Post-reparation property vindication barred by valid public domain status despite inopposability of prior restitution judgment.

Imobil preluat abuziv de stat. Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Includerea bunului în domeniul public al statului. Contestație împotriva dispoziției de respingere a notificării. Restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească. Acțiune în revendicare.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : notificare

domeniu public

restituire în natură

C.civ., art. 563

Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 21

Legea nr. 213/1998, art. 6

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, nefiind suficientă simpla menţiune a caracterului de bun aparţinând domeniului public dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal.

Faptul că prin hotărâre a consiliului judeţean, un bun a fost inventariat şi apoi atestat, conform unei hotărâri de guvern, ca aparţinând domeniului public al județului, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, în condițiile în care, la data includerii în domeniul public, exista o notificare pentru acesta, iar conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 opera indisponibilizarea, tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

Astfel, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială şi după o recunoaştere definitivă, în urma dezbaterii judiciare, a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat, singura cale pe care reclamantul o are la îndemână pentru a obţine restituirea bunului de la cel care îl deţine abuziv este cea a acţiunii în revendicare, demers care nu poate fi paralizat de pârât prin simpla invocare a inopozabilității hotărârii anterioare pronunțate în temeiul legii speciale, câtă vreme nu a făcut dovada deţinerii unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlul reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitatea ori insesizabilitate).

Secția I civilă, decizia nr. 337 din 20 februarie 2019

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 9.08.2016, reclamantul Seminarul Teologic Ortodox A. a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Galaţi, obligarea pârâtului la a-i lăsa, în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul situat în municipiul Galaţi, format din teren în suprafaţă de 1254,75 lei şi o clădire cu suprafaţa de 367,20 mp, cu vecinătăţile şi dimensiunile specificate.

Reclamantul a arătat că dreptul său de proprietate asupra imobilului a fost stabilit definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1394 din 4.10.2005 pronunțată de Tribunalul Galați, prin care s-a desființat dispoziția nr. 852 din 10.09.2004 emisă de Primăria Municipiului Galați și s-a dispus obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului.

A apreciat reclamantul că hotărârea judecătorească menționată, pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Tribunalul Galaţi, Secţia I civilă, prin sentinţa nr. 939 din 27.09.2017, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât. A respins, ca nefondată, acţiunea, având ca obiect revendicare imobiliară.

Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă, prin decizia nr. 65/A din 12.04.2018, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de U.A.T. Judeţul Galaţi împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. A admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în parte şi, în rejudecare, a obligat pe pârâta U.A.T. Judeţul Galaţi să lase Seminarului Teologic Ortodox A., în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul situat în Galaţi, compus din teren în suprafaţă de 1.254,75 mp şi construcţii în suprafaţă de 367,20 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de ing. expert B. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei, pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Galaţi şi Consiliul Judeţean Galaţi au declarat recurs, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 Cod procedură civilă.

După parcurgerea procedurii filtru prevăzute de art. 493 C.pr.civ. şi constatarea admisibilităţii în principiu a recursului, inclusiv a declarării acestuia înăuntrul termenului procedural s-a fixat termen pentru dezbaterea criticilor în şedinţă publică.

În ceea ce privește calitatea de recurent a Consiliului Județean Galați, lipsa legitimării acestuia în exercitarea căii de atac a fost tranșată conform încheierii din data de 16 ianuarie 2019, când Înalta Curte a constatat că lămurirea cadrului judecății s-a realizat încă din faza în care procesul se afla în fața primei instanțe, potrivit precizării reclamantului, care a arătat că acțiunea a fost îndreptată doar împotriva unității administrativ-teritoriale Județul Galați. Ca atare, hotărârile instanțelor de fond s-au pronunțat numai în contradictoriu cu această entitate.

Criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs au vizat următoarele aspecte:

- Hotărârea atacată a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de Unitatea administrativ teritorială Judeţul Galaţi, determinată de nedovedirea calităţii de proprietar a reclamantului cu privire la imobilul aflat în patrimoniul Județului Galați.

Contrar dispoziţiilor art. 563 C.civ., potrivit cărora doar proprietarul unui bun are dreptul să-l revendice de la cel care îl deţine fără drept, reclamantul n-a făcut dovada că a dobândit în mod legal calitatea de proprietar asupra imobilului de la adevăratul proprietar al acestuia, Judeţul Galaţi, conform Legii nr. 10/2001.

Titlul de proprietate de care se prevalează reclamantul, sentinţa civilă nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galați, a fost obţinută cu mult mai târziu decât cel deţinut de Statul român, în calitate de cumpărător al imobilului, în anul 1912, de la vânzătoarea C. şi respectiv, Judeţul Galaţi, începând cu anul 1971.

Instanţa de apel a ignorat faptul că imobilul revendicat nu s-a aflat niciodată în proprietatea Municipiului Galaţi, acesta aflându-se, în realitate, în proprietatea şi administrarea Judeţului Galaţi, cel puţin din anul 1971 când, în temeiul Decretului nr. 409/1955, Consiliul Popular al Judeţului Galaţi a emis Decizia nr. 227 din 19.05.1971 privind transmiterea, din administrarea Grupului Şcolar X. în administrarea Muzeului de Istorie al Judeţului Galaţi, a imobilului.

Prin adresa nr. 981/982 din 27.05.1971, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Galaţi aducea la cunoştinţă Muzeului de Istorie Galaţi că respectivul imobil îi este transferat în administrare, pentru ca ulterior, în temeiul Legii nr. 213/1998, toate terenurile şi imobilele în care îşi desfăşurau activitatea instituţiile de cultură de interes judeţean să fie inventariate şi prin Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 261 din 20.08.1999 (completată prin Hotărârea nr. 109 din 27.07.2001) să intre în domeniul public al Judeţului Galaţi.

De asemenea, conform H.G. nr. 562/2002 a fost atestată apartenenţa la domeniul public al Judeţului Galaţi a tuturor imobilelor inventariate prin cele două hotărâri ale Consiliului judeţean, menţionate anterior.

- S-a invocat „excepţia autorităţii de lucru judecat privind inopozabilitatea titlului de proprietate – sentinţa nr. 1394/2005 asupra Judeţului Galaţi”, arătându-se că această hotărâre judecătorească, pronunţată fiind în contradictoriu cu Primăria Galaţi, nu poate fi invocată decât împotriva acesteia, având putere executorie faţă de această instituție.

În acest sens s-au pronunţat, de altfel, sentinţa civilă nr. 326 din 10.06.2016 a Judecătoriei Galaţi (definitivă prin decizia civilă nr. 518 din 24.04.2017 a Tribunalului Galaţi), precum şi sentinţa civilă nr. 4291 din 1.10.2015 a Judecătoriei Galaţi (definitivă prin decizia civilă nr. 357 din 23.03.2016 a Tribunalului Galaţi) prin care s-a constatat caracterul inopozabil al sentinţei de care se prevalează reclamantul, faţă de recurent.

- În mod greşit acţiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, faţă de caracterul inalienabil şi insesizabil al imobilului aparţinând domeniului public al Judeţului Galaţi şi cu încălcarea astfel, a dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 5 alin.(2) din Legea nr. 18/1991, art. 120 din Legea nr. 215/2001, art. 861 alin. (1) C.civ., potrivit cărora bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate prin mijloace juridice de drept privat şi scoase din circuitul civil.

De asemenea, acţiunea trebuia considerată inadmisibilă şi pentru faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea imobilelor ce fac obiectul de reglementare a acesteia se putea realiza doar în condiţiile acestui act normativ, cu caracter special, aplicabil cu prioritate faţă de normele dreptului comun.

În mod eronat instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi parcurs procedura specială impusă de Legea nr. 10/2001 şi ar fi dobândit legal titlul de proprietate reprezentat de sentinţa civilă nr. 1394/2005.

