Limitation of freedom of expression for public figures: sufficiency of factual basis and right to reply in journalistic defamation cases

Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 498 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă la data de 30 martie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., D., E., F., să se constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de către pârâţi, constând în realizarea şi difuzarea pe postul B., în cadrul Emisiunilor "G." din data de 06.12.2015 şi "Sinteza zilei" din data de 20.01.2016, a unor reportaje defăimătoare; obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plaţii, cu titlu de daune morale; obligarea pârâţilor la prezentarea, de către realizatorii/moderatorii emisiunilor "G." şi "Sinteza zilei", a unui anunţ oral privind hotărârea favorabilă a instanţei, anunţ care să fie difuzat pe postul B., în cadrul emisiunilor menţionate, sau, dacă la data finalizării procesului cele două emisiuni nu vor mai figura în grila de programe a postului B., anunţul să fie prezentat în cadrul emisiunilor care le înlocuiesc în cadrul grilei de programe în tronsonul de audienţă maximă.

Prin sentinţa nr. 1636 din 16 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1198/A din 20 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că în mod greşit instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe calitatea acestuia de persoană publică, în condiţiile în care H. este o persoană juridică de drept privat constituită în baza Decretului-lege nr. 150/1990.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 08.05.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:

- Instanţa de apel porneşte, în mod greşit, în analiza limitelor ce pot fi impuse exerciţiului libertăţii de exprimare a jurnaliştilor, de la aprecierea că reclamantul este persoană publică.

Or, H., al cărei preşedinte este recurentul-reclamant, este persoană juridică de drept privat, întemeiată pe Decretul-Lege nr. 150/1990, care are posibilitatea de a desfăşura orice activitate, ce nu este interzisă de lege, în vederea realizării scopului şi obiectului său de activitate, iar patrimoniul acestei persoane este tot unul privat şi nu public.

În mod greşit se reţine că situaţia patrimoniului acestei fundaţii reprezintă un subiect de interes public, în contextul în care acesta urmează a fi folosit, potrivit legii şi reglementărilor interne, doar de către asociaţiile pentru tineret membre.

- Referitor la interpretarea probatoriului administrat în cauză, şi sub acest aspect hotărârea este nelegală.

Astfel, se reţine de către instanţa de apel că, atâta timp cât baza factuală este susţinută de un demers documentaristic consistent şi făcut cu bună-credinţă, se acceptă ca informaţiile oferite publicului telespectator să fie unele eronate.

Or, chiar dacă sarcina jurnaliştilor nu este aceea de a demonstra adevărul absolut asupra celor afirmate, prin raportare la prevederile Rezoluţiei 1003/1993, este necesar ca materialele/mărturiile avute în vedere la momentul documentării să confirme cele susţinute de aceştia.

Deşi este adevărat că jurnaliştii n-aveau obligaţia stabilirii adevărului absolut, în acelaşi timp trebuia să verifice credibilitatea surselor şi materialelor obţinute, context în care nu puteau ajunge la concluzia rezonabilă că reproducerea celor aflate de la martorii I. şi J. era posibilă.

S-a susţinut că, în ce priveşte declaraţia martorului I., primul care a furnizat informaţii pentru realizarea materialului, aceasta nu trebuia luată în considerare, neputându-se susţine că informaţiile furnizate păreau credibile.

Nici din înscrisurile avute în vedