruled that the expropriation procedure was governed by the law in force at the time of the decision (Law No. 255/2010) rather than the earlier law under which the process initiated, and that the compensation must reflect the market value at the date of the property transfer, not the date of the expert report. Key legal bases included Article 26 of Law No. 33/1994 regarding compensation calculation based on comparable sales at the time of transfer, Article 18 of Law No. 255/2010 requiring a specific committee procedure to establish any agreement on compensation (which was not proven here), and constitutional precedent invalidating the reference to the expert report date for valuation purposes; the Court also held that the lower courts properly exercised their discretion in selecting expert opinions and rejecting additional damages claims due to lack of proof.
Legislator headnote
AI generatedart. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 2821 C. proc. civ, art. 15 din Legea nr. 198/2004, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, art. 1 din Legea nr. 33/1994; Expropriation compensation valuation date and validity of extrajudicial agreement under Law No. 255/2010: The dispute concerned the determination of just compensation for agricultural land expropriated for a public highway project, where the landowners challenged the low valuation set by the administrative authority and argued for a higher sum based on a purported prior agreement and different expert assessments. The Court ruled that the expropriation procedure was governed by the law in force at the time of the decision (Law No. 255/2010) rather than the earlier law under which the process initiated, and that the compensation must reflect the market value at the date of the property transfer, not the date of the expert report. Key legal bases included Article 26 of Law No. 33/1994 regarding compensation calculation based on comparable sales at the time of transfer, Article 18 of Law No. 255/2010 requiring a specific committee procedure to establish any agreement on compensation (which was not proven here), and constitutional precedent invalidating the reference to the expert report date for valuation purposes; the Court also held that the lower courts properly exercised their discretion in selecting expert opinions and rejecting additional damages claims due to lack of proof.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProvision cited as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2011, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 şi a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii pentru parcela de teren expropriat; să constate acordul de voinţă al părţilor cu privire la plata sumei de 107.753 RON pentru terenul expropriat şi să dispună obligarea pârâtului la plata sumei astfel convenită; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu cauzat prin expropriere.
Prin Sentinţa civilă nr. 3021 din 21 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2011 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţi; au fost majorate despăgubirile acordate prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 - Consiliul Local Lugoj, de la suma de 5.250 RON la suma de 6.978 RON; a fost respinsă în rest cererea; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei hotărâri instanţa a reţinut că Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a emis Decizia nr. 1167 din 16 august 2011 privind exproprierea terenului situat în Municipiul Lugoj, având număr cadastral x, în suprafaţă de 3.511 mp, categoria arabil extravilan, aflat în proprietatea antecesoarei reclamanţilor, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. x din 15 septembrie 2011 dispunându-se acordarea unei despăgubiri în cuantum de 5.250 RON.
În cauză a fost efectuată iniţial o expertiză imobiliară evaluatoare având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor la data întocmirii raportului de expertiză, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Întrucât pe parcursul soluţionării cauzei Curtea Constituţională s-a pronunţat prin două decizii în sensul că sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este neconstituţională, instanţa a dispus efectuarea unei completări a expertizei, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor la data exproprierii.
Ulterior, a fost efectuată o expertiză de o comisie formată din trei experţi pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor la data realizării transferului dreptului de proprietate, aceştia redactând trei rapoarte de expertiză diferite.
Instanţa a constatat că opinia expertului C. este foarte diferită de cele ale celorlalţi doi experţi (D. şi E.), care au exprimat opinii foarte apropiate şi a înlăturat opinia celui dintâi (numit la cererea reclamanţilor), întrucât acesta nu a întocmit raportul de expertiză cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Stabilind valoarea terenului, ceilalţi doi experţi au folosit metoda comparaţiei şi au luat în considerare preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data realizării transferului dreptului de proprietate (15 septembrie 2011). Expertul D. a stabilit valoarea terenului ca fiind în cuantum de 4.564 RON (1,30 RON/mp), luând în calcul şase contracte, patru fiind încheiate în anul 2010 (două în luna februarie, unul în luna octombrie şi unul în luna noiembrie), iar două în luna octombrie 2011.
Reţinând că, prin deciziile sus-menţionate, Curtea Constituţională a decis că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, instanţa a apreciat că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită doar în raport cu contractele de vânzare cumpărare încheiate în luna octombrie 2011, acesta fiind şi punctul de vedere al expertului E. care, calculând valoarea terenului raportându-se doar la contractele încheiate în luna menţionată, a stabilit o valoare de 1,52 RON/mp, ceea ce înseamnă o despăgubire în cuantum de 5.337 RON.
Cei doi experţi au stabilit ca daună pierderea subvenţiei acordată pentru parcelele de teren care, în urma dezmembrării datorate exproprierii, rămân cu o suprafaţă mai mică de 3.000 mp, întrucât pentru aceste suprafeţe nu se acordă subvenţie, expertul D. stabilind în acest sens o valoare de 1.641 RON, iar expertul E. suma de 3.345 RON, calculând-o pentru următorii 25 de ani.
Tribunalul a reţinut că opinia expertului D. este mai bine argumentată şi că nu există justificare a calculării despăgubirii pentru 25 de ani (cum a reţinut celălalt expert), întrucât pentru o asemenea perioadă prejudiciul nu are caracter cert, motiv pentru care a reţinut că reclamanţilor li se cuvine pentru pierderea subvenţiei suma de 1.641 RON.
A mai reţinut instanţa că acordarea celorlalte daune stabilite de expertul E. nu se justifică, deoarece reclamanţii nu a probat că au cumpărat un teren în suprafaţă egală cu cea expropriată şi au suferit vreun prejudiciu, prin urmare dauna pentru redobândirea aceleiaşi suprafeţe de teren nu are caracter cert. La fel, daunele rezultate din creşterea distanţei de la Lugoj până la parcela rămasă neexpropriată situată în sud-vestul tronsonului de autostradă şi din construirea pe această parcelă a unui canal de descărcare a apelor fluviale nu reprezintă un efect direct al exproprierii, ci al construirii autostrăzii, astfel că ele nu se încadrează în categoria daunelor la care se referă art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru acestea putând fi solicitate, eventual, despăgubiri pe calea dreptului comun.
Tribunalul a concluzionat că reclamanţilor li se cuvine o despăgubire în cuantum de 6.978 RON, superioară celei de 5.250 RON acordată de expropriator.
Cu privire la solicitarea reclamanţilor de a se constata existenţa acordului care ar fi intervenit între reclamanţi şi pârât, cu privire la plata sumei de 107.753 RON pentru terenul expropriat şi obligarea pârâtului la plata sumei astfel convenite, prima instanţă a reţinut că terenul a fost expropriat potrivit dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, lege care, în art. 22 alin. (1) şi (3) reglementează procedura pe care o poate urma expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator. Cum procedura de soluţionare a unei asemenea contestaţii este cea prevăzută de prevederile art. 21 - art. 27 din Legea nr. 33/1994, judecătorul cauzei nu poate stabili alt cuantum al despăgubirilor decât cel calculat potrivit dispoziţiilor art. 26 şi art. 27 din această lege.
Exproprierea reprezintă un transfer forţat al dreptului de proprietate justificat de existenţa unui interes general care primează faţă de interesul individual al proprietarului. Pentru realizarea exproprierii nu este necesar acordul proprietarului, nici în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate şi nici în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, în acest caz nefiind vorba despre un preţ (element esenţial al unui contract), ci despre despăgubiri cuvenite proprietarului deposedat de bunul său. Nefiind necesar acordul proprietarului pentru realizarea exproprierii, un eventual acord privitor la cuantumul despăgubirilor ar produce efecte juridice doar în condiţiile legii speciale care reglementează procedura exproprierii. Or, reclamanţii nu au depus la dosarul cauzei un acord realizat potrivit dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 pe care instanţa să-l poată valida.
Împotriva Sentinţei civile nr. 3021 din 21 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.
Pe calea recursului (a cărui calificare ca fiind apel au arătat că se impune) reclamanţii au solicitat, în principal, casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă iar în subsidiar, modificarea ei în parte, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată.
La termenul de judecată din 13 ianuarie 2016, instanţa de control judiciar a calificat ca fiind apel calea de atac declarată de reclamanţi, având în vedere că suma solicitată cu titlu de despăgubiri prin cererea de chemare în judecată (107.753 RON + 10.000 euro) depăşeşte valoarea de 100.000 RON avută în vedere de dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., care stabilesc cazurile în care hotărârile date în primă instanţă nu sunt supuse apelului.
Pe calea apelului, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 25 din 10 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a admis în parte apelul pârâtului, s-a schimbat în parte sentinţa apelată şi s-a respins în tot cererea reclamanţilor. Prin aceeaşi decizie s-a respins apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apreciind că reţinerea caracterului întemeiat al susţinerilor apelanţilor reclamanţi referitoare la acordul de voinţă intervenit cu privire la cuantumul despăgubirilor ar face inutilă examinarea celorlalte critici ale părţilor, instanţa a examinat cu prioritate aceste susţineri ale reclamanţilor.
Astfel, prin H.G. nr. 1232 din 06 decembrie 2010 dată în aplicarea Legii nr. 198/2004 au fost declanşate procedurile de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", proceduri ce au vizat şi terenul reclamanţilor.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004 în forma în vigoare la data publicării hotărârii de guvern, "Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului (...) şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi". Rezultă, astfel, că nici evaluarea terenului şi nici notarea în cartea funciară a intenţiei de expropriere (operaţiuni anterioare emiterii de către comisie a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor) nu aveau ca efect preluarea dreptului de la proprietarul terenului.
În cauză, procesul-verbal şi, respectiv, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamanţilor au fost emise la 15 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010 care a abrogat Legea nr. 198/2004. Câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, exproprierea terenului nu a avut loc anterior, iar procedura urmează legea în vigoare la momentul derulării, fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează.
În consecinţă, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială) nu atrage ultraactivitatea acestor acte normative, în condiţiile abrogării legii şi ale modificării H.G. nr. 1232/2010, astfel că nu sunt întemeiate susţinerile conform cărora H.G. nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivităţii legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010, în vigoare la data exproprierii.
Corespunde realităţii că, potrivit art. 31 din legea de abrogare, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi. Or, în cauză, procedura de expropriere privindu-i pe reclamanţi era în curs de desfăşurare la data apariţiei legii, nefiind emisă hotărârea comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii (inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă legii, expropriatorul având obligaţia de a utiliza în vederea determinării despăgubirilor doar expertiza realizată în condiţiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010.
În condiţiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului şi, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate şi constată acceptarea sau neacceptarea de către proprietar a cuantumului despăgubirilor (art. 18 din lege). Se observă că reclamanţii nu şi-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 (şi oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voinţă cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută.
În consecinţă, susţinerile apelanţilor reclamanţi vizând acordul intervenit între proprietari şi expropriator cu privire la suma de 107.753 RON sunt nefondate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 care, stabilind condiţiile în care cuantumul despăgubirilor poate fi contestat, face trimitere la dispoziţiile art. 21 - art. 27 din Legea nr. 33/1994.
În continuare, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 "exproprierea de imobile se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (...)", că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data exproprierii dispune că "în termen de 30 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri" şi că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite", alin. (2) al aceluiaşi articol statuând că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială (...) şi de daunele aduse proprietarului (...) luând în considerare şi dovezile prezentate (...)".
Actele normative menţionate (în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) consacră caracterul just (drept) al despăgubirii pentru imobilele expropriate şi precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona respectivă.
Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că, între opiniile experţilor desemnaţi în cauză există diferenţe atât cu privire la preţul terenului expropriat, cât şi cu privire la daunele cauzate prin expropriere, aspecte invocate de părţile apelante care au criticat (din perspective opuse) sumele acordate de prima instanţă.
Instanţa de apel a constatat că, pentru a valida concluziile expertului E. privitoare la preţul terenului expropriat (1,52 RON/mp), prima instanţă a avut în vedere că acesta a calculat valoarea terenului raportându-se doar la contracte de vânzare cumpărare încheiate în luna octombrie 2011, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015 a Curţii Constituţionale cu privire la data exproprierii ca moment de referinţă pentru stabilirea preţului în sensul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (data astfel reţinută de prima instanţă nefiind contestată în cauză).
Contrar susţinerilor reclamanţilor apelanţi, prima instanţă a motivat înlăturarea opiniei expertului C. asupra preţului, tribunalul reţinând că acesta nu a realizat raportul de expertiză cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Instanţa de apel a validat această constatare a primei instanţe, având în vedere că, stabilind preţul de 3,16 euro/mp, expertul a făcut o medie aritmetică a preţurilor rezultate din contractele încheiate în perioada 2011 - 2015. Singurul contract de vânzare-cumpărare din anul 2011 luat în calcul de expert a fost cel autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2011 la BNP F., însă, date fiind caracteristicile acestuia (caz de înstrăinare având cumpărător o societate comercială şi obiect un număr considerabil de parcele ce formează bloc comun cu categorie de folosinţă vie, păşune, fâneaţă şi teren de/cu construcţii), el nu vizează o vânzare obişnuită în sensul normei mai sus menţionată. Pe de altă parte, referirea apelanţilor la contractele avute în vedere de expertul D. este nerelevantă, câtă vreme prima instanţă nu a validat concluziile acestuia cu privire la preţul terenului ci, după cum s-a arătat, pe cele ale expertului E.
În ceea ce priveşte contractele folosite drept comparabile de acest expert pentru a stabili preţul de 1,52 RON/mp teren, instanţa de apel a reţinut că ele au ca obiect înstrăinări de natura celor la care se referă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Faptul că unul dintre ele, respectiv cel autentificat sub nr. x din 3 octombrie 2011 vizează o suprafaţă inferioară celei expropriate nu este de natură să îl scoată de sub incidenţa menţionatei norme, cum nefondat susţine pârâtul apelant, câtă vreme legea nu impune condiţia deplinei identităţi între comparabile.
Referitor la comparabilele folosite, reclamanţii apelanţi au solicitat prin apărător ca instanţa să efectueze demersuri în vederea obţinerii unor noi contracte de vânzare-cumpărare pentru stabilirea valorii reale a terenului expropriat. Cererea a fost respinsă, câtă vreme, pe de o parte, reclamanţii nu au făcut dovada că au efectuat personal, pe parcursul soluţionării litigiului, demersuri în acest sens şi că s-ar fi lovit de un refuz nejustificat al vreunei instituţii şi, pe de altă parte, ei înşişi arată că au depus la dosar un număr suficient de contracte de care instanţa să ţină seama la stabilirea valorii corecte a terenului.
Cu privire la aceste contracte, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Pentru termenul de judecată din 14 octombrie 2015, reclamanţii au solicitat ca tribunalul să oblige experţii să reevalueze terenul prin prisma celor patru contracte depuse la dosar. Cererea fost respinsă de prima instanţă pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2015, iar instanţa de apel constată că ele nu se constituie în comparabile în sensul art. 26 mai sus arătat, situaţiile juridice asupra cărora părţile contractante au convenit fiind evident diferite de cea din prezenta cauză.
Astfel, contractul autentificat sub nr. x a fost încheiat în luna februarie 2012, dată situată cu patru luni după exproprierea în cauză; contractul autentificat sub nr. x vizează un teren intravilan şi a fost încheiat cu un an înainte de expropriere; cel autentificat sub nr. x vizează o înstrăinare către un profesionist - societate comercială, iar din toate contractele depuse la dosar rezultă că majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor cu teren în zonă au fost încheiate între persoane fizice; în fine, contractul autentificat sub nr. x vizează un teren intravilan (ceea ce explică preţul de aproape 10 euro/mp) şi nu unul amplasat în extravilan, cum este cel expropriat.
În ceea ce priveşte contractele la care reclamanţii au făcut referire în cuprinsul apelului, instanţa reţine că primele patru dintre cele aici enumerate au fost examinate în cele ce preced, iar celelalte (în număr de patru) sunt încheiate în perioada septembrie 2012 - mai 2013, cu mult ulterior datei exproprierii terenului în litigiu.
În consecinţă, văzând că prima instanţă a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare la stabilirea valorii reale a terenului, Curtea a respins ca nefondate criticile privitoare la acest aspect, formulate de apelanţii reclamanţi.
Instanţa de apel a apreciat că sunt întemeiate criticile pârâtului referitoare la includerea de către tribunal în despăgubirea cuvenită reclamanţilor a daunei reprezentând pierderea subvenţiei pentru terenul rămas în proprietate.
Astfel, în cauză nu numai că nu s-a făcut dovada că anterior exproprierii (şi, deci, anterior diminuării suprafeţei terenului rămas sub limita de 3000 mp) reclamanţii ar fi primit vreo sumă cu acest titlu, dar, mai mult, apărătorul ales al acestora a arătat, la termenul de judecată din 03 februarie 2016, că reclamanţii nu au beneficiat de menţionata subvenţie.
În consecinţă, instanţa de apel a înlăturat din suma stabilită cu titlu de despăgubiri această componentă şi a reţinut că, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 5.337 RON reprezentând valoarea terenului expropriat.
Constatând că suma astfel stabilită o depăşeşte pe cea de 5.250 RON acordată de expropriator prin hotărârea contestată cu o diferenţă de 87 RON, respectiv mai puţin de 2% din suma acordată de pârât, instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 28 din lege, a apreciat că nu se impune anularea procesului-verbal şi a hotărârii de stabilire a despăgubirilor contestate în cauză.
Cu privire la susţinerile reclamanţilor apelanţi privind cuantumul onorariului solicitat de experţi, Curtea a reţinut că, prin înscrisul de la dosarul primei instanţe, reclamanţii au arătat că onorariul depăşeşte "cu mult valoarea terenului expropriat, ceea ce este inadmisibil", fără, însă, să conteste explicit, punctual şi motivat modul în care experţii au stabilit sumele solicitate cu acest titlu, astfel că aceste critici nu pot fi examinate ca motive de netemeinicie ori nelegalitate a hotărârii apelate.
Împotriva Deciziei nr. 25 din 10 februarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii B. şi A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate cu trimitere cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului reclamanţilor, în sensul admiterii cererii de chemare în judecata aşa cum a fost formulată şi precizată, în subsidiar fiind de acord şi cu menţinerea hotărârii instanţei de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii reclamanţi au susţinut următoarele:
Hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2), art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. din 1864, art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece despăgubirea acordată nu respectă condiţia de a fi dreaptă, efectivă şi rezonabilă sub aspectul cuantumului.
Recurenţii susţin că expertul D., de a cărui opinie instanţa de apel a ţinut seama, a exprimat o părere care nu este în concordanţă cu dispoziţiile legale, spre deosebire de expertiza efectuată de către expertul C., care se coroborează cu contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar de către reclamanţi, prin acestea fiind exprimate preţurile reale cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel cu cel expropriat. În consecinţă, recurenţii solicită înlăturarea opiniilor expertului D., raportat la prevederile art. 26 alin. (2) şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, care obligă judecătorul să stabilească valoarea despăgubirilor ţinând cont de contracte şi să compare concluziile lucrării de specialitate cu "oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi", ceea ce instanţa de apel nu a făcut.
Dispoziţiile legale nu vorbesc de preţul cu care se vând imobile de acelaşi fel, ci de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel. Or, obişnuit înseamnă: rezonabil, normal, comun, firesc iar, în mod rezonabil, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul încearcă să obţină cel mai bun preţ.
Astfel, nu trebuie ignorate aceste aspecte şi nu trebuie ţinut cont exclusiv de raportul de expertiză. Aceasta pentru că nu se poate lăsa la aprecierea unor experţi care iau în considerare doar câteva contracte, iar mai apoi concluzionează că acela ar fi preţul cu care se vând imobile în unitatea administrativ-teritorială.
Este foarte clar că în unitatea teritorială au fost încheiate mai multe contracte, însă au fost alese de către expertul D. doar 6 contracte, şi anume acelea care le erau favorabile CNADNR. Instanţa de fond şi nici cea de apel nu au fost preocupate să facă o adresă la OCPI Timiş sau Primăria Lugoj, pentru a se trimite toate contractele încheiate în perioada de referinţă şi nici nu a luat în seamă probele contrare acestei expertize.
Deşi în apel recurenţii au solicitat ca instanţa să ceară părerea experţilor cu privire la anumite contracte pe care le-au depus la ultimul termen de judecată la fond şi referitor la care experţii nu şi-au exprimat părerea şi incidenţa asupra modificării cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a respins această cerere ca neîntemeiată, cu motivarea că cele patru contracte nu constituie comparabile, dând nişte explicaţii neprofesioniste şi în necunoştinţă de cauză.
De asemenea, trebuia analizat care dintre cele trei păreri sunt în concordanţă cu preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială. Ori la aceasta întrebare, a răspuns doar expertiza efectuată de către expertul C., care argumentează foarte exact de ce opiniile celor doi experţi E. şi D. nu sunt corecte.
Instanţa de apel a luat în considerare valoarea terenului expropriat stabilită de expertul E. şi a înlăturat daunele stabilite de expertul D., fără o motivare pertinentă.
Deşi în apel recurenţii au criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond care a înlăturat total opinia expertului C., cu simpla afirmaţie că nu ar fi fost respectate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, această critică nu a fost analizată de instanţa de apel.
Instanţa de apel nu a avut în vedere şi nu a motivat cu privire la faptul că, pe lângă valoarea în sine a terenului, potrivit legii trebuie adăugate şi daunele suferite ca urmare a exproprierii (fărâmiţarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.).
Tranzacţiile autentificate analizate de experţii D. şi E. consemnează un preţ sub cel minim notarial, în condiţiile în care chiar în Calculatorul notarial valabil pentru anul 2011 (momentul exproprierii) se stipulează că preţurile propuse sunt rezultatul unei estimări globale a valorii de piaţă şi că sunt preţuri informative minimale care nu ţin cont de unicitatea fiecărui imobil. Decizia din apel se bazează pe o expertiză neconformă atât din punct de vedere legal, cât şi din punct de vedere al realităţii pieţei imobiliare (a se vedea art. 8 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011).
În concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, despăgubirile ce se stabilesc ca urmare a exproprierii trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi proporţionalităţii. Or, prin probele de la dosar s-a demonstrat că preţul stabilit de către expertul C. este în concordanţă cu dispoziţiile legale.
Experţii D. şi E. se raportează la contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri care nu corespund cu terenul în litigiu, nici din punct de vedere al poziţionării, nici al anului efectuării tranzacţiei sau al categoriei de folosinţă.
Onorariul experţilor stabilit de prima instanţă este excesiv în raport cu valoarea stabilită de ei pentru terenul expropriat, iar instanţa de apel a apreciat că nu s-ar fi contestat explicit, or acest lucru nu este adevărat, pentru că există probe în acest sens încă din faza judecăţii la instanţa de fond, unde s-a cerut reducerea onorariilor.
Instanţa de fond a acordat doar 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, deşi reclamanţii au plătit aproximativ 10.000 RON doar costul expertizelor, deci aproape dublul valorii stabilite.
Instanţa de apel interpretează greşit prevederile art. 32 din Legea nr. 255/2010, singura interpretare corectă referindu-se la modalitatea de emitere a hotărârilor, modul de contestare a acestora etc., iar în niciun caz la modificarea despăgubirilor deja stabilite, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, H.G. nr. 492/2011 nu exista, astfel că pentru procedurile de expropriere demarate sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, trebuia avut în vedere exclusiv art. 31 din Legea nr. 255/2010.
În acest context, în mod greşit a procedat instanţa de fond, respingând cererea formulată în principal, din considerentele expuse de instanţă rezultând că instanţa a făcut o greşită interpretare a legii în pronunţarea acestei soluţii.
Chiar din nota de fundamentare a H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, rezultă faptul că a fost întocmit deja un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR, angajat de către expropriator, urmare căruia a fost stabilită cu titlu de despăgubire, aferentă suprafeţei totale de 7.797.789 mp, suma de 156.000.000 RON, iar planurile cu amplasamentul lucrării au fost avizate de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, pentru terenurile din perimetrul Municipiului Lugoj, valoarea pe mp fiind stabilită la 27,9 RON (-7 euro/mp).
Aşa cum de altfel, se şi recunoaşte de pârâtă, "a fost adus la cunoştinţă publică tabelul cuprinzând propunerile de despăgubiri pe categorii de imobile, stabilite de evaluatori autorizaţi, în baza Legii nr. 198/2004", ceea ce se coroborează cu adresa nr. x din 06 ianuarie 2011 cuprinzând tabelul persoanelor expropriate care au luat la cunoştinţă de notificarea intenţiei de expropriere, tabel în care se regăseşte şi semnătura reclamanţilor, ceea ce demonstrează acordul lor de voinţă cu privire la expropriere şi la suma propusă.
De asemenea, reclamanţii au formulat şi cereri de acordare a despăgubirilor, unde este menţionat expres că "luând act de conţinutul ofertei de despăgubire a expropriatorului, în temeiul Legii nr. 255/2010, declarăm că suntem de acord cu această ofertă şi cu condiţiile exproprierii şi, în consecinţă, solicit plata despăgubirilor pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 3511 mp".
Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înţeles să diminueze drastic despăgubirile oferite iniţial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanţă juridică în ceea ce priveşte pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate iniţial, prevederile acestei hotărâri de guvern aplicându-se situaţilor născute după intrarea ei în vigoare.
Luând în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, după ce despăgubirea iniţială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 a fost acceptată expres de către expropriat, se încalcă atât dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2010, cât şi principiul neretroactivităţii legii civile consacrat constituţional. Transpunerea în practică a acestui principiu presupune cu necesitate ca procedura de notificare şi despăgubire a deţinătorilor de imobile, reglementată de legea nouă să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Statul Român, prin adoptarea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care a stabilit unilateral valoarea despăgubirilor, a creat un dezechilibru vădit între cele două părţi expropriat şi expropriator, ceea ce este inadmisibil şi contrar regulilor unui stat de drept. Sunt încălcate normele internaţionale (art. 17 din Declaraţia Drepturilor Omului din anul 1948 şi art. 1 paragraful 1 teza a II-a din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Arsenovici contra României, hotărârea din 7 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 325/18.05.2010).
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate în recurs, dintre care numai unele pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii susţin că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2), art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. din 1864, art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, în opinia lor, despăgubirea acordată nu respectă condiţia de a fi dreaptă, efectivă şi rezonabilă sub aspectul cuantumului.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenţii contestă modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, considerând că instanţa nu ar fi trebuit să ţină seama de opinia expertului D., ci ar fi trebuit să aibă în vedere opinia expertului C., care, în opinia lor, se coroborează cu contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar de către reclamanţi.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în apel punctele de vedere ale experţilor şi a validat soluţia primei instanţe, care a înlăturat punctul de vedere al expertului C., cu motivarea că acesta nu a întocmit raportul de expertiză cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Lega nr. 33/1994, deoarece a stabilit preţul făcând o medie aritmetică a preţurilor rezultate din contracte încheiate în perioada 2011 - 2015.
Aşadar, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel a analizat în apel critica referitoare la înlăturarea opiniei expertului C. şi a motivat de ce soluţia primei instanţe sub acest aspect este corectă.
Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe, menţinută în apel, de înlăturare a punctului de vedere exprimat de acest expert, este în acord cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 152/03.03.2015, Curte a constatat neconstituţionalitatea art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Prin decizia menţionată, Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului.
Ulterior, prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, Curtea Constituţională a adoptat aceeaşi soluţie şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Reţinând că expertul C. şi-a bazat opinia pe contracte de vânzare încheiate în perioada 2011 - 2015, deci într-o perioadă ulterioară momentului transferului dreptului de proprietate, soluţia primei instanţe, de înlăturare a opiniei acestui expert, menţinută de instanţa de apel, este legală.
Concluziile pe care le-a tras instanţa de apel din examinarea contractelor depuse de reclamanţi, cu privire la aptitudinea acestora de a fi considerate comparabile şi de a fi avute în vedere în procesul de evaluare, nu pot fi cercetate de instanţa de recurs, deoarece se referă la modul de evaluare a probatoriului, fiind o problemă de temeinicie a hotărârii, nu un aspect de nelegalitate care să poată fi cenzurat în recurs.
Susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa nu ar fi trebuit să ţină cont exclusiv de raportul de expertiză şi că nu se poate lăsa la aprecierea unor experţi stabilirea preţului cu care se vând imobile în unitatea administrativ teritorială este contrară prevederilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora:
"Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii", dar şi prevederilor art. 27 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora:
"Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî".
Se mai susţine de către recurenţi că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au fost preocupate să facă o adresă la OCPI Timiş sau Primăria Lugoj, pentru a se trimite toate contractele încheiate în perioada de referinţă şi nici nu a luat în seamă probele contrare acestei expertize.
Această critică, ce ar putea fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva unei pretinse încălcări a rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este nefondată, deoarece recurenţii aveau posibilitatea să facă demersuri proprii pentru a identifica alte eventuale tranzacţii imobiliare relevante, putând solicita refacerea expertizei numai în cazul în care o astfel de măsură ar fi fost justificată.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că demersurile în acest sens, pe care le-ar fi făcut personal pe parcursul soluţionării litigiului, ar fi avut ca afect un refuz nejustificat al instituţiilor care deţineau contracte de vânzare, iar, pe de altă parte, la dosar s-a depus un număr suficient de contracte de care instanţa să ţină seama la stabilirea valorii corecte a terenului.
În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei de apel cu privire la alte daune pe care reclamanţii le-ar fi suferit prin expropriere (fărâmiţarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.), se constată că nici în motivarea apelului şi nici în recurs, recurenţii nu au formulat critici motivate în fapt şi în drept cu privire la temeiurile în baza cărora li s-ar cuveni asemenea daune.
În apel, reclamanţii au făcut o referire indirectă la respectivele daune, atunci când au invocat un număr de opt contracte de vânzare-cumpărare pe care le-au individualizat în cererea de apel, apreciindu-le ca fiind comparabile elocvente pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, considerând că, prin prisma preţurilor stabilite în aceste contracte, s-ar impune o despăgubire mai mare decât cea oferită de expropriator, care să acopere şi daunele suferite prin expropriere. În aceeaşi manieră au procedat şi în cererea de recurs, care nu cuprinde o critică punctuală în ceea ce priveşte pretinsele daune, ci doar se susţine că daunele ar fi acoperite dacă instanţa ar avea în vedere preţurile din acele contracte.
Ca atare, întrucât instanţa de apel nu a fost învestită cu o critică distinctă şi motivată referitoare la prejudiciul suferit prin expropriere, nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa răspunzând în mod corect criticii explicite de netemeinicie privind contractele depuse de reclamanţi.
Se mai susţine în motivarea recursului că expertul D. a avut în vedere contracte de vânzare al căror obiect nu corespunde, din punctul de vedere al caracteristicilor, cu terenul în litigiu şi că valoarea acestor terenuri este mai mică decât preţul minim rezultat din expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici. Înalta Curte constată că această critică nu vizează nelegalitatea soluţiei pronunţate în cauză, ci netemeinicia acesteia, întrucât se critică modul în care instanţa de apel a evaluat şi a valorificat proba cu expertiza administrată în cauză, ceea ce excede cenzurii instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte onorariile experţilor, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu este suficientă afirmaţia că onorariul este excesiv, ci recurenţii ar fi trebuit să expliciteze punctual motivele pentru care consideră că experţii au stabilit fără temei sumele solicitate cu acest titlu.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs, în sensul că instanţa de fond a acordat doar 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, deşi reclamanţii au plătit aproximativ 10.000 RON costul expertizelor, Înalta Curte constată că acest aspect nu poate forma obiectul cenzurii în recurs, deoarece, pe de o parte, critica vizează sentinţa primei instanţe, iar Înalta Curte examinează legalitatea deciziei din apel, iar pe de altă parte, faţă de soluţia de respingere a acţiunii dispusă prin decizia din apel, se consideră respinsă implicit şi cererea privind cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi.
Referitor la motivul de recurs privind interpretarea greşită a prevederilor art. 32 din Legea nr. 255/2010 şi faptul că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că dispoziţiile H.G. nr. 492/2011 sunt incidente în cauză şi că nu s-a încheiat între părţi o convenţie validă asupra cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin art. 1 din H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842/16.12.2010, emisă în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", potrivit hărţii topografice prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.
Potrivit art. 3 s-a aprobat ca justă despăgubire pentru imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică prevăzut la art. 1 suma globală estimată de 156.000 mii RON.
Astfel, contrar a ceea ce susţin recurenţii, anexa la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842/16.12.2010, conţinea harta topografică pe care se află amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", iar nu sumele propuse a fi acordate fiecărui proprietar afectat de această lucrare de utilitate publică, potrivit art. 3 din hotărâre estimându-se doar o sumă globală pentru despăgubirea proprietarilor.
Anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 care conţinea şi despăgubirile propuse pentru fiecare proprietar a fost introdusă abia prin H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010.
De altfel, exproprierea fiind o instituţie de drept public, prin care statul şi unităţile administrativ-teritoriale impun, în mod forţat, transferul proprietăţii unor bunuri imobile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, în scop de utilitate publică şi în schimbul unei despăgubiri juste şi prealabile, în condiţiile legii, sub controlul instanţei judecătoreşti, procedura exproprierii se constituie într-o procedură specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege.
Atât potrivit Legii nr. 198/2004 (art. 12) cât şi potrivit Legii nr. 255/2010 (art. 29 raportat la art. 20), hotărârea de expropriere este considerat primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, până la care proprietarul are dreptul să facă acte de dispoziţie asupra acestuia în calitate de proprietar, transferul dreptului de proprietate operând în baza deciziei de expropriere după consemnarea sumei reprezentând despăgubirea stabilită.
În cauză, derularea procedurii de expropriere a început sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială), însă exproprierea terenului în litigiu s-a realizat efectiv doar la 16 august 2011 prin emiterea Deciziei de expropriere nr. 1167 sub imperiul Legii nr. 255/2010, motiv pentru care nu se poate reţine retroactivitatea acestor norme, în condiţiile abrogării lor pe parcursul procedurii prealabile şi anterior emiterii deciziei de expropriere şi a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor (acestea din urmă fiind emise în aplicarea Legii nr. 255/2010 şi a H.G. nr. 492/2011).
Cum, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamanţilor a fost emisă sub imperiul Legii nr. 255/2010, este de reţinut că potrivit principiului "tempus regit actum" aceasta este supusă normelor legale în vigoare la data emiterii sale, respectiv Legii nr. 255/2010, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile reclamanţilor legate de incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.
Este adevărat că, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la data hotărârii de expropriere, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 din aceeaşi lege prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi. Dispoziţiile Legii nr. 255/2010, prevăd că decizia de expropriere emisă în baza art. 9, constituie titlu pentru predarea imobilului şi, că în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate, care va constata acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din Legea nr. 255/2010).
Or, faţă de aceste dispoziţii legale, este de reţinut că, în cauză, în procedura derulată în temeiul Legii nr. 255/2010, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilite în condiţiile acestui act normativ, nu s-a făcut dovada existenţei unei convenţii/acord de voinţă, a unei învoieli, între expropriat şi expropriator.
Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, prevăd expres că înţelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează a se realiza numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii şi de expropriat, ca o condiţie ad validitatem pentru materializarea convenţiei părţilor.
Or, în cauză, nu a fost probată existenţa unui astfel de proces-verbal de constatare a unui acord de voinţă intervenit între reclamanţi şi expropriator, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Reclamanţii, în susţinerea existenţei unui acord de voinţă, a unei înţelegeri, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, se prevalează de "Cererea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010" depusă la expropriator, însă, din examinarea acestui înscris rezultă că acesta nu cuprind nicio menţiune cu referire la cuantumul sumelor pe care le-ar fi acceptat cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat, motiv pentru care nu se poate reţine că cererea de care se prevalează reclamanţii face dovada întâlnirii ofertei cu acceptarea. Pe de altă parte, este de observat că această cerere vizează acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 255/2010 şi nu ale Legii nr. 198/2004, iar cererea nu a fost avizată de membrii comisiei de expropriere pentru a se putea reţine întâlnirea ofertei cu acceptarea, motiv pentru care nu poate avea valenţa unei înţelegeri sau a unui acord de voinţă şi nici nu poate fi apreciată ca echivalent al actului la care fac referire în mod expres dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010.
Din această perspectivă, este nefondată susţinerea reclamanţilor legată de existenţa convenţiei/învoielii în ce priveşte stabilirea despăgubirilor.
Este nefondată şi susţinerea referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că pârâtul a expropriat terenul şi a stabilit despăgubirile în mod unilateral. Se constată că, atât la nivel constituţional, cât şi în planul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, exproprierea este recunoscută ca fiind un mecanism legal de pierdere a dreptului de proprietate privată cu privire la imobile, pentru cauză de utilitate publică, prin trecerea acestora în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, esenţial fiind ca privarea de proprietate să fie făcută cu o justă şi prealabilă despăgubire. În speţă, astfel cum s-a arătat anterior, despăgubirea stabilită de expropriator a fost cenzurată în cadrul procedurii judiciare, stabilindu-se pe baza opiniilor exprimate de experţi că aceasta este justă, situaţie în care nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi a fost respins, ca nefondat.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 25 din data de 10 februarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2017.
Procesat de GGC - CT