Reivendicare of land parcels: Appeal admitted, appellate decision quashed and remanded for retrial to protect current asset status under *Atanasiu*

Imobil preluat de stat fără titlu. Hotărâre judecătorească de restituire în natură obținută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Trecerea imobilului în proprietate publică intervenită ulterior retrocedării. Acțiune în revendicare. Existența unui ”bun actual” în patrimoniul reclamantului. Nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : revendicare

restituire în natură

despăgubiri

C.civ., art. 563

C.proc.civ., art. 431, art. 435

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1

În hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

Astfel reclamantul, căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod irevocabil, de către instanțele interne, dispunându-se în mod expres restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de către stat, se poate prevala de un bun actual și poate invoca, în acțiunea în revendicare, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

În acest context, negarea de către instanță a însuși dreptului de proprietate al reclamantului, recunoscut anterior în mod jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, este de natură să lipsească de eficacitate hotărârea anterioară, nesocotind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și, cu atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite.

Secția I civilă, decizia nr. 1686 din 9 mai 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin administrator Teatru Naţional de Operetă, Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, Teatru B., Biblioteca Naţională Română, Ministerul Culturii, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se dispună, în principal, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 1.102 mp, situate în Bucureşti, respectiv: terenul în suprafaţă de 326 mp; terenul în suprafaţă de 384 mp; terenul în suprafaţă de 296 mp; terenul în suprafaţă de 96 mp.

În subsidiar, în situaţia în care primul capăt de cerere nu poate fi admis, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea unei drepte şi juste despăgubiri, în schimbul imobilelor anterior menţionate.

Prin încheierea din 23.09.2014, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost introdus în cauză, în calitate de intervenient forțat.

Prin sentinţa civilă nr. 35din 12.01.2016, pronunţată de Tribunalul București, Secția III-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Bucureşti, respingându-se acţiunea civilă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Biblioteca Naţională, respingându-se acţiunea civilă împotriva acestei pârâte, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a C., în privinţa cererii având ca obiect despăgubiri şi a fost respins acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi a pârâtei C., (continuatoare a Teatrului B.), ca neîntemeiate.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca neîntemeiată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare a suprafeţelor de teren

identificate de expert D., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii, Ministerul Culturii, C.

A fost admisă cererea privind plata despăgubirilor; a fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului, în persoana Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Culturii; au fost obligați pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 623.720 euro – valoarea suprafeţelor de teren, stabilită de expert E.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apeluri reclamantul A., pârâta C. și pârâții Ministerul Culturii şi Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii.

Prin decizia civilă nr. 805 din 22.11.2016, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 35 din 12.01.2016, pronunţată de Tribunalul București, Secția III-a civilă.

A admis apelul declarat de pârâţii Ministerul Culturii și Statul Român, prin Ministerul Culturii şi de pârâta C. împotriva aceleiași sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Culturii şi C.; a admis excepţia lipsei calităţii Ministerului Culturii de reprezentant al Statului Român; a respins acţiunea, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi C., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate; a anulat cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii pentru lipsa calităţii acestuia de reprezentant al Statului Român; a admis cererea de arătare a titularului dreptului - Statul Român, formulată de Ministerul Culturii.

A respins cererea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 805 din 22.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut, în esență, următoarele:

În baza primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., reclamantul a arătat că, între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică), ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, pentru invocarea prezumţiei de lucru judecat, nu este necesară identitatea de părţi şi că, indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptăţit să repună în discuţie o problema de drept tranşată definitiv şi irevocabil de către o altă instanţă.

În speţă, sentinţa civilă nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti se bucură de autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte: cadrul procesual stabilit, respectiv calitatea părţilor în proces; obiectul cauzei, respectiv acela de acţiune în revendicare; soluţia pronunţată, respectiv admiterea acţiunii în revendicare a reclamantului şi obligarea părţii adverse la restituirea terenului în suprafaţă de 326 m.p., a terenului în suprafaţă de 384 m.p., a terenului în suprafaţă de 296 m.p. şi a terenului în suprafaţă de 96 m.p.

Prin decizia instanței de apel din prezentul dosar sunt criticate şi reţinute ca dovedite aspecte contrare sentinţei civile nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti. Astfel, instanţa de apel a formulat critici cu privire la judecarea cauzei de către Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în ceea ce priveşte calitatea procesuală a părţilor din dosar, probele administrate, relevanţa dată acestora de către instanţă şi soluţia pronunţată. Practic, decizia atacată reprezintă o veritabilă judecată într-o cale de atac împotriva sentinţei menționate, împrejurare ce este vădit inadmisibilă, încălcând atât autoritatea de lucru judecat a sentinţei, cât şi puterea de lucru judecat pe care sentinţa şi considerentele acesteia le impun.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat, atât sub aspect pozitiv, cât şi negativ, lipsind reclamantul de posibilitatea de a folosi dreptul obţinut printr-o hotărâre judecătorească anterioară, prin nerecunoaşterea acestuia, iar sub aspect negativ, prin aceea că are loc o nouă judecată asupra acelei cauze, constatându-se că, la acel moment, soluţia instanţei de judecată ar fi trebuit, în opinia curţii, să fie diferită.

Pârâţii C. şi Ministerul Culturii au invocat principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti, apreciind că, atât timp cât nu au fost părţi în litigiul ce a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3035/1997, aceasta nu le este opozabilă. Într-adevăr, astfel cum reiese din cuprinsul sentinţei, aceştia nu au fost părți în litigiul anterior, însă hotărârea produce efecte erga omnes.

Sentinţa civilă nr. 3035/1997, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, a intrat în puterea lucrului judecat, fiind opozabilă intimaților, chiar dacă nu au fost părți în proces, întrucât statuările instanţelor judecătoreşti au valoarea unor prezumţii legale, provin de la o putere publică şi se răsfrâng indirect şi asupra terţilor.

Astfel, opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Altminteri, eficacitatea hotărârii este una incompletă, parţială, dacă ea nu va exista decât în relaţia dintre părţi, fiind ignorată de toate celelalte persoane neparticipante la judecată. Ar însemna, astfel, că drepturile legalmente dobândite sau recunoscute, (în urma dezbaterii jurisdicționale), să nu aibă nicio valoare, câtă vreme ele ar fi ignorate ca şi cum nu ar exista. În acelaşi timp, prestigiul însuşi al justiţiei ar fi afectat, dacă un act provenind de la aceasta ar fi nesocotit prin simpla invocare a neparticipării terţului la proces.

În baza celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., reclamantul a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, a hotărârii pilot pronunţată în cauza Atanasiu c. României şi a jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, a deciziei nr. 33/2009 a Î.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, sub următoarele aspecte:

- Localizarea şi starea în timp a terenurilor în litigiu: în prezent şi, mai ales, la nivelul anului 1990, toate terenurile în litigiu se aflau în vecinătatea obiectivului Biblioteca Naţională, nefăcând parte și nefiind ocupate de construcţia edificată înainte de anul 1990.

La momentul pronunţării sentinţei civile nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, prin raportul de expertiză topografică realizat în cauză, s-a constatat situaţia terenurilor şi instanţa a admis în parte pretenţiile, obligând pârâta la restituirea numai a imobilelor ce puteau fi efectiv restituite, fiind libere, respectiv cele ce fac și obiectul prezentului dosar.

Ocuparea acestor terenuri a intervenit ulterior, odată cu ridicarea construcţiei Teatrului B., respectiv la momentul sistematizării şi modernizării împrejurimilor Bibliotecii Naţionale.

În concluzie, terenurile în litigiu au fost terenuri libere, nefiind în niciun fel afectate de Biblioteca Naţională, la nivelul anului 1990, 1997, şi până la modernizarea acestui obiectiv.

- Aplicarea greşită de către instanţa de apel a Decretului-lege nr. 30/1990 şi H.G. nr. 115/1990 privind trecerea în patrimoniul statului a patrimoniului Partidului Comunist, precum şi a Legii nr. 18/1991: imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu s-au aflat în administrarea autorităţii locale încă din anul 1990 şi nu în administrarea Ministerului Culturii, urmând a da curs celor reţinute de către instanţa de fond, în sensul că numai în anul 2002, prin H.G. nr. 578/2002, terenul apare ca fiind în proprietatea statului, la 5 ani după ce reclamantul a obţinut restituirea terenurilor, ca urmare a sentinţei civile nr. 3035/1997.

