De facto expropriation compensation: valuation at time of occupation excludes subsequent loss-of-use damages

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 55 din data de 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelurile formulate de apelantul pârât reclamant reconvenţional Statul Român reprezentat de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei civile nr. 306 din 17.03.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul constatării că reclamantelor pârâte reconvenţionale le-a fost expropriată în fapt o suprafaţă totală de teren de 540 mp, respectiv terenul înscris în CF x Dumbrăviţa, provenită din CF vechi x Dumbrăviţa, nr. cad. x în suprafaţă de 107 mp, precum şi terenurile înscrise în CF x Dumbrăviţa, provenită din CF vechi x Dumbrăviţa, nr. cad. x în suprafaţă de 23 mp şi nr. cad. x în suprafaţă de 410 mp, conform concluziilor iniţiale ale raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.

A obligat pe pârâtul reclamant reconvenţional la plata către reclamantele pârâte reconvenţionale a sumei de 49.100 RON reprezentând contravaloarea terenului expropriat în fapt de 540 mp.

A respins în rest cererea principală precizată ca neîntemeiată.

A întabulat pe pârâtul reclamant reconvenţional Statul Român ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 540 mp, respectiv terenul înscris în CF x Dumbrăviţa, provenită din CF vechi x Dumbrăviţa, nr. cad. x în suprafaţă de 107 mp, precum şi terenurile înscrise în CF x Dumbrăviţa, provenită din CF vechi x Dumbrăviţa, nr. cad. x în suprafaţă de 23 mp şi nr. cad. x în suprafaţă de 410 mp, conform concluziilor iniţiale ale raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelantul pârât a invocat faptul că exproprierea nu a avut loc din punct de vedere juridic, acţiunea reclamanţilor fiind inadmisibilă, aceştia putând sesiza instanţa de judecată exclusiv în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.

Instanţa a considerat că această critică nu este întemeiată, întrucât acest aspect a fost clarificat în primul ciclu procesual al litigiului. Astfel, prin decizia civilă nr. 127 din 08.10.2014 a Curţii de Apel Timişoara, s-a admis apelul împotriva sentinţei pronunţate de tribunal şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat şi cu caracter obligatoriu conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., că proprietarii au fost lipsiţi de atributele dreptului lor recunoscute de dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data efectuării lucrărilor), respectiv nu doar posesia şi folosinţa, ci şi dispoziţia, iar în cauză a operat o expropriere în fapt a terenului care a fost folosit pentru amenajarea unui drum naţional, fără urmarea vreunei proceduri care să poată să fi contestată de reclamanţi şi fără ca aceştia să fi fost dezdăunaţi.

În considerente, instanţa de apel din primul ciclu procesual a mai statuat că nu poate fi reţinută argumentarea primei instanţe potrivit căreia reclamanţii au posibilitatea de a solicita obligarea expropriatorului la demararea procedurii de expropriere reglementată de Legea nr. 255/2010, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, pârâta chiar a realizat în fapt procedura de expropriere, însă fără a acorda despăgubiri proprietarilor terenului pe care a efectuat lucrarea de utilitate publică, conchizând că în mod nelegal a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamanţilor.

Instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru exproprierea de fapt a imobilului în litigiu.

Astfel, prin decizia civilă nr. 127 din 08.10.2014 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în apel în primul ciclu procesual, cu caracter obligatoriu conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., s-a reţinut că imobilele în litigiu au fost afectate de lucrări de utilitate publică pentru care statul procedează, în prealabil, la exproprierea imobilelor astfel afectate (inclusiv pentru realizarea variantei ocolitoare a municipiului Timişoara procedând în acest sens prin H.G. nr. 705/31.05.2006) însă, în situaţia concretă a reclamanţilor, proprietatea acestora a fost afectată fără realizarea procedurii legale care să se finalizeze cu acordarea de despăgubiri, concluzionându-se că reclamanţii au fost lipsiţi de bunul lor - care a fost afectat unei lucrări de utilitate publică - fără a fi fost despăgubiţi în prealabil şi, deci, în cauză a operat o expropriere în fapt a terenului care a fost folosit pentru amenajarea unui drum naţional. S-a mai statuat în considerente că, chiar dacă dreptul de proprietate al reclamanţilor a rămas înscris în cartea funciară, înscrierea este lipsită de conţinut, câtă vreme proprietarii au fost lipsiţi de atributele dreptului lor recunoscute de dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data efectuării lucrărilor), respectiv nu doar posesia şi folosinţa, ci şi dispoziţia, câtă vreme este greu de crezut că suprafaţa de teren pe care au fost efectuate lucrările de infrastructură ar putea fi înstrăinată.