În realitate, parcurgerea procedurii prevăzute de actul normativ menţionat s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la dovedirea dreptului de proprietate al Seminarului Teologic Ortodox A. şi fără demonstrarea faptului că ar fi notificat Consiliul judeţean Galaţi, în calitate de unitate deţinătoare, cu solicitarea de a i se restitui în natură imobilul.

Având în vedere că procedura Legii nr. 10/2001 a fost parcursă doar în contradictoriu cu Primăria Galaţi, titlul de proprietate (sentinţa civilă nr. 1394/2005) este executoriu și opozabil doar acesteia.

- Faţă de împrejurarea că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe un singur titlu de proprietate, respectiv, sentinţa civilă nr. 1394/2005 a Tribunalului Galaţi, în mod greşit instanţa de apel îşi motivează soluţia cu referire la actul de vânzare-cumpărare nr. x din 6.04.2012, care ar fi fost util şi necesar în eventualitatea în care „şi-ar fi întemeiat acţiunea pe o pricină al cărei obiect ar fi constat în retrocedarea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, iar nu pe normele dreptului comun prevăzute de art. 563 C.civ.”

Spre deosebire de instanţa de apel, tribunalul a soluţionat în mod corect pricina, comparând titlurile de proprietate invocate de cele două părţi adică, sentinţa civilă nr. 1394/2005, de care s-a prevalat reclamantul pe de o parte şi pe de altă parte, decizia Consiliului popular al Judeţului Galaţi nr. 227 din 17.05.1971, prin care imobilul revendicat, aflat deja în posesia şi administrarea Judeţului Galaţi, fusese transmis prin proces-verbal de predare-primire în administrarea Muzeului de Istorie, precum şi Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109 din 27.07.2001, prin care a fost reactualizată Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 261 din 20.08.1999.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Pretinzând, sub un prim aspect, inadmisibilitatea acţiunii promovate de către reclamat, recurentul invocă în realitate, aspecte legate de lipsa calităţii procesuale active a acestuia întrucât nu ar fi făcut dovada titlului de proprietate deţinut şi în mod corespunzător, a îndeplinirii cerinţelor art. 563 C.civ., care să-i justifice demersul revendicării, recunoscut de dispoziţiile legale menţionate doar proprietarului bunului.

Critica este lipsită de temei întrucât problema calităţii în promovarea acţiunii este distinctă de cea a inadmisibilităţii – care presupune exercitarea unui demers procedural neprevăzut de lege sau permis de aceasta în alte condiţii decât cele îndeplinite de parte.

În acelaşi timp, dovada calităţii de proprietar în cazul acţiunii reale, cum este cea în revendicare, este o chestiune de fond, iar nu una subsumabilă unui fine de neprimire (inadmisibilitatea), câtă vreme dezbaterea judiciară asupra temeiniciei pretenţiilor presupune tocmai dovedirea dreptului de proprietate pretins nesocotit de către partea adversă.

- Pe aspectul titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, pârâtul-recurent a arătat pe de o parte, că sentinţa civilă nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galaţi a fost obţinută mult mai târziu decât titlul pârâtului, care din anul 1971 are în administrare bunul - conform Deciziei nr. 227 din 19.051971 a Consiliului popular al Judeţului Galaţi – şi pe de altă parte, că respectiva sentinţă nu-i este opozabilă, aspect care ar fi fost statuat deja prin mai multe hotărâri judecătorești.

În ce priveşte vechimea celor două titluri aflate în dispută, recurentul ignoră faptul că sentinţa nr. 1394 din 4.10.2005 a Tribunalului Galaţi a fost pronunţată în soluţionarea unei contestaţii fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Recunoaşterea preluării abuzive a bunului cu consecinţa restituirii acestuia fostului proprietar are semnificaţia că bunul nu a ieşit valabil din patrimoniul acestuia.

De aceea, nu este vorba despre constituirea dreptului ca efect al pronunţării sentinţei, pentru a se pune problema vechimii titlului în termenii susţinuţi de către recurent (adică prin raportare la data pronunţării sentinţei).

