Supreme Court declains jurisdiction; appeal referred to Court of Appeal for damages review

Prin sentinţa civilă nr. 446 din 16 martie 2017, Judecătoria Deta a admis, în parte, acţiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect pretenţii. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON.

Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin decizia nr. 1259/A din 1 noiembrie 2017, a respins cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie. A admis cererea de apel incident formulată de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Fără cheltuieli de judecată în primă instanţă. A menţinut în rest sentinţa apelată.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Timiş la data de 8 ianuarie 2018.

Competenţa soluţionării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi de către Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 53 din 29 martie 2018.

S-a reţinut în motivarea soluţiei că dispoziţiile generale în materie de competenţă, respectiv art. 97 pct. 1 C. proc. civ., trebuie interpretate în lumina prevederilor speciale ale art. 483 alin. (3) din cod, lipsind un text similar, atributiv de competenţă în privinţa curţilor de apel, cărora competenţa de soluţionare a recursurilor le este instituită cu titlu de excepţie în cazurile prevăzute de art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Curtea de apel a constatat că această interpretare este susţinută de decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi de considerentele obligatorii ale acesteia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 iunie 2018.

Prin rezoluţia din 18 iunie 2018, s-a fixat termen la 19 septembrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor într-o cauză având ca obiect pretenţii în cuantum de 3.000 euro (sau echivalentul în RON al acestei sume la data plăţii), soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci, dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe - unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Timişoara, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1259/A din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.09.2018.