Trademark counterfeiting: evidentiary scope for proving renown under Regulation 207/2009 Art. 9(1)(c)

Marcă comunitară. Acțiune în contrafacere. Notorietate. Mijloace de probă

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic : marcă de renume

probe

C.proc.civ., art. 264

Regulamentul nr. 207/2009, art. 9 alin. 1 lit.c)

Notă: Regulamentul (CE) NR. 207/2009 privind marca comunitară a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 2017/1001 din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene

Renumele mărcii presupune cunoașterea mărcii de către o parte semnificativă a publicului, iar în examinarea acestei condiţii trebuie să se ia în considerare toate elementele relevante, în special cota de piață deținută de marca vizată, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării acestei mărci, importanța investițiilor efectuate de întreprindere pentru a o promova.

Din punct de vedere probator, gradul de cunoaştere de către public constituie însuşi faptul principal ce trebuie dovedit de către titularul mărcii de renume, în timp ce elementele sau factorii relevanţi, menţionaţi anterior, corespund faptelor probatoare, care contribuie la dovedirea existenţei sau a inexistenţei faptului determinant în soluţionarea cauzei. Din acest motiv, orice înscrisuri referitoare la aceşti factori pot fi considerate, de principiu, mijloace de probă concludente şi pertinente pentru demonstrarea cunoașterii mărcii de către o parte semnificativă a publicului, care se impun a fi analizate ca atare, înlăturarea lor fiind posibilă doar în urma aprecierii coroborate a probelor, în aplicarea art. 264 C.proc.civ.

Or, instanţa de apel, limitând nejustificat mijloacele de probă ce pot fi administrate în dovedirea renumelui unei mărci, a considerat în mod greşit că doar sondajele de opinie permit stabilirea cunoaşterii mărcii şi, implicit, a gradului de cunoaştere a mărcii de către public.

Chiar dacă un sondaj de opinie poate să facă parte dintre mijloacele pe baza cărora se apreciază dacă o marca este cunoscută de o fracţiune semnificativă a publicului, rezultatul său nu poate constitui singurul element în stabilirea renumelui mărcii, impunându-se coroborarea sa cu alţi factori a căror existenţă a fost demonstrată prin probele administrate.

Concludenţa şi pertinenţa unui mijloc de probă ori caracterul de probă directă nu asigură valoare absolută respectivei dovezi, instanţa având obligaţia să ţină cont de toate probele administrate, examinându-le pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, astfel cum prevede art. 264 C.proc.civ.

Din această perspectivă, instanţa nu a respectat regulile de probaţiune arătate anterior şi nu a procedat în concret la analiza mijloacelor de probă administrate de titularul mărcii pentru dovedirea renumelui mărcii a cărei încălcare o pretinde în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 207/2009, înlăturându-le ab initio în absenţa unui sondaj de opinie.

Secția I civilă, decizia nr. 2700 din 22 iunie 2018

Prin cererea înregistrată la data de 13.08.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, astfel cum a fost modificată la data de 6 martie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. SRL, să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reţinute de autorităţile vamale, conform notificării Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanța din 29.07.2013 ca aducând atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale FREELANDER nr. 003070869/26.02.2003, respectiv asupra mărcii comunitare verbale FREELANDER nr. 003648847/16.02.2004 şi asupra mărcii comunitare verbale DISCOVERY nr. 000143842/30.03.1996; să se dispună interzicerea importului, precum şi a comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând semne identice sau similare cu marca comunitară verbală FREELANDER nr. 003070869/26.02.2003, respectiv cu marca comunitara verbală FREELANDER nr. 003648847/16.02.2004 şi cu marca comunitară verbală DISCOVERY nr. 000143842/30.03.1996, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 345 din 20.03.2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, a dispus interzicerea importului şi comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor „bocanci bărbăteşti cu faţa de piele bombeu metalic DISCOVERY” reţinute de autorităţile vamale conform Notificării Direcţiei Regionale de Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa din 29.07.20113, a dispus interzicerea importului şi comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare cu marca comunitară verbală DISCOVERY nr.000143842/30.03.1996, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi în final a obligat reclamanta la 1870 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Prin decizia nr. 447 din 11.11.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. SRL împotriva sentinţei menţionate, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ce a fost schimbată în parte, în sensul că s-a dispus interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reţinute de autorităţile vamale, conform notificării Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa din 29.07.2013 ca aducând atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale FREELANDER nr.003648847/16.02.2004, s-a dispus interzicerea importului, precum şi a comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând semne identice sau similare cu marca comunitară verbală FREELANDER nr.003648847/16.02.2004, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 6392,8 lei în primă instanţă şi de 150 lei în apel; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin decizia nr. 809 din 05.04.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Prin decizia nr. 713 din 12.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de către ambele părţi împotriva sentinţei nr. 345/2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. a susţinut că decizia este nelegală, în temeiul art. 488 pct. 8 C.proc.civ., arătând, în esenţă, următoarele:

- Curtea de Apel nu a respectat limitele casării impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 501 alin. (3) C.proc.civ.

Prin decizia nr. 809/2016, Înalta Curte a considerat că instanţa de apel ce a soluţionat în primul ciclu procesual a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare deoarece nu a pus în discuţia părţilor temeiul de drept reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr.207/2009. În egală măsură, s-a arătat că temeiul juridic al cererii invocat de către reclamantă nu leagă instanţa, judecătorul dând calificarea juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, cu condiţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În baza acestor argumente, singura greşeală identificată de Înalta Curte în decizia recurată priveşte încălcarea dreptului la apărare al pârâtei prin aceea că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor temeiul juridic în baza căruia instanţa de apel a soluţionat cauza.

Instanţa de rejudecare a apelului nu mai putea face noi aprecieri cu privire la temeiul juridic reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 sau dacă încadrarea situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii în art.9 alin. (1) lit. b) reprezintă sau nu o schimbare a temeiului juridic în apel, aceste aspecte fiind tranşate în mod definitiv de Înalta Curte.

Or, instanţa de apel a analizat din nou posibilitatea instanţei de a soluţiona cauza în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, ceea ce excede limitelor judecăţii date de instanţa de casare, cât timp Înalta Curte a dispus în mod clar că acest lucru este posibil cu condiţia ca instanţa să pună în discuţia părţilor incidenţa acestui text de lege.

Au fost încălcate, astfel, dispoziţiile art. 501 alin. (3) C.proc.civ., în aplicarea cărora instanţa care rejudecă pricina trebuie să se limiteze la analizarea aspectelor care au atras casarea, cu respectarea indicaţiilor date de instanţa superioară şi în limitele fixate de aceasta, ceea ce înseamnă că nu are dreptul să repună în discuţie acea parte din hotărâre care a intrat în autoritate de lucru judecat.

Instanţa de trimitere nu este îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin decizia instanţei de recurs, un astfel de demers ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces, conform prevederilor art. 501 C.proc.civ.

- Calificarea juridică a cererii, după ascultarea părţilor, nu reprezintă o modificare a cadrului procesual, nici a obiectului şi nici a cauzei, neaducând atingere dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C.proc.civ.

Recurenta a susţinut, pe lângă faptul că acest aspect a fost tranşat în mod definitiv de Înalta Curte, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit încălcarea prevederilor vizând inadmisibilitatea modificării cererii în apel.

În esenţă, recurenta a arătat că nici Codul de procedură civilă, nici altă dispoziţie legală nu limitează dreptul instanţei de apel de a purcede la corecta calificare a normei de drept specifică cererii de chemare în judecată. Mai mult, omisiunea instanţei de a restabili calificarea juridică exactă poate fi luată în considerare şi din oficiu, fiind un motiv de ordine publică în sensul art. 479 alin (1). Aşadar, invocarea unei noi calificări juridice nu constituie o cauză nouă dacă faptele pe care se întemeiază noile motive de drept nu sunt diferite faţă de cele alegate la prima instanţă.

Calificarea juridică a actelor şi a faptelor deduse judecăţii poate fi restabilită de către judecător în baza art. 22 alin. (4), chiar dacă părţile i-au dat o altă denumire, caz în care singura obligaţie a judecătorului este de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Judecătorul trebuie să ceară părţilor explicaţiile necesare pentru o corectă soluţionare a pricinii, iar nu să refuze judecata pe fond a cererii pe motiv că partea nu a indicat un temei juridic corect.

În al doilea rând, instanţa de apel a greşit reţinând ca reclamanta a urmărit judecarea pricinii exclusiv din perspectiva încadrării în ipotezele de fapt ale art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) din Regulamentul nr. 207/2009.

Toate cererile şi apărările depuse de părţi în faţa primei instanţe arată fără dubiu că reclamanta a urmărit judecarea acţiunii în contrafacere sub toate aspectele ei inclusiv din perspectiva dovedirii unui risc de confuzie bazat pe identitatea dintre semne şi similaritatea/complementaritatea produselor şi serviciilor. Argumente referitoare la identitatea sau similaritatea produselor au fost invocate atât prin cererea de chemare în judecată şi cererea de modificare a acesteia, cât şi în cadrul răspunsului la întâmpinare şi a concluziilor scrise depuse în faţa primei instanţe.

Or, faţă de poziţia clară exprimată de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare depus şi prin alte apărări formulate, rezultând fără dubiu o incidenţă a tezei prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b), se putea pune în discuţie oricare altă problemă procedurală cu privire la cadrul procesual, dar nu se putea omite că reclamanta s-a referit în mod explicit la incidenţa dispoziţiilor menţionate.

În concluzie, instanţa de apel, punând în discuţie corecta încadrare a cauzei în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b), trebuia să constate că în raport cu motivele de fapt şi de drept ale acţiunii în contrafacere, în raport cu poziţia şi apărările părţilor formulate în faţa primei instanţe, dar şi în mod explicit prin cererea de apel, temeiul de drept al acţiunii îşi găseşte norma adecvată în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b).

Un argument suplimentar în susţinerea acestei soluţii, după cum s-a arătat în doctrină, este dat şi de art. 478 alin. (4) C.proc.civ. ce permite părţilor explicitarea pretenţiilor.

În interpretarea şi aplicarea acestei norme, Înalta Curte a pronunţat decizia obligatorie nr. 28/2015, prin care s-a statuat că explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă.

Recurenta a susţinut că, faţă de argumentele şi limitele stabilite de Înalta Curte în interpretarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4), precum şi motivarea deciziei de apel în prezenta cauză, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit acest articol.

În speţă, alegerea normei de drept fără schimbarea faptelor invocate în susţinerea cererii nu poate reprezenta o modificare ce excede limitelor permise de acest articol. Incidenţa art. 9 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009 a fost susţinută încă de la începutul procesului şi este o pretenţie subsecventă celor întemeiate în mod expres pe dispoziţiile prevăzute de lit. a) din art. 9.

Aspectele menţionate de reclamantă încă din faţa primei instanţe, prin răspunsul la întâmpinare formulat, cu privire la similaritatea/complementaritatea produselor şi existenţa riscului de confuzie au fost reluate în apel şi reprezintă simple explicaţii, care pot fi încadrate în textul analizat de instanţă.

În fine, prima instanţă în mod explicit a analizat nu doar identitatea dintre produse sau servicii, dar şi similaritatea sau complementaritatea acestora, atât în ce priveşte mărcile FREELANDER, cât şi DISCOVERY.

Stabilirea aspectelor de mai sus depăşeşte condiţiile impuse de legiuitor pentru admiterea acţiunii în contrafacere în baza literei a din art. 9, care se referă doar la ipoteza identităţii produselor. Or, textul de lege cu privire la judecarea, dar nemodificarea cadrului în apel, vizează limitele soluţionării primei instanţe ţinându-se cont de toate cererile şi apărările părţilor.

Prin hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut în considerente că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond ca intre produse nu exista similaritate. Devine astfel evident că nu era cererea de apel primul act procesual prin care se punea în discuţie încălcarea drepturilor reclamantei în virtutea similarităţii intre produse pentru care există protecţie cu cele pe care pârâta le-a importat sub semnul FREELANDER.

Or, în acest caz, critica din perspectiva art. 478 alin. (3) nu mai poate fi susţinută, cel mult punându-se problema în apel dacă prima instanţă a răspuns tuturor aspectelor de fapt şi de drept invocate de părţi sau dacă instanţa de fond trebuia să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii în raport de situaţia de fapt şi de apărările părţilor formulate în cererile acestora şi dacă poziţia reclamantei prin cererile formulate, cum ar fi răspunsul la întâmpinare, este o precizare de acţiune sub aspectul temeiului de drept.

- Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia rejudecarea priveşte principiul disponibilităţii, urmând a fi lămurit temeiul de drept, respectiv posibilitatea instanţei de apel de a identifica şi aplica norme de drept ce nu au fost invocate de reclamantă, contravine în mod flagrant deciziei de îndrumare date de Înalta Curte.

Prin decizia de casare, s-a stabilit că singura greşeală a Curţii de apel ce a soluţionat în primul ciclu procesual a fost nerespectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Înalta Curte nu a apreciat, sub nicio formă, că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, modificând obiectul şi limitele procesului astfel cum au fost fixate prin cererile şi apărările părţilor. Din contră, instanţa de recurs chiar a arătat, în mod expres, că judecătorul nu este legat de temeiul juridic indicat de părţi, ci are obligaţia de a da faptelor deduse judecăţii calificarea juridică corectă, chiar dacă părţile au dat o altă calificare.

Este evident că instanţa de apel a analizat şi aplicat un principiu diferit de cel cu privire la care a considerat Înalta Curte că nu a fost corect aplicat în primul ciclu procesual.

- Soluţionarea fondului cauzei de către Curtea de Apel a fost nelegală, încălcându-se dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Regulamentul nr.207/2009.

Pentru a pronunţa o hotărâre legală, instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor temeiul de drept reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulament, pentru ca acestea să facă apărări în raport de textul de lege menţionat, instanţa urmând să decidă dacă situaţia de fapt dedusă judecăţii se încadrează sau nu în textul de lege amintit.

Instanţa de apel, în şedinţa din 14.09.2016, a pus în discuţia părţilor acest temei juridic şi ar fi trebuit să soluţioneze cauza în raport cu acesta, fiind întrunite toate condiţiile de aplicare cerute de legiuitor.

Astfel, identitatea semnelor cu mărcile a fost stabilită fără putinţă de tăgada de toate instanţele ce au soluţionat prezenta cauză.

În plus, instanţa de apel a constatat că „produsele nu sunt identice, ci similare fiind înrudite în plan comercial şi cu o destinaţie comună”. Deşi afirmaţia instanţei este corectă, aceasta rămâne fără aplicabilitate deoarece instanţa a refuzat să cerceteze incidenţa lit. b), contrar indicaţiilor date de Înalta Curte. Practic, instanţa a admis pretenţiile reclamantei, dar a considerat că nu poate pronunţa o decizie în acest sens, nefiind învestită.

Dacă ar fi analizat incidenţa în speţă a art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul 207/2009, chiar stabilind că produsele nu sunt complementare sau că au un grad de similaritate scăzut, instanţa ar fi concluzionat că în cauză există o încălcare a mărcii FREELANDER în temeiul riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.

Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel a restrâns nelegal mijloacele de probă pertinente pentru dovedirea renumelui unei mărci.

Cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c), instanţa de apel a greşit apreciind ca renumele unei mărci poate fi probat „doar prin sondaje”, restrângând în mod nelegal sfera probațiunii de care se poate folosi reclamantul în dovedirea renumelui mărcii.

Nici legea şi nici jurisprudenţa nu au impus anumite categorii de probe ale renumelui ca obligatorii şi nici nu au exclus altele. De asemenea, dovezile privind renumele unei mărci trebuie analizate global şi, potrivit dispoziţiilor în vigoare, nu există o prevedere care să stabilească obligativitatea depunerii anumitor documente, precum cele care atestă cunoaşterea de către public în baza unor sondaje, pentru a dovedi renumele unei mărci, ci, la dovedirea renumelui, titularul unei mărci se poate folosi de orice alte asemenea documente, articole din presă, materiale promoţionale.

Având în vedere cele de mai sus, instanţa de apel trebuia să analizeze toate documentele depuse în sprijinul dovedirii renumelui mărcii FREELANDER şi nu să se limiteze la a considera sondajele de opinie ca fiind singurele în măsură să dovedească renumele mărcii. Documentele depuse de reclamantă sunt suficiente pentru reţinerea renumelui mărcii FREELANDER.

În acest sens, probele ataşate privind renumele mărcilor invocate au vizat în egală măsură marca DISCOVERY şi mărcile FREELANDER. În mod corect, dar limitat la marca DISCOVERY, Tribunalul a reţinut, în temeiul probatoriului administrat, notorietatea mărcii de natură a conduce la obţinerea de către pârâtă a unui „profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii reclamantei şi pe de altă parte la diluţia acesteia”.

Argumentele instanţei cu privire la notorietatea mărcii DISCOVERY şi profitarea de pârâtă de renumele acesteia, în condiţiile art. 9 alin. (1) lit. c), sunt valabile şi pentru cazul mărcilor FREELANDER. A aprecia, în baza aceloraşi documente, că o marcă este notorie, iar cealaltă nu este cunoscută de o parte semnificativă a publicului, reprezintă o contradicţie ce trebuie înlăturată de instanţa de recurs.

Prin cererea de recurs, pârâta a invocat prevederile art.488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ. şi a susţinut următoarele:

- instanţa de apel nu a efectuat o cercetare judecătorească minuţioasă şi corectă a probelor aflate la dosar, drept pentru care a ajuns la concluzia eronată că SC B. SRL a utilizat ilicit marca „Discovery” pentru care reclamanta are un drept de proprietate intelectuală, fiind marcă înregistrată;

- concluzia instanţei de apel şi a celei de fond este falsă deoarece nu există identitate/similaritate de marcă/semn, reclamanta deţine o marcă verbală, iar pârâta a folosit un semn grafic personalizat;

- nu există identitate/similaritate de produse, produsele celor doi adversari sunt din clase diferite la OSIM/OHIM;

- reclamanta nu are exclusivitate asupra mărcii, existând zeci de beneficiari ai acestui element verbal de marcă conform dovezilor din dosar.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtei (în fapt, excepţia nulităţii), având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de lege şi în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C.proc.civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.03.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. , iar în aplicarea art. 493 alin. (7) C.proc.civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a reţinut excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta SC B. SRL.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, văzând şi dispoziţiile adoptate de completul de filtru, Înalta Curte constată următoarele:

Prin hotărârea adoptată în complet de filtru, s-a considerat că doar unul dintre recursurile formulate este admisibil în principiu, motiv pentru care s-a făcut aplicarea art. 493 alin. 7 C.proc.civ. în privinţa recursului admisibil şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia.

În cazul celui de-al doilea recurs, completul de filtru a constatat că nu este posibilă pronunţarea a două hotărâri distincte în procedura filtrării – o încheiere de admitere în principiu şi o decizie de respingere a recursului care nu întruneşte cerinţele de admisibilitate-, dar nu este posibilă nici soluţionarea acestuia în şedinţă publică, în alte condiţii decât cele expres prevăzute de art.493 alin. 7 C.proc.civ.

Din acest motiv, a fost reţinută excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta SC B. SRL, urmând ca pronunţarea asupra recursului, în sensul constatării nulităţii sale, precum şi motivarea acestei soluţii, să se regăsească în aceeaşi decizie prin care Înalta Curte se va pronunţa asupra recursului admis în principiu.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC B. SRL, se constată următoarele:

În conformitate cu art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, în timp ce art. 489 alin. 2 C.proc.civ. prevede că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Potrivit art. 493 alin. 5 C.proc.civ., dacă motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488, completul anulează recursul printr-o decizie motivată.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C.proc.civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ.

Pe de altă parte, nu este admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 488 C.proc.civ.

În acelaşi timp, criticile formulate pentru prima dată în recurs, cu referire la judecata în primă instanţă, nu pot fi considerate motive de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp nu au făcut obiectul unui motiv de apel, care să fi fost analizat de către instanţa de apel.

În acest sens, din art. 488 alin. 2 C.proc.civ. rezultă că motivele prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite dacă ele au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori nu au fost invocate în termen.

Faţă de considerentele expuse anterior în legătură cu cerinţele de operare a sancţiunii nulităţii căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speţă, niciuna dintre susţinerile din motivarea recursului nu relevă vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488, după cum se va arăta în continuare.

Ca urmare a casării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei de apel pronunțate în ciclul procesual anterior, Curtea de Apel București a reanalizat atât apelul reclamantei, cât și apelul pârâtei, respingându-le pe ambele ca nefondate, prin decizia recurată în prezenta cauză.

În condițiile în care instanța de apel a considerat că este necesar să reanalizeze motivele de apel formulate de către pârâtă, criticile din recurs nu pot fi formulate cu ignorarea limitelor efectului devolutiv al apelului, prin raportare la motivele de apel, astfel cum acestea au fost formulate în calea ordinară de atac.

Or, susținerile din cererea de recurs nu se regăsesc și în cererea de apel, nefăcând obiectul învestirii instanței de apel, motiv pentru care aspectele învederate în recurs nici nu au fost analizate prin decizia recurată.

Astfel, prin cererea de apel, pârâta a enunțat următoarele critici: cauza a fost soluționată cu ignorarea cererii de recuzare; prima instanță a reținut în mod greşit că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 344/2005, ale Legii nr.84/1998 și ale Regulamentului său de aplicare; ignorarea reașezării în anul 2011 a claselor de produse și servicii în cadrul Clasificării de la Nisa; ignorarea punctului de vedere exprimat de OSIM; neefectuarea unei expertize a bunurilor importate pentru a se stabili dacă sunt contrafăcute.

Prin cererea de recurs, pârâta a susținut următoarele: absența identității/similitudinii între marca verbală a reclamantei și semnul folosit de către pârâtă; absența identității/similitudinii între produsele părților în litigiu, situate în clase diferite; reclamanta nu are exclusivitate asupra mărcii.

Comparând susținerile din căile de atac succesiv exercitate, este evident că cererea de recurs se referă la alte aspecte decât cele invocate în apel și care puteau fi învederate pe calea apelului, din moment ce hotărârea primei instanțe s-a întemeiat, în ce privește marca DISCOVERY, tocmai pe existența dreptului exclusiv al reclamantei de a interzice folosirea mărcilor sale în comerț de către pârâtă, fără acordul său, și pe constatarea existenței similitudinii între semnele aflate în conflict, respectiv între produsele pe care acestea sunt aplicate. De asemenea, tribunalul a analizat și argumentul referitor la existența altor mărci care folosesc același semn și l-a înlăturat ca nerelevant, fiind posibilă formularea unei critici față de această apreciere pe calea apelului.

În acest context, Înalta Curte constată că susținerile arătate anterior sunt formulate omisso medio, vizând, în realitate, hotărârea primei instanțe, însă fără a fi fost invocate pe calea apelului, motiv pentru care nu pot fi primite, față de prevederile imperative ale art. 488 alin. 2 C.proc.civ., neputând fi considerate drept critici de nelegalitate a deciziei recurate.

Singura susținere ce vizează judecata din apel este cea potrivit căreia instanţa de apel a ajuns la concluzia eronată că SC B. SRL a utilizat ilicit marca DISCOVERY întrucât nu a efectuat o cercetare judecătorească minuţioasă şi corectă a probelor aflate la dosar.

Această afirmație a părții nu constituie, însă, o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, cât timp, deși a invocat formal cazul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta nu a arătat în concret ce prevederi legale au fost aplicate sau interpretate greşit de instanţa de apel și în ce au constat, în mod efectiv, greşelile instanţei de apel.

Pe de altă parte, referirile la modul de evaluare a probelor în scopul stabilirii situației de fapt interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, nu constituie critici susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile din art. 488 C.proc.civ., cu atât mai mult atunci când imputarea adusă instanței este formulată generic, ca un simplu enunț al nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără vreo argumentare și fără raportarea concretă la actele de procedură îndeplinite în cursul judecății.

Față de considerentele expuse, constatându-se că susținerile din cererea de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 sau în vreunul dintre celelalte cazuri de casare descrise de art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta SC B. SRL, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. 5 cu referire la art. 486 alin. 1 lit. d, art. 489 alin. 2 și art. 488 alin. 2 C.proc.civ.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., se constată următoarele:

Recursul reclamantei vizează exclusiv soluționarea pretențiilor decurgând din pretinsa încălcare de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii FREELANDER, în condițiile în care cererea cu acest obiect a fost respinsă în primă instanță, iar prin decizia recurată, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin motivele de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici: încălcarea dezlegărilor din decizia de casare; aprecierea greșită privind încălcarea prevederilor referitoare la inadmisibilitatea modificării cererii în apel, cu consecința neanalizării condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară; încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. 1 lit. c din Regulamentul nr. 207/2009.

În ceea ce privește nerespectarea dezlegărilor obligatorii din decizia de casare, în raport de prevederile art. 501 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de rejudecare a apelului nu mai putea face noi aprecieri cu privire la temeiul juridic reprezentat de art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr.207/2009 sau dacă încadrarea situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii în art. 9 alin. 1 lit. b reprezintă sau nu o schimbare a temeiului juridic în apel, deoarece aceste aspecte au fost tranşate în mod definitiv de Înalta Curte prin decizia nr. 809/2016.

Aceste susțineri sunt nefondate.

După cum rezultă din considerentele deciziei nr. 809/2016 pronunțate de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, casarea deciziei de apel nr. 447/2014 a fost dispusă pentru încălcarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, prin pronunțarea hotărârii cu analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Totodată, Înalta Curte a constatat că aceste dispoziții legale au fost avute în vedere pentru prima oară în apel, fiind analizate de către curtea de apel în cuprinsul deciziei atacate, în condițiile în care acestea nu au fost indicate drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, iar prima instanță a verificat exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute de lit. a și c din art. 9, fără a-și pune problema calificării în prealabil a cererii, conform art. 22 alin. 4 C.proc.civ., în baza altui temei juridic decât cel invocat de către reclamantă.

Considerentele expuse anterior relevă faptul că prin decizia de casare nu s-a tranșat dacă instanța de apel încălcase sau nu dispozițiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ., referitoare la inadmisibilitatea modificării în apel a elementelor cererii de chemare în judecată și a formulării de noi pretenții, și nici măcar dacă, de principiu, soluționarea pretențiilor reclamantei în baza altui temei legal decât cel invocat explicit în fața primei instanțe reprezintă o calificare a cererii, conform art. 22 alin. 4 C.proc.civ., sub aspectul temeiului juridic, și dacă aceasta ar fi admisibilă direct în apel.

Decizia de casare a sancționat doar nepunerea în discuția părților a aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr.207/2009, considerând că acest act de procedură era obligatoriu pentru respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, prin simplul fapt că hotărârea pronunțată s-a întemeiat pe un temei juridic avut în vedere pentru prima oară abia prin decizia de apel. În acest sens, alin. 6 al art.14 C.proc.civ., ce consacră principiul contradictorialității, obligă instanța să își întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept, pe explicațiile sau pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În atare context, referirea din decizia de casare la art. 22 alin. 4 C.proc.civ. are semnificația întăririi constatării unei încălcări a principiului contradictorialității, în sensul că, și în cazul unei calificări juridice a cererii, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Așadar, conform Înaltei Curţi, încălcarea a operat independent de faptul dacă, în concret, instanța de apel procedase sau nu la o calificare juridică a cererii, cât timp, chiar în acest caz, exista obligația provocării unei dezbateri contradictorii.

Față de considerentele decisive ale deciziei de casare, expuse anterior, nu rezultă vreo dezlegare în sensul celor pretinse prin motivele de recurs, impunându-se doar concluzia că dispozițiile art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009 au fost avute în vedere pentru prima oară prin decizia de apel, împreună cu constatările redate în decizia de casare.

În acest context, este nefondată critica potrivit căreia instanța de rejudecare a apelului ar fi încălcat prevederile art. 501 C.proc.civ. și decizia de casare prin examinarea, după punerea în discuția părților, a împrejurării dacă pretențiile reclamantei pot fi soluționate pe temeiul art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009.

Înalta Curte reține că recurenta a criticat în continuare și aprecierile instanței de apel referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, prevăzute de art. 478 C.proc.civ., pretinzând, în esență, că instanța ar fi trebuit să procedeze la calificarea cererii în contrafacere ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009.

Se constată că nici această critică nu este fondată.

Prin decizia recurată, s-a apreciat că invocarea de către reclamantă abia prin cererea de apel a existenței unui risc de confuzie, fără precizarea ipotezei din art. 9 al Regulamentului – ce a fost indicată după casarea cu trimitere ca fiind reprezentată de cea de la lit. b -, echivalează cu o modificare a elementelor cererii de chemare în judecată, inadmisibilă în apel, conform art.478 alin. 3 C.proc.civ.

Așadar, instanța de apel s-a referit la un motiv de fapt concret, ce ar fi trebuit să se regăsească în cererea de chemare în judecată, însă a fost invocat abia prin cererea de apel, și nu doar la neinvocarea dispoziției legale ce conține explicit cerința riscului de confuzie.

Acestui din urmă fapt i s-a dat relevanță în aplicarea art. 478 C.proc.civ. în contextul absenței oricărei referiri a reclamantei la riscul de confuzie în fața primei instanțe. Se constată, de asemenea, că instanța nu a luat în considerare posibilitatea calificării cererii de chemare în judecată, sub aspectul determinării temeiului juridic, din cauza absenței motivului de fapt care să susțină incidența dispozițiilor legale pretinse de către reclamantă în apel, și nu pentru că ar fi asimilat calificarea juridică a unei cereri cu o modificare inadmisibilă a cererii în apel.

În atare condiții, cercetarea modului de aplicare a legii prin decizia recurată presupune a se stabili dacă, în concret, pentru învestirea legală a instanţei cu soluţionarea cauzei pe temeiul art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009, este necesar ca existența unui risc de confuzie în acţiunea în contrafacerea mărcii să fie invocată în mod explicit prin acţiunea introductivă ori, cel puţin, reclamantul să indice în mod expres ipoteza de la lit. b din art. 9.

Existența unui risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere, în conflictul dintre o marcă și un semn folosit cu titlu de marcă, reprezintă o condiție de aplicare doar în ipoteza din art. 9 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 207/2009.

În cazul descris de alin. a din același articol, privind semne identice și produse identice, riscul de confuzie este prezumat, astfel încât nu este necesară invocarea sa, din moment ce nu trebuie dovedit de către reclamantul din acțiunea în contrafacere.

Ipoteza din art. 9 alin. 1 lit. c nu presupune dovedirea unui risc de confuzie, fiind suficientă legătura pe care consumatorul o face între un semn și o marcă de renume, creată prin similitudinea semnelor, când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora.

Rezultă, astfel, că susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 9 lit. a și c, indicate în mod expres, nu denotă vreo intenție a titularului mărcii de a invoca și ipoteza de la lit. b, care presupune dovedirea unui risc de confuzie.

Nici împrejurarea invocării similarității, în forma complementarității, produselor şi serviciilor vizate de marcă, respectiv de semnul terțului, nu reclamă în mod necesar incidența lit. b, în absența legăturii pe care reclamantul intenționează să o facă între aceste cerințe și condiția riscului de confuzie.

Or, se observă din cuprinsul cererii de modificare a acțiunii introductive că reclamanta a invocat similitudinea produselor din clasa 25 desemnate prin înregistrarea mărcii FREELANDER nr.003648847 (ca, de altfel, și a celor din clasa 25 desemnate prin înregistrarea mărcii DISCOVERY) în contextul lit. c al art. 9, și nu al lit. b.

Reclamanta a arătat, astfel, că enunțul de la lit. c se referă în mod explicit la folosirea semnelor similare pentru produse diferite, însă CJUE a decis că protecția mărcilor cu renume este aplicabilă în baza acestui temei legal și în situația în care produsele sunt identice sau similare, pentru care protecția este cu atât mai justificată.

Reclamanta face referire, neîndoielnic, la jurisprudenţa constantă a CJUE prin care art. 9 alin. 1 lit. c din Regulamentul mărcii comunitare şi norma echivalentă din directiva de armonizare a legislațiilor naționale referitoare la mărci au fost interpretate a fortiori, în sensul că protecția conferită prin aceste dispoziţii mărcilor de renume, pentru produse sau servicii diferite, este valabilă cu atât mai mult și în raport cu utilizarea unui semn identic sau similar unei mărci de renume pentru produse și servicii identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca (a se vedea, de exemplu, hotărârea din cauza C-329/09 Interflora, paragraf 68, cu jurisprudenţa anterioară citată).

Această aplicare extensivă a normei nu înseamnă, însă, translatarea condiției riscului de confuzie de la lit. b în domeniul de aplicare al ipotezei de la lit. c, pentru că nu este posibilă crearea unei lex tertia pe cale de interpretare, ci doar verificarea cerințelor de la lit. c și în cazul produselor identice sau similare.

Astfel, nu s-ar putea considera că reclamanta, prin invocarea similitudinii produselor în contextul art. 9 alin. 1 lit. c, a urmărit dovedirea existenței unui risc de confuzie, cerință proprie ipotezei de la lit. b.

În același sens, prin decizia de casare nr. 809/2016 a Înaltei Curţi din ciclul procesual anterior, s-a arătat în mod expres că problema similarității dintre marcă/semn și produse se pune și în cazul lit. c al art. 9 din Regulament, neținând exclusiv de examinarea riscului de confuzie.

Față de toate considerentele expuse, rezultă că reclamanta nu a invocat în mod explicit existența unui risc de confuzie între semnele în conflict și nici nu se poate aprecia că asemenea intenție putea fi desprinsă din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod corect că evocarea acestei împrejurări abia prin motivele de apel echivalează cu adăugarea unui motiv de fapt nou, care ar fi conturat o pretenție distinctă, inadmisibilă în apel, în conformitate cu art. 478 alin. 3 C.proc.civ. și care nici nu poate fi considerată drept o pretenție implicită, pe temeiul art. 478 alin. 4 C.proc.civ.

În consecință, criticile pe acest aspect din motivarea recursului sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Sunt, însă, fondate criticile recurentei referitoare la mijloacele de probă administrate pentru dovedirea renumelui unei mărci, în contextul art. 9 alin. 1 lit. c din Regulamentul mărcii comunitare.

Pe temeiul acestei norme, titularul unei mărci comunitare este îndreptățit să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț, un semn identic sau similar cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta este de notorietate în Comunitate și când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora.

Norma conferă o protecţie extinsă mărcilor renumite în Uniunea Europeană, chiar pentru situaţia în care terţul foloseşte semnul identic sau similar cu marca pentru produse ori servicii diferite - şi, cu atât mai mult, pentru produse sau servicii identice -, împotriva atingerilor aduse fie caracterului distinctiv al mărcii (diluarea), fie renumelui acestei mărci (defăimarea) ori pentru profitul necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii (parazitismul). Una singură dintre aceste atingeri este suficientă pentru ca norma prevăzută în dispozițiile menționate să se aplice (a se vedea, în acest sens, hotărârile CJUE din cauzele C-324/09 L’Oréal, paragrafe 38 şi 42, respectiv C-329/09 Interflora, paragrafe 72-74).

Cât priveşte proba renumelui mărcii, instanţa de apel a reținut că în aprecierea renumelui sunt avute în vedere mai multe criterii: vechimea depozitului, importanța vânzărilor, importanța bugetului consacrat promovării mărcii sau produsului. În același timp, însă, s-a apreciat că singurul criteriu obiectiv este cunoașterea mărcii de către public, astfel încât aceasta poate fi stabilită doar prin sondaje.

În evaluarea legalităţii acestor aprecieri, trebuie pornit de la premisa că renumele mărcii presupune cunoașterea mărcii de către o parte semnificativă a publicului, iar în examinarea acestei condiţii trebuie să se ia în considerare toate elementele relevante, în special cota de piață deținută de marca vizată, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării acestei mărci, importanța investițiilor efectuate de întreprindere pentru a o promova (hotărârea CJUE din cauza C-375/97 General Motors, paragrafe 26-27).

Din punct de vedere probator, gradul de cunoaştere de către public constituie însuşi faptul principal ce trebuie dovedit de către titularul mărcii de renume, în timp ce elementele sau factorii relevanţi, menţionaţi anterior, corespund faptelor probatoare, care contribuie la dovedirea existenţei sau a inexistenţei faptului determinant în soluţionarea cauzei.

Din acest motiv, orice înscrisuri referitoare la aceşti factori pot fi considerate, de principiu, mijloace de probă concludente şi pertinente pentru demonstrarea cunoașterii mărcii de către o parte semnificativă a publicului, care se impun a fi analizate ca atare, înlăturarea lor fiind posibilă doar în urma aprecierii coroborate a probelor, în aplicarea art. 264 C.proc.civ.

În acest context, se constată că instanţa de apel a limitat nejustificat mijloacele de probă ce pot fi administrate în dovedirea renumelui unei mărci, cu toate că a enumerat o parte dintre elementele ce interesează proba acestei împrejurări determinante în cauză, considerând în mod greşit că doar sondajele de opinie permit stabilirea cunoaşterii mărcii şi, implicit, a gradului de cunoaştere a mărcii de către public.

Fără a se contesta că un sondaj de opinie poate să facă parte dintre mijloacele pe baza cărora se apreciază dacă o marca este cunoscută de o fracţiune semnificativă a publicului, rezultatul unui asemenea sondaj nu poate constitui singurul element în stabilirea renumelui mărcii, impunându-se coroborarea sa cu alţi factori a căror existenţă a fost demonstrată prin probele administrate.

Concludenţa şi pertinenţa unui mijloc de probă ori caracterul de probă directă nu asigură valoare absolută respectivei dovezi, instanţa având obligaţia să ţină cont de toate probele administrate, examinându-le pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, astfel cum prevede art. 264 C.proc.civ.

Din această perspectivă, instanţa de apel nu a respectat regulile de probaţiune arătate anterior şi nu a procedat în concret la analiza mijloacelor de probă administrate de reclamantă pentru dovedirea renumelui mărcii FREELANDER, deşi le-a menţionat ca atare, înlăturându-le ab initio în absenţa unui sondaj de opinie.

Este de precizat şi faptul că, în mod constant, CJUE apreciază în mod coroborat probele

referitoare la renumele unei mărci, reţinând că nu poate fi exclus ca acesta să rezulte din mai multe elemente probatorii, chiar dacă fiecare dintre aceste elemente, luat separat, ar fi insuficient pentru dovedirea faptului în discuţie (de exemplu, hotărârea din cauza C-108/07 Ferrero Deutschland, paragraf 36).

Mai mult, instanţa europeană a considerat în mod constant că norma referitoare la protecţia extinsă conferită mărcilor renumite nu impune a se stabili cunoaşterea mărcii de către un procent determinat al publicului (General Motors, citată anterior, paragraf 25). Aşadar, fără a exclude relevanţa pe care un element precum proporţia publicului care cunoaşte sau recunoaşte o anumită marcă o poate avea în stabilirea renumelui, legislaţia europeană nici nu impune înfăţişarea în instanţă a rezultatului unui sondaj de opinie, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Faţă de toate considerentele expuse, vor fi primite criticile referitoare la aprecierile instanţei de apel asupra mijloacelor de probă vizând renumele mărcii, reținându-se, totodată, că instanța de apel nu a răspuns criticii apelantei-reclamante referitoare la contrarietatea considerentelor hotărârii primei instanțe, dată fiind analiza diferită a renumelui mărcilor DISCOVERY și a renumelui mărcii FREELANDER.

Pentru aceste motive, Înalta Curte a admis recursul reclamantei, iar în baza art. 496 și art.

497 C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Ca urmare a dispoziţiei adoptate prin prezenta decizie cu privire la recursul pârâtei, ce a fost constatat nul, se impune a fi menţinută soluţia de respingere ca nefondat a apelului pârâtei SC B. SRL, din decizia recurată, intrată sub autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, casarea dispusă prin decizia de faţă este parţială, rejudecarea urmând a avea loc doar în privinţa apelului reclamantei.