Este motivul pentru care în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6.04.1912, ca reprezentând titlul de proprietate valorificat de către reclamant în procedura Legii nr. 10/2001. În baza acestui titlu şi a constatării preluării abuzive a imobilului de către stat s-a dispus anularea dispoziţiei emise de Primăria Galaţi de respingere a notificării şi obligarea la restituirea în natură a bunului către reclamant.

Aceste statuări jurisdicţionale, în legătură cu calitatea de proprietar a reclamantului (căruia în anul 1948 i-a fost cedată proprietatea imobilului de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dobânditorul din contractul încheiat la 6.04.1912) şi cu caracterul abuziv al preluării bunului de către stat au intrat în autoritatea de lucru judecat şi se opun judecăţilor ulterioare.

- Susţinerea recurentului conform căreia sentinţa nr. 1394/2005 a Tribunalului Galaţi nu produce niciun fel de efect în raport cu acesta, fiindu-i inopozabilă, întrucât n-a fost parte în acel proces şi în plus, caracterul inopozabil a fost stabilit prin mai multe hotărâri judecătoreşti, este neîntemeiată.

Astfel, orice act jurisdicţional, ca orice act juridic, în general, întrucât aduce elemente noi în circuitul civil şi în ordinea socială, produce nu doar efecte relative (în relaţia dintre părţi), ci şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.

Fiind vorba de un element nou inserat în ordinea juridică şi în cea socială, terţii nu-l pot ignora, iar eficacitatea actului în raporturile interne, dintre părţi (care înseamnă nu doar relativitatea efectelor, ci şi obligativitatea acestora) nu se poate definitiva decât prin luarea în considerare şi recunoaşterea opozabilității efectelor faţă de terţi (care vor putea însă, să le înlăture, în măsura în care îi prejudiciază în drepturile lor şi fac dovada contrară celor statuate jurisdicţional anterior, în absenţa participării lor la procedura judiciară).

În speţă, invocând această lipsă de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti şi pretinzând, în plus, că aceasta ar fi fost stabilită printr-o serie de hotărâri, recurentul confundă de fapt, relativitatea şi obligativitatea efectelor unui act jurisdicţional, cu aceea a opozabilităţii care, stricto sensu, se manifestă în relaţia faţă de terţi.

În privinţa hotărârilor la care recurentul face referire ca sprijinindu-i punctul de vedere – sentinţa nr. 326/2016 a Judecătoriei Galaţi definitivă nr. 518/2017 a Tribunalului Galaţi; sentinţa nr. 4291/2015 a Judecătoriei Galaţi, definitivă prin decizia nr. 357/2016 a Tribunalului Galaţi – se constată că acestea au fost pronunţate în cadrul unor contestaţii la executare propriu-zisă, în care s-au anulat formele de executare întocmite în baza sentinţei nr. 1394 din 4.10.2005 în raport cu Consiliul Judeţean Galaţi, cu motivarea că acesta nu a fost parte în procesul finalizat prin hotărârea respectivă, astfel încât nu poate avea nici calitatea de parte în procedura execuţională.

Este vorba însă, nu de o statuare jurisdicţională asupra inopozabilităţii hotărârii faţă de recurentul-pârât, cum greşit susţine acesta, ci de distincţia necesară între relativitatea şi opozabilitatea (obligativitatea) efectelor unei hotărâri în raporturile dintre părţi şi respectiv, opozabilitatea aceloraşi efecte faţă de terţi.

Or, sub acest aspect, instanţa de apel a procedat în mod corect, analizând hotărârea opusă de către reclamant doar sub semnul opozabilităţii efectelor acesteia faţă de pârât (terț în procedura judiciară anterioară), cu luarea în considerare şi verificarea apărărilor pârâtului, care a pretins că deţine un titlu de proprietate mai bine caracterizat, apt să paralizeze acţiunea în revendicare.

- În ce priveşte analiza titlurilor de care s-a prevalat pârâtul în justificarea dreptului său de proprietate, instanţa de apel a concluzionat corect că înscrisurile prezentate nu-i justifică un drept valid care să se opună dreptului reclamantului și să paralizeze acțiunea în revendicare a acestuia.

Astfel, invocarea deciziei nr. 227/1971 a Consiliului Popular al Judeţului Galaţi nu demonstrează decât transmiterea imobilului din administrarea Grupului Şcolar X. în administrarea Muzeului de Istorie, cu acelaşi titlu de administrare fiind deţinut de către Judeţul Galaţi.

De asemenea, faptul că prin Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi nr. 109/2001, bunul a fost inventariat şi apoi atestat ca aparţinând domeniului public al Judeţului Galaţi, conform H.G. nr. 562/2002, nu este de natură să justifice un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, nefiind aşadar suficientă simpla menţiune a caracterului de bunuri aparţinătoarea domeniului public dacă includerea în această sferă nu s-a făcut în mod legal (adică, respectându-se Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării de către stat).

Or, în speță, sub aspectul regimului juridic al bunului s-a stabilit irevocabil, prin sentinţa nr. 1394/2005, că îi este incidentă norma art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la preluarea abuzivă a acestuia de către stat) și de asemenea, a rezultat că la data includerii imobilului în domeniul public, în baza H.G. nr. 852/2002, exista o notificare pentru acesta, conform Legii nr. 10/2001, şi ca atare, opera indisponibilizarea [art. 21 alin. (5)] tocmai pentru a nu împiedica restituirea în natură a bunului către fostul proprietar.

Ca atare, includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripţiilor legale, în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu viciat.

De aceea şi susţinerea inadmisibilităţii acţiunii decurgând din caracterul inalienabil şi insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoțesc regimul juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparţine domeniului public în mod valabil.

- Este lipsită de orice fundament şi critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii pe motiv că bunul a fost revendicat în temeiul normelor de drept comun şi nu în temeiul legii speciale, nr. 10/2001, ca act normativ care se aplică în mod prioritar faţă de normele de drept comun (art. 563 C.civ.).

În realitate, reclamantul a urmat şi a epuizat procedura Legii nr. 10/2001, transmiţând notificare, formulând apoi contestaţie împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării şi obţinând, în urma dezbaterii judiciare, o recunoaştere definitivă a dreptului de proprietate, ca fost proprietar deposedat printr-o preluare abuzivă a bunului de către stat.

Calitatea de unitate deţinătoare a Primăriei Galaţi (cea care a soluţionat notificarea, pe care a respins-o, nu pentru că bunul nu s-ar afla în deţinerea sa, ci pentru că nu ar fi făcut obiectul legii reparatorii) nu a fost negată în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, singurul cadru procesual adecvat în care putea fi făcută, aşa încât recurentul nu o poate face într-un litigiu ulterior, astfel cum încearcă prin criticile formulate în prezenta cauză.

Aşadar, după epuizarea procedurii reglementate de legea specială şi recunoaşterea dreptului la restituire în natură, singura cale pentru a obţine restituirea bunului de la cel care îl deţine abuziv este cea a acţiunii în revendicare.

În consecinţă, pentru toate considerentele arătate, rezultă că recurentul a procedat în mod corect, pentru protecţia dreptului său de proprietate recunoscut judiciar, ca urmare a definitivării procedurii legii speciale, nr. 10/2001, la promovarea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun şi că această acţiune nu poate fi paralizată de pârât prin simpla invocare a inopozabilităţii hotărârii anterioare, câtă vreme n-a făcut dovada deţinerii unui drept de proprietate valid, mai bine caracterizat decât titlu reclamantului sau având un anumit regim juridic apt să-l scoată în afara circuitului civil (prin inalienabilitatea ori insesizabilitate).

De aceea, toate criticile de nelegalitate aduse deciziei din apel au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecinţă.