Competitive bar to civil reclamation after recognition of reparatory rights in kind under special restitution law

Acțiune în revendicarea unui imobil preluat de stat. Suspendarea cauzei până la soluționarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001. Acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Respingerea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun

Cuprins pe materii: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : imobil

revendicare

măsuri reparatorii

Legea nr. 165/2013

Legea nr. 10/2001

C.civ. din 1864, at. 480

Câtă vreme reclamanta a obținut într-o procedură specială recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat, nu mai poate beneficia de o altă recunoaștere a aceluiași drept într-o procedură de drept comun, compararea titlurilor de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare, nemaifiind necesară.

Secția I civilă, decizia nr. 3874 din 8 noiembrie 2018

Prin cererea înregistrată la data de 13.03.2008 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanta A. a chemat în judecată Statul Român prin municipiul Târgovişte prin primar, Statul Român prin Ministerul Economiei - Direcţia Generala a Finanţelor Publice a judeţului Dâmboviţa, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, SC B. SRL - punctul de lucru depozit şi garaj Ulmi, SC C. SA, SC D. SA şi SC E. SA și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 7,00 ha situat în Târgovişte şi construcţiile de pe acest teren și să dispună evacuarea pârâţilor SC C. SA, SC B. SRL şi SC D. SA din imobilul pe care-l folosesc.

Prin sentinţa civilă nr. 411din 18.02.2008, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Târgovişte, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, SC E. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti și a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta SC C. SA. A respins, totodată, acţiunea formulată de reclamanta A.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a reţinut că, potrivit art. 6 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este admisă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină. Or, excluderea din competenţa instanţelor de judecată a dreptului de a judeca acţiuni în revendicare ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la justiţie.

Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Târgovişte şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa în calitate de reprezentanţi ai Statului Român, a SC E. SA şi AVAS – Bucureşti au fost admise pentru următoarele considerente:

Municipiul Târgovişte este unitatea administrativ teritorială în care se exercită autonomia locală, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, iar Direcţia Generala a Finanţelor Publice este o instituţie care funcţionează în subordinea A.N.A.F., astfel încât acestea nu sunt reprezentante ale Statului Român.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are atribuţii în domeniul privatizării societăţilor comerciale, administrarea participaţiilor statului la societăţile comerciale aflate în portofoliul său, vânzarea/cumpărarea părţilor sociale deţinute de stat şi monitorizarea contractelor de privatizare, conform art. 5 din OUG nr. 23/2004. Așadar, această instituţie nu are atribuţii în domeniul restituirii bunurilor, cu atât mai mult cu cât bunurile revendicate de reclamantă nu au fost în posesia acesteia.

Deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12.01.2000, SC E. SA a vândut SC B. SRL suprafaţa de 14.048,633 mp. situată în Târgovişte, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. SA.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat, în baza art. 480 C.civ., revendicarea unei suprafeţe de 7 ha teren situat în Târgovişte, constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român asupra imobilului şi evacuarea pârâţilor din imobil.

În conformitate cu dispoziţiile art.1169 C.civ., reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, dar şi a faptului că bunul se află în posesia pârâtului.

Astfel, deşi reclamanta a afirmat că este moştenitoarea defunctei F., nu a depus acte de stare civilă şi certificatul de moştenitor pentru a dovedi acest lucru, având în vedere că terenul revendicat a aparţinut mamei sale, potrivit actului dotal autentificat sub nr. x/1942.

Totodată, s-a constatat că nu s-a făcut dovada că terenul revendicat, de cca. 7 ha situat în Târgovişte nr. x este acelaşi cu cel situat în Târgovişte nr. x-y, neexistând o adresă din partea unităţii administrativ-teritoriale din care să rezulte această modificare de numere.

Prima instanță a mai reținut că reclamanta a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra terenului, cerere nemotivată în fapt şi în drept, și a apreciat că această cerere este nefondată cât timp ea este îndreptată împotriva altor pârâţi, respectiv S.C. C. S.A., S.C. B. S.A. şi S.C. D. S.A., reclamanta având cunoştinţă că în prezent statul nu mai deţine imobilul.

De altfel, chiar în motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a promovat o acţiune în justiţie şi în temeiul Legii nr. 10/2001, depunând decizia nr. 393 din 02.10.2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Susținerea reclamantei în sensul că a promovat prezenta cerere deoarece a fost tergiversată soluţionarea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu poate acoperi deficienţele în dovedirea pretenţiilor, în primul rând sub aspectul înscrisurilor care nu au fost depuse nici odată cu cererea de chemare în judecată şi nici la următoarele termene de judecată.

Prin urmare, apreciind că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, prima instanță a respins acţiunea a în revendicare şi, implicit, şi pe cea de evacuare a pârâţilor de pe terenul situat în Târgovişte.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr. 1022 din 24.04.2018, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 26.05.2009, Curtea de Apel Ploieşti a dispus, în baza art. 244 pct. 1 C.proc.civ., suspendarea judecăţii apelului până la soluţionarea notificării formulate de apelanta-reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/120/2006 al Tribunalului Dâmboviţa.

În şedinţa publică din data de 14.03.2018, Curtea de apel a constatat că nu mai subzistă cauza ce a determinat suspendarea judecăţii, apelanta-reclamantă depunând la dosarul cauzei sentinţa civilă nr. 2267 din 15.11.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x1/120/2009, număr sub care a fost înregistrat dosarul nr. x/120/2006 al Tribunalului Prahova, urmare a ciclurilor procesuale parcurse.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentinţa nr. 2267 din 15.11.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x1/120/2009, număr sub care a fost înregistrat dosarul nr. x/120/2006 al Tribunalului Prahova, urmare a ciclurilor procesuale parcurse, sentință rămasă definitivă prin neapelare la data de 20.02.2018, a fost admisă în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Târgovişte şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată potrivit procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 împotriva acestui pârât; de asemenea, a fost admisă în parte acţiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SA şi s-a constatat că reclamanta A. este persoană îndreptăţită la acordarea de măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafaţă de 7 ha (7000 mp), identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, situat în Târgovişte.

Curtea de apel a apreciat că, în condiţiile în care pentru terenul ce face obiectul litigiului pendinte, apelantei-reclamante i s-a constatat dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013, în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea aceluiaşi teren, formulată potrivit dreptului comun, a fost în mod legal respinsă de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat și motivat recurs reclamanta.

Prin cererea de recurs, recurenta expune situația de fapt și probele administrate în cauză, precum și soluțiile pronunțate pe parcursul judecării prezentului litigiu și a altor cauze purtate între aceleași părți și, în temeiul art. 304 pct. 5, 6 și 9 C.proc.civ., formulează următoarele critici:

1. Prin sentinţa nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița nu s-a dispus ceea ce în mod greşit reține Curtea de Apel Ploieşti; nu s-a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Târgoviște; nu a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată potrivit procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001 împotriva acestui pârât; nu a fost admisă în parte acţiunea doar în contradictoriu cu SC C. SA.

Acest motiv de recurs este încadrat în drept în prevederile art. 304 pct.6 C.proc.civ.

2. Prin sentinţa nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița s-a constatat doar că recurenta - reclamantă este persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr.165/2013, fără ca „cineva să fie obligat” să îi acorde acest drept, astfel încât opinia Curţii de Apel Ploieşti în sensul că reclamantei „i-a fost constatat acest drept” şi, prin urmare, în mod legal tribunalul a respins acţiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este nefondată. Acţiunea în revendicare a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor după defuncta F. Prin urmare, susține recurenta, curtea de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, astfel ca sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

3. Interpretarea pe fond a cauzei deduse judecaţii, fiind vorba despre o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, este făcută greşit, Curtea de Apel Ploieşti limitându-se să amintească sumar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, fără a menționa ceva despre dispoziţiile legale privind acţiunea în revendicare prin compararea de titluri. Recurenta arată că, în acest fel, decizia instanței de apel este și nemotivată și își întemeiază în drept acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 C.proc.civ.

4. În baza art. 304 pct. 5 C.proc.civ., recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate pentru citarea greșită SC C. SA. Recurenta arată că în sentinţa nr. 2267/2017 a Tribunalului Dâmbovița este menţionat în mod greşit SC C. SA prin lichidator judiciar, deși reclamanta a indicat corect numele lichidatorului judiciar și adresa acestuia. Citarea greșită a acestei intimate în cauză face ca hotărârile pronunțate să nu îi fie opozabile.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

1. Susținerile recurentei grupate la punctul 1 din cererea de recurs reprezintă simple afirmații care nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate, nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 C.proc.civ. și, pe cale de consecință, nu învestesc instanța de recurs.

Nu se poate considera că simpla indicare a prevederilor art. 304 pct. 6 C.proc.civ. reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art.302/1 C.proc.civ. Cerinţele art. 302/1 C.proc.civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, atât prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă, cât și prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

2. Recurenta susține că, atâta timp cât prin sentinţa nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița nu a fost stabilită o obligație în sarcina vreunei părți, corelativă dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu, ci doar s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii într-o procedură specială, litigiul finalizat prin hotărârea indicată nu putea constitui temei al respingerii cererii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, care constituie obiectul prezentei cauze. În opinia recurentei, respingerea greșită a cererii sale de apel cu motivarea că dreptul său de proprietate a dobândit o recunoaștere juridică printr-un alt litigiu a împiedicat instanța de apel să se pronunțe asupra motivelor de apel susținute de reclamantă.

Deși recurenta își întemeiază aceste critici pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., prin aplicarea art. 306 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte va încadra criticile menționate în prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut

de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.

În cauză, curtea de apel a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., suspendarea apelului cu care era învestită până la soluționarea notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a făcut obiectul litigiului finalizat prin sentinţa nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că dezlegarea prezentului litigiu depinde de existența sau neexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Pe cale de consecință, în mod legal, curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției la care s-a oprit dezlegarea dată în litigiul care a determinat suspendarea prezentei cauze, în caz contrar, suspendarea anterior dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., rămânând lipsită de orice justificare.

În plus, instanța de apel nu avea obligația să își însușească motivarea primei instanțe, putând reține prin decizia pronunțată propriile argumente în susținerea soluției la care s-a oprit.

3. Recurenta susține că instanța de apel avea obligația de a efectua compararea de titluri specifică acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun cu care a fost învestită, și că, în lipsa acestei comparații, decizia pronunțată de curtea de apel este nemotivată și nelegală, ceea ce ar determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

Întrucât controlul de nelegalitate din perspectiva art. 304 pct. 7 C.proc.civ. a fost efectuat în analizarea criticilor formulate la punctul 2 al cererii de recurs, Înalta Curte nu va mai relua argumentele pentru care admiterea recursului nu se poate dispune în temeiul art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. raportat la art. 480 C.civ., Înalta Curte, fără a nega obligația efectuării unei comparații a titlurilor de proprietate ce se opun într-un litigiu întemeiat pe aceste prevederi legale, constată că în cauză, cât timp instanța de apel a reținut că reclamanta a obținut o recunoaștere a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu într-o procedură specială și, pe cale de consecință, nu mai poate beneficia de o altă recunoaștere a aceluiași drept într-o procedură de drept comun, compararea titlurilor de proprietate nu mai era necesară.

4. În ceea ce privește critica de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. și motivată prin nelegala citare în cauză a intimatei SC C. SA., Înalta Curte reține că neregularitatea procedurii de citare în procesul civil reprezintă o nulitate relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 108 alin. (2) C.proc.civ., ea nu poate fi invocată decât de partea care are interesul să o invoce și care nu poate fi decât partea vătămată prin respectiva neregularitate a procedurii de citare. În cauza de față, această parte este SC C. SA (în măsura în care procedura sa de citare a fost viciată, așa cum susține recurenta), iar nu recurenta A.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.