Prin urmare, prin hotărârea mai sus menţionată s-a statuat că prin realizarea obiectivului de interes public, respectiv drumul naţional, reclamanţii au fost lipsiţi de bunul lor, la acea dată având loc exproprierea de fapt, independent de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al expropriatorului.

În speţă, aşa cum rezultă din susţinerile reclamanţilor din cererea de chemare în judecată, necontestate de pârât, obiectivul de utilitate publică a fost finalizat în anul 2009, acesta fiind astfel momentul exproprierii în fapt a reclamanţilor.

În jurisprudenţă, instituţia exproprierii în fapt a fost asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritatea statală prin edificarea de obiective de interes public, considerându-se că, fiind ocupate cu obiective de interes public, terenurile sunt asimilabile celor expropriate pentru utilitate publică. Prin urmare, proprietarii se cuvine a fi despăgubiţi în baza procedurilor reglementate de legile ce guvernează exproprierea, cu preţul de piaţă al imobilului. Despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparaţie pentru lipsa de folosinţă a bunului, ci au fost concepute şi evaluate ca preţ de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer a proprietăţii de la reclamant către autoritate.

De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor potrivit actului normativ în vigoare la data exproprierii de fapt, respectiv Legea nr. 198/2004.

În acest context, despăgubirile cuvenite reclamanţilor pentru exproprierea de fapt (prin definiţie reprezentând ocuparea bunului fără respectarea etapelor şi procedurilor unei exproprieri formale în conformitate cu legea de expropriere aplicabilă) trebuie să fie aceleaşi pe care le-ar fi obţinut în cazul în care s-ar fi dispus exproprierea pentru utilitate publică.

Totodată, instanţa trebuie să aibă în vedere cererile cu care a fost învestită de reclamanţi, aceştia stabilind obiectul acţiunii. Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru suprafaţa de teren expropriată în fapt şi daune compensatorii pentru lipsa de folosinţă a terenului de la data exproprierii în fapt şi până la data plăţii efective a despăgubirilor. Prin cererea precizatoare depusă de reclamanta B. a fost indicat cuantumul acestor despăgubiri - daune compensatorii, calculate în baza raportului de expertiză evaluatorie depus de cei trei experţi la 13.10.2015.

Pentru a se determina suprafaţa de teren care a făcut obiectul exproprierii de fapt, a fost efectuată o expertiză topografică de către expertul A. Conform concluziilor iniţiale ale acesteia, lucrările de construcţie a şoselei de centură a Municipiului Timişoara au afectat o parte din terenul aferent parcelelor cu nr. cad. x, astfel din parcela x o porţiune de teren în suprafaţă de 107 mp, iar din parcela x, două porţiuni, în suprafaţă de 23 mp şi, respectiv, 410 mp, afectate de existenţa carosabilului şi a canalelor de scurgere a apelor pluviale.

Urmare a obiecţiunilor reclamanţilor, prin răspunsul la acestea, expertul topograf a făcut propuneri de dezmembrare a parcelelor în litigiu, ţinând cont nu numai de suprafaţa afectată de existenţa carosabilului şi a canalelor de scurgere a apelor pluviale, ci şi de suprafaţa aferentă zonei de protecţie a drumului, acestea constituind împreună suprafaţa afectată de restricţiile de construire. Ca urmare, s-a propus dezmembrarea parcelelor şi întabularea expropriatorului asupra unei suprafeţe de teren compusă din suprafaţa afectată de existenţa carosabilului şi a canalelor de scurgere a apelor pluviale şi suprafaţa aferentă zonei de protecţie a drumului.

Tribunalul a acordat despăgubiri reprezentând preţul terenului luând în considerare cea de a doua variantă prezentată de expertul topograf. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că este întemeiat motivul de apel invocat referitor la împrejurarea că zona de protecţie a drumului nu poate fi considerată expropriată, ci rămâne în proprietatea reclamanţilor. Astfel, conform art. 17 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului (...) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin respectarea obligaţiilor enumerate în textul de lege.

Având în vedere că în cazul exproprierii pentru realizarea unui drum, zonele de protecţie rămân în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, Curtea a constatat că în speţă nu poate fi reţinută exproprierea în fapt a terenurilor ce reprezintă zona de protecţie a drumului naţional realizat şi nici nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând preţul de vânzare a acestor terenuri, ci numai pentru cele ocupate de obiectivul de utilitate publică, în conformitate cu concluziile iniţiale ale raportului de expertiză topografică întocmit de expert A. Prin urmare, sentinţa a fost schimbată în parte în ceea ce priveşte terenurile cu privire la care s-a constatat că a intervenit exproprierea de fapt şi care vor fi întabulate în cartea funciară ca fiind obiectul dreptului de proprietate a pârâtului reclamant reconvenţional.

În ceea ce priveşte stabilirea preţului terenului expropriat în fapt, se reţine că, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 12/2015 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate.

În speţă, exproprierea în fapt a avut loc în anul 2009, independent de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al expropriatorului, iar în etapa procesuală apelului a fost efectuat un supliment la raportul de expertiză evaluatorie întocmit în primă instanţă pentru calcularea valorii imobilului în litigiu la data finalizării obiectivului de interes public, respectiv anul 2009. Suplimentul la raportul de expertiză, întocmit în apel, a fost depus la dosar, nefiind formulate obiecţiuni. Conform concluziilor acestuia, contravaloarea terenului expropriat în fapt de 540 mp este 49.100 RON, sumă la care va fi obligat pârâtul să o plătească reclamanţilor cu titlu de preţ pentru terenul expropriat.

Atât apelantul pârât, cât şi apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş au criticat acordarea de către prima instanţă a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, Curtea constatând că este întemeiat şi acest motiv de apel.

Astfel, pe de o parte, reclamanţii primesc o despăgubire reprezentând preţul terenului expropriat raportat la anul 2009, anul în care aceştia au pierdut în fapt proprietatea asupra imobilului în discuţie prin realizarea obiectivului de utilitate publică. Ca urmare, fiind despăgubiţi cu preţul de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer a proprietăţii de la reclamanţi către autoritate, aceştia nu mai pot fi indemnizaţi şi pentru lipsa de folosinţă a bunului ulterioară anului 2009.

Pe de altă parte, acest prejudiciu nu îndeplineşte condiţia de a fi cert, reclamanţii nedovedind în prezentul litigiu că au suferit un asemenea prejudiciu, ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului expropriat în fapt. Împrejurarea calculării de către experţi a unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă nu îi scuteşte pe reclamanţi de obligaţia de a proba producerea unui prejudiciu cert, conform art. 1169 C. civ., ţinând cont de categoria de folosinţă a terenurilor expropriate, aşa cum a fost menţionată în raportul de expertiză. Mai mult, în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că au constatat, în momentul în care s-a inaugurat drumul naţional de centură Timişoara la 1.12.2009, că o parte din acest drum este construită pe cele două parcele care fac obiectul prezentului litigiu. Prin urmare, până în momentul exproprierii de fapt din 2009, reclamanţii nu au realizat că ar fi lipsiţi de folosinţa terenurilor în discuţie, iar după această dată nu se mai pune problema lipsei de folosinţă, având în vedere intervenirea exproprierii de fapt prin lipsirea reclamanţilor de bun şi de toate atributele proprietăţii (conform deciziei anterioare pronunţate în apel), precum şi plata preţului de piaţă al imobilului expropriat la nivelul anului 2009.

2. Recursul

2.1. Motive

Reclamanta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

1. Faţă de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Prin sentinţă a fost admisă cererea reconvenţională şi a fost întabulat Statul Român cu dreptul de proprietate asupra terenului de 3201 mp. Statul Român şi Ministerul Public nu au atacat sentinţa sub acest aspect, astfel încât, dispunând întabularea Statului numai pentru suprafaţa de 540 mp au fost încălcate dispoziţiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

2. În condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, la fila 17 instanţa de apel a reţinut că reclamanţii primesc o despăgubire reprezentând preţul terenului expropriat raportat la anul 2009, anul în care aceştia au pierdut în fapt proprietatea asupra imobilului. La fila 14 din hotărâre instanţa a reprodus paragraful 23 al Deciziei nr. 12/2015 a Curţii Constituţionale, respectiv paragraful 17 al Deciziei nr. 307/2015 a Curţii Constituţionale în care s-a menţionat cauza Burghelea şi cauza Branişte contra României.

Ignorând practica Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauza Burghelea contra României, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, curtea de apel a pretins că a operat un transfer al dreptului de proprietate de la reclamanţi la expropriator în anul 2009, fără să fi demarat procedura exproprierii şi fără ca reclamanţilor să li se fi consemnat vreun leu.

Cu privire la despăgubirile privind lipsa de folosinţă, pe de o parte instanţa de apel apreciază că acestea nu sunt datorate sau nu sunt datorate după anul 2009, dar în acelaşi timp a arătat că prejudiciul nu este cert. Deşi reclamanta a depus la dosarul cauzei dovada tarifelor încasate de CNAIR, instanţa a apreciat că nu s-a creat nici un prejudiciu.

Instanţa trebuia să constate că transferul dreptului de proprietate de la reclamanţi la expropriator a operat la data pronunţării sentinţei, 17 martie 2017, iar din 2009 până în 2017 expropriatorul datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă;

3. În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile art. 44 alin. (3) ale Constituţiei României respectiv cauza Burghelea contra României dar şi dispoziţiile Legii 33/1994 au fost interpretate greşit de instanţa de apel, cu toate că interpretări ale acestor dispoziţii au fost date anterior de ÎCCJ.

Conform art. 126 din Constituţia României şi art. 18 din Legea 304/2004, ÎCCJ asigură cumulativ, atât interpretarea cat şi aplicarea unitară a legii. Instanţele inferioare, invocând independenta magistratului, dau uneori o interpretare originala atât textelor constituţionale cât şi dispoziţiilor din legile organice, fiind nesocotită nu numai jurisprudenţa constantă, persuasivă şi mai mult decât explicita a ÎCCJ, dar şi dezlegările date de CCR sau CEDO, în cauza Burghelea contra României, iar prin soluţia data, instanţa de apel nu a păstrat un just echilibru între interesul public şi interesul particular. Ca atare, reclamanţii nu au avut parte de o instanţă imparţială.

Exigibilitatea despăgubirii pentru expropriere în fapt sau expropriere conformă legii, se naşte odată cu existenta unui act administrativ sau hotărârea judecătorească prin care expropriatorul este obligat la plata unei despăgubiri pentru terenul expropriat. Reclamanţii nu au avut un preţ derizoriu stabilit anterior datei sentinţei instanţei de fond, 17 martie 2017, pe care să-l conteste.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

1. Instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, câtă vreme apelantul-pârât a dedus analizei instanţei superioare de fond întinderea suprafeţei de teren aferente zonei de siguranţă precum şi suprafeţele de teren aferente zonei de protecţie, de 3201 mp, astfel cum a fost stabilită de prima instanţă.

Susţinerea recurentei, în sensul că pârâtul nu a criticat soluţia de întabulare cu o anumită suprafaţă de teren, nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece dispunerea întabulării este subsecventă stabilirii întinderii suprafeţei de teren ce formează obiectul litigiului.

Or, având de analizat critica privitoare la întinderea suprafeţei de teren şi, dispunând întabularea unei suprafeţe de teren reduse - în urma dovezilor administrate înaintea sa -, instanţa de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut. Pe cale de consecinţă, nu au fost nesocotite prevederile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. conform cu care, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă;

2. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Considerentele sunt contradictorii atunci când se exclud reciproc.

În opinia recurentei, sunt contradictorii considerentele prin care s-a stabilit faptul că despăgubirea pentru terenul expropriat trebuie raportată la anul 2009, deşi într-un alt loc din hotărâre, instanţa a reprodus paragraful 23 al Deciziei ne. 12/2015 a Curţii Constituţionale, respectiv paragraful nr. 17 al Deciziei nr. 307/2015 a Curţii Constituţionale, a menţionat cauza Burghelea şi cauza Branişte contra României şi s-a referit la art. 44 alin. (3) din Constituţie.

Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care "motivele contradictorii" menţionate sunt, pe de o parte, susţinerile făcute prin concluziile scrise ale intimatei-reclamante, şi preluate în hotărâre iar, pe de altă parte, într-adevăr răspunsul dat de instanţă unor motive de apel. Or, pentru a se considera că sunt nesocotite prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., trebuie ca raţionamentul instanţei să fie contradictoriu, să cuprindă argumente antagonice, de aşa natură încât să conducă la concluzia ca hotărârea este, practic, nemotivată. Împrejurarea că instanţa nu motivează hotărârea în sensul concluziilor sau susţinerilor părţilor nu poate atrage, în nici un caz, casarea hotărârii.

Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel nu a acordat reclamantei prejudiciul solicitat pentru perioada 2009-2018 - apreciat de aceasta ca reprezentând fructele produse de teren, respectiv "taxa de drum, TIR-uri, autoturisme, care de nouă ani folosesc terenul proprietatea reclamanţilor" - nu înseamnă că hotărârea este nemotivată, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi nici faptul că s-ar fi nesocotit prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că în anul 2009 s-a produs exproprierea în fapt a terenurilor, independent de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al expropriatorului. Cum reclamanţii au primit o despăgubire reprezentând preţul terenului expropriat, raportat la nivelul anului 2009, ceea ce este echivalent cu un transfer al dreptului de proprietate către stat, nu mai puteau primi echivalentul lipsei de folosinţă a terenurilor după această dată. Mai mult, reclamanţii trebuiau să probeze, în respectarea prevederilor art. 1169 C. civ., caracterul cert al prejudiciului ce îmbracă forma lipsei de folosinţă, în sensul că dacă terenurile ar fi rămas în folosinţa lor le-ar fi dat aceeaşi destinaţie şi, drept urmare, ar fi încasat aceleaşi sume, cu titlu de fructe civile. Or, această dovadă nu a fost făcută.

Cât priveşte motivele străine de natura pricinii, este de subliniat că hotărârea poate fi casată doar atunci când cuprinde numai astfel de considerente. Însă, pe de o parte, recurenta nu a susţinut o asemenea nelegalitate a hotărârii, iar, pe de altă parte, nici nu a arătat în ce ar consta considerentele străine de natura pricinii înserate în hotărâre.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

3. Ultimul motiv de recurs, încadrat de recurentă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu reprezintă decât considerente teoretice, generalităţi vizând independenţa şi imparţialitatea instanţei. Susţinerea recurentei, în sensul că judecătorii din apel "păreau timoraţi în faţa celor doi apelanţi", nu depăşeşte nivelul unei simple afirmaţii, în lipsă de argumente suplimentare.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a considerat că recursul nu este întemeiat motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a dispus respingerea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 55 din data de 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.09.2018.