În consecință, în mod corect, reclamantul a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, în anul 1997, iar Judecătoria sector 3, în mod corect, a stabilit că pârâta are calitate procesuală pasivă.

Asupra terenurilor sunt aplicabile dispoziţiile reţinute şi de către instanţa de fond, cuprinse în Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile situate în intravilanul localităţii trec în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz.

- Încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 223 şi 865 şi urm. C.civ., art. 12 alin. (4), alin. (5) şi alin .(6) din Legea nr. 213/1998, art. 563 şi urm. C.civ.:

Instanţa de recurs urmează a soluţiona cauza, atât în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a reclamantului, cât şi calitatea de posesor sau persoană care deţine bunul fără drept, identificând astfel calitatea procesuală activă şi pasivă în cauză.

Astfel cum reiese din probele administrate în cauză, Ministerul Culturii are un drept de

administrare asupra terenurilor în litigiu, drept care este înscris în cartea funciară nr. x58 a Municipiului Bucureşti, pentru suprafaţa de 13.080 m.p., iar în cartea funciară nr. x59, Ministerul Culturii figurează ca titular al dreptului de folosinţă pentru suprafaţa de 26.767 m.p.

Ministerul Culturii are calitatea de administrator al acestor terenuri, fapt ce îi conferă calitatea de posesor şi administrator al unei părţi din bunurile revendicate, precum şi calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Potrivit art. 865 - 866 C.civ., calitatea procesuală pasivă nu este afectată, în sensul că titularul dreptului de administrare are obligaţia de a informa şi introduce în proces proprietarul, însă aceasta presupune că acesta a fost deja acţionat în instanţă, situaţia preexistentă fiind reprezentată de existenţa litigiului împotriva titularului dreptului de administrare.

Interpretând per a contrario art.12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în varianta actuală, modificată prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011, rezultă că, în litigiile ce nu au ca obiect dreptul de administrare, statul este reprezentat de titularul dreptului de administrare.

Acest raţionament este reprezentat de faptul că, în litigiile ce au ca obiect dreptul de administrare, ar exista un conflict de interese între Statul Român şi titularul dreptului de administrare, motiv pentru care este necesară reprezentarea statului de către Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind singurul caz în care articolul are aplicabilitate.

Acest raţionament a fost reţinut şi de către instanţa de fond care a arătat că, în cazul admiterii acţiunii, cel care va fi obligat să ducă la îndeplinire dispoziţiile instanţei va fi titularul dreptului de administrare, în reprezentarea statului.

- Încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 563 şi urm. C.civ., art. 1 al Protocolului 1 al C.E.D.O şi deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind examinarea recursului în interesul legii:

Prima condiţie pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 este ca preluarea abuzivă să fi avut loc în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, condiţie ce, în prezenta cauză, nu este îndeplinită, având în vedere că preluarea abuzivă a avut loc după momentul reintrării în posesia imobilelor, în anul 1998.

Prin sentinţa civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, (pronunţată ulterior perioadei avute în vedere de Legea nr. 10/2001 şi înainte ca această lege să fie adoptată), reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.

Ulterior, ca urmare a hotărârii civile menţionate, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis decizia nr. 849 din 25.06.1997, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului a terenurilor în litigiu, iar în anul 1998, prin procesele-verbale de punere în posesie, reclamantul a dobândit şi posesia imobilelor şi a deschis rol fiscal pentru fiecare teren, achitând impozitul aferent proprietăţii până în prezent.

În anul 1997, imobilele erau libere şi neafectate de obiectivul Biblioteca Naţională, pe ele fiind moloz, iar, pe o parcelă, fiind o baracă folosită de vechiul şantier. În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că terenurile erau ocupate, motiv pentru care reclamantul nu ar fi fost pus în posesie.

Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a dorit să creeze un cadru legislativ şi o procedură specială pentru reparaţia prejudiciilor cauzate de regimul comunist în perioada 1945 - 1989. Însă, în cazul reclamantului, nu poate fi vorba de un astfel de raţionament, având în vedere că imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu au fost preluate, în fapt, de către stat, după anul 1998.

Un alt aspect referitor la incidenţa Legii nr. 10/2001 a reieşit din răspunsurile Primăriei Municipiului Bucureşti, depuse la dosarul cauzei, conform cărora reclamantul a depus notificări, potrivit procedurii speciale, numai pentru construcţiile aflate pe aceste terenuri, nu şi pentru terenurile propriu-zise, precum şi pentru alte imobile din zonă, însă nu pentru imobilele aflate în prezentul litigiu.

Această situaţie de fapt este logică, în condiţiile în care proprietatea şi posesia terenurilor din prezentul litigiu au fost dobândite în anii 1997-1998, în timp ce acele notificări au fost formulate după adoptarea Legii nr. 10/2001, pentru alte imobile, pe care reclamantul nu a reuşit să le dobândească încă prin intermediul justiţiei, fiind ocupate ori demolate.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., hotărârii pilot Atanasiu c. României şi deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curţi, reclamantul deţine „un bun”, în sensul Convenției, aspect ce este reprezentat de sentinţa civilă nr. 3035/2007, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, prin care reclamantului i s-a admis acţiunea în revendicare şi s-a dispus obligarea autorităţii publice la restituirea în natură a terenurilor libere.

Hotărârea invocată respectă toate condiţiile impuse pentru a reprezenta „un bun”, întrucât aceasta recunoaşte, în mod definitiv şi irevocabil, calitatea reclamantului de proprietar şi obligă în mod expres la restituirea bunurilor. Mai mult, hotărârea pronunţată a reprezentat titlu executoriu, potrivit normelor procesuale civile.

În acest context, hotărârea instanţei de fond, în sensul că reclamantul deţine „un bun”, în sensul Convenţiei, este corectă, nefiind, însă, la niciun moment, despăgubit pentru prejudiciul produs.

Interpretarea dată de către instanţa de apel, în sensul că hotărârea invocată ar fi ineficace, urmează a fi respinsă, întrucât acest caracter trebuie avut în vedere la momentul pronunţării hotărârii şi în raport de aspectele şi actele realizate la acel moment, şi nu în prezent, după ce, în drept, terenurile au fost trecute în proprietatea publică a statului şi, apoi, în fapt, au fost ocupate de sistematizarea terenurilor adiacente Bibliotecii Naţionale, (căi de acces, sisteme electrice, etc.), respectiv de clădirea Teatrului B.

Eficacitatea hotărârii trebuie raportată la momentul 1997-1998, având în vedere că, ulterior rămânerii definitive a hotărârii civile, dreptul de proprietate al reclamantului a fost confirmat prin decizia Primarului Municipiului Bucureşti, iar posesia a fost transmisă prin încheierea de către un executor judecătoresc a proceselor - verbale de predare-primire.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de recurs urmează a constata faptul că reclamantul deţine „un bun”, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, a fost privat de dreptul de proprietate, fără nicio despăgubire acordată, aspecte ce atrag casarea hotărârii atacate.

- Caracterul just al acţiunii: prin atitudinea Statului Român şi a organelor administrative, care execută atribuţii în numele acestuia, reclamantul a fost privat de drepturile sale.

Dreptul de proprietate deţinut de reclamant nu este contestat ori contestabil, fiind combătută numai modalitatea de reparaţie, printr-un hăţiş legislativ pe care instanţele de judecată naţionale sunt chemate să îl desluşească şi care a atras condamnarea României, în nenumărate rânduri, în faţa forului european.

În realitate, principiul aplicabil în cauză este acela că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu o compensaţie corespunzătoare, fiind necesar a se restabili un echilibru între valorile protejate.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10.01.2018, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata C. și a admis în principiu recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 805/A/2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor succede:

Analizând motivul de recurs prin care se invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a hotărârii pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții c. României, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, instanța de recurs consideră necesar să facă următoarele considerații:

Sub un prim aspect, trebuie reținut că recurentul reclamant A. a obținut, în urma și în baza unei proceduri judiciare, sentința civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, pronunțată în dosarul nr. x/1997, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București; s-a dispus restituirea terenului în suprafaţă de 326 mp, a terenului în suprafaţă de 384 mp, a terenului în suprafaţă de 296 mp și a terenului în suprafaţă de 96 mp, astfel cum au fost identificate prin expertiza imobiliară dispusă în cauză și omologată de instanță, terenuri ce au fost preluate în mod abuziv de către stat, și a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile menționate și să emită procesul-verbal de predare-primire către reclamant.

În temeiul acestei hotărâri definitive și irevocabile, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis decizia nr. 849 din 25.06.1997, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea recurentului reclamant a terenurilor în litigiu, menționate supra, iar, prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 272 din 6.03.1998, reclamantul a dobândit posesia imobilului în suprafaţă de 384 mp și a celui în suprafaţă de 296 mp. În plus, recurentul a deschis rol fiscal pentru fiecare teren restituit, achitând impozitul aferent proprietăţii până în prezent.

În acest punct, trebuie menționat că instanțele fondului au opinii divergente cu privire la faptul dacă sentința civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti constituie un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să poată intra sub protecția acestor dispoziții convenționale.

Astfel, în timp ce prima instanță consideră că reclamantul beneficiază de un titlu de proprietate, prin care i s-a recunoscut acestuia dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a constituit un bun în sensul Convenției, bun pe care reclamantul l-a pierdut prin trecerea în proprietatea publică a suprafețelor de teren aflate în litigiu, ceea ce constituie o expropriere în fapt, fără plata unei despăgubiri, în sensul constatat de Curtea Europeană în cauzele Burghelea și Varga c. României, și determină admiterea cererii în pretenții referitoare la contravaloarea acestor suprafețe de teren, instanța de apel concluzionează că reclamantul nu deţine un bun în patrimoniul său, neavând niciun drept, nici real şi nici de creanţă, asupra terenurilor în litigiu, astfel încât nu poate beneficia de protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenție.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel examinează eficacitatea titlului de proprietate de care se prevalează reclamantul și reţine că loturile de teren revendicate nu se aflau, la nivelul anului 1997, în deţinerea, nici de drept şi nici de fapt, a Municipiului Bucureşti, ci se aflau, încă din anul 1990, în proprietatea statului, care ar fi trebuit să figureze ca pârât în dosarul de revendicare.

Mai mult, instanța de apel susține că, pentru a putea invoca cu succes dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenție, reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 şi să obţină o confirmare administrativă sau judiciară a dreptului real imobiliar, fie sub forma retrocedării în natură, situaţie în care reclamantul redevenea titularul dreptului de proprietate, fie sub forma măsurilor compensatorii, ipoteză în care reclamantul ar fi fost titularul unui drept de creanţă. Or, atâta timp cât reclamantul nu a uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, prevalându-se doar de sentinţa civilă nr. 3035/1997 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu o entitate juridică care nu a fost niciodată proprietarul şi nici măcar administratorul terenurilor, nu poate beneficia de protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenție.

Astfel, instanța de apel a apreciat că, în condiţiile în care reclamantului nu i se poate recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, nu se poate reţine nici incidenţa unei exproprieri în fapt, realizată, în opinia acestuia, prin adoptarea H.G. nr. 758/2002, şi, implicit, nu i se poate recunoaşte acestuia nici îndreptăţirea de a primi despăgubiri, constând în valoarea de circulaţie a terenurilor, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.

În acest context, rămâne de analizat, în raport de dispozițiile legale interne și convenționale relevante, care este, totuși, semnificația acelei hotărâri judecătorești de care se prevalează recurentul, a cărei realitate juridică nu poate fi ignorată, prin care s-a constatat că reclamantul a făcut dovada pozitivă a dreptului său de proprietate și că titlul statului, reprezentat prin organele sale administrative, respectiv Decretul nr. 92/1950, asupra bunurilor imobile în litigiu, nefiind dobândit în conformitate cu legea, nu poate fi opus cu succes reclamantului în acțiunea în revendicare promovată.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale au fost ratificate de România și fac parte din dreptul intern, conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Constituția României (Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern).

În același sens, este unanim acceptat că normele cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. În consecință, jurisprudența Curții Europene este direct aplicabilă în sistemul de drept intern, indiferent dacă soluțiile jurisprudențiale au fost pronunțate în cauze privitoare la România (art. 45 Convenția EDO – Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi) sau în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție.

Cu referire la acest aspect, este relevantă hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României din data de 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reţinut că „(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (par. 134-140).

Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu, Murăreţ şi alţii c. României), în cauza Atanasiu c. României, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie.

În consecință, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să confere unui reclamant un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.

Aplicând aceste principii la speța dedusă judecății, instanța de recurs apreciază, contrar statuărilor instanței de apel, că recurentul reclamant, căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod irevocabil, de către instanțele interne, dispunându-se în mod expres restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de către stat, se poate prevala de un asemenea bun actual și, deci, poate invoca garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție (interpretarea per a contrario a deciziei de inadmisibilitate din 23.03.2006, pronunțată în cauza Penția și Penția c. României, în care s-a statuat că, la data introducerii cererii în revendicare, reclamanții erau simplii solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu).

Această constatare face să devină valid motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C.proc.civ., invocat de recurent, și să determine per se casarea hotărârii atacate.

Analiza sentinței civile nr. 3035 din 9.04.1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, se impune a fi făcută nu numai prin prisma noțiunii autonome de bun actual, astfel cum a fost dezvoltată aceasta în jurisprudența evolutivă a instanței de contencios a drepturilor omului, ci și prin prisma motivului de recurs prin care se critică faptul că instanța de apel ar fi atribuit acestei hotărâri un caracter ineficace, încălcând, în opinia recurentului, autoritatea de lucru judecat a acesteia, atunci când a apreciat că „reclamantului nu i se poate recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul hotărârii judecătoreşti anterior menţionate”.

Pentru rigurozitate juridică trebuie menționat că, în cauză, nu poate fi considerată încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3035 din 9.04.1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, întrucât nu există tripla identitate de părți, de obiect și de cauză juridică, ci poate fi în dezbatere afectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, din perspectiva identității de chestiune litigioasă.

Astfel, noile dispoziții procesual civile - art. 430 și 431 C.proc.civ., care reglementează instituția autorității de lucru judecat și efectele lucrului judecat, au extins efectele lucrului judecat, prin consacrarea legislativă, atât a manifestării sale negative, dar și a celei pozitive. În manifestarea sa negativă, viciul de nelegalitate constă în faptul că unul și același litigiu, identic sub aspectul părților, obiectului și cauzei a fost soluționat prin hotărâri contrare. În manifestarea sa pozitivă, raportul juridic dedus judecății, deși are legătură cu cel dezlegat prin hotărârea a cărei autoritate se invocă, este diferit de acesta, dar prezumția de adevăr a celor stabilite judiciar anterior se impune.

De asemenea, efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat nu trebuie confundat cu forța obligatorie și cu eficacitatea hotărârii, aceasta pentru că, spre deosebire de autoritate, eficacitatea substanțială este rezultatul verificării jurisdicționale realizate de judecător asupra raporturilor juridice ce i-au fost aduse spre dezlegare, iar forța obligatorie este componenta acestei eficacități.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securității raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă și trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante” și că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție” (e.g. cauza Rozalia Avram c. României, hotărârea din 16.09.2014, par. 31; cauza Mitrea c. României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1.12.2008, par. 23).

S-a considerat că „repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe este de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept” (par. 41, cauza Rozalia Avram c. României) și că „pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca instanța să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare” (a se vedea și cauza Amurăriței c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Tot astfel, în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului, s-a stabilit că principiul securității juridice trebuie recunoscut și protejat inclusiv în situația în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absența identității de părți în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c. României, par. 37: „...acceptând că în cauza prezentă nu există o identitate a părților în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau același imobil și aveau legătură cu aceeași neclaritate juridică, și anume caracterul legal sau nu al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor, par. 42, precitat).

Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și, cu atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite.

În același sens, este corect și argumentul recurentului reclamant, conform căruia opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată, în mod legal, în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

În acest context, deși poate fi admisă ipoteza că terțe persoane, care nu au fost părți în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, pot face dovada contrară într-un litigiu declanșat împotriva lor, ipoteză care a fost reglementată legal prin dispozițiile art. 435 alin. (2) C.proc.civ., în speța dedusă judecății, instanța de apel a ajuns să nege, după o perioadă lungă de timp (aproximativ 19 ani), însuși dreptul de proprietate al reclamantului, recunoscut anterior în mod jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale și să lipsească de eficacitate această hotărâre.

Astfel, instanța de apel din prezenta cauză s-a transformat într-o veritabilă instanță de control judiciar a acelei hotărâri irevocabile, stabilind că Primăria Municipiului București nu avea legitimare procesuală pasivă în acea cauză, ceea ce nu poate fi admis, întrucât încalcă în mod flagrant însuși principiul securității raporturilor juridice, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se cu forța autorității decurgând din activitatea organului jurisdicțional, iar nu ca o simplă prezumție.

În plus, trebuie remarcat că, în acel litigiu, recurentul reclamant s-a judecat, într-o procedură contradictorie, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale dreptului la apărare, nu cu un particular, ci cu o instituție a statului, Primăria Municipiului București, care niciodată nu a invocat faptul că nu ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecății; împrejurarea că s-a schimbat destinația bunurilor imobile sau s-a transferat dreptul de administrare asupra acestor bunuri între diferitele instituții ale statului neputând fi imputabilă recurentului.

Astfel, obligațiile pozitive ale statului pe terenul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție și pe cel al art. 6 al Convenției, care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială dreptul de acces la un tribunal, presupun ca executarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce constituie un bun actual în sensul autonom convențional și pentru care debitor al obligației de executare este statul, prin organele sale, să nu fie întârziată, anulată sau împiedicată în mod excesiv, din culpa autorităților (a se vedea în acest sens cauzele Sabin Popescu c. României, hotărârea din 2.03.2004; Hornsby c. Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, par. 40; Burdov c. Rusiei, hotărârea din 7.05.2002; Ruianu c. României, hotărârea din 17.06.2003).

Asupra considerentelor instanței de apel privind obligația reclamantului de a urma procedura Legii nr. 10/2001, pentru a obține confirmarea administrativă sau judiciară a dreptului real imobiliar și pentru a putea invoca astfel cu succes dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, criticate în cauză, instanța de recurs reamintește că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este rezonabil să i se solicite reclamantului care a câștigat recunoașterea dreptului său de proprietate, epuizând o procedură judiciară accesibilă, să facă alte demersuri pentru atingerea aceluiași scop (a se vedea în acest sens cauza Sabin Popescu c. României, hotărârea precitată, par. 59 – „Curtea observă că, în temeiul unei hotărâri care îi stabilește dreptul de proprietate, cele obligate sa îl pună în posesie pe reclamant sunt autoritățile. În consecință, obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului. A-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros si nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție”, cerință privind epuizarea căilor de recurs interne).

Astfel, stabilind că recurentul reclamant este titularul unui bun actual, ce intră sub protecția art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatare ce se impune instanței de apel, în temeiul art. 501 alin. (1) C.proc.civ., aceasta urmează a analiza realitățile situației litigioase, în ce măsură există o privare de proprietate a reclamantului, o expropriere de facto sau o reglementare a folosinței bunului, prin prisma normelor distincte conținute de art. 1 al Primului Protocol, ca ingerințe în respectarea bunurilor reclamantului, respectiv în ce măsură acțiunea în revendicare a celor patru loturi de teren poate fi convertită într-o acțiune în despăgubiri, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a acestora, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea introductivă.

În raport de statuările ce urmează a fi făcute de către instanța de apel în soluționarea acțiunii în revendicare, asupra cărora instanța de recurs nu poate specula la acest moment procesual, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicție instituit în această materie, curtea de apel va stabili, pe baza dispozițiilor legale relevante și luând în considerare argumentele tuturor părților, și legitimarea procesuală pasivă (legitimatio ad causam) în raporturile juridice concrete deduse judecății, precum și modul în care funcționează reprezentarea Statului Român în aceste raporturi concrete.

Pentru considerentele expuse și în limitele menționate, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 805/A din 22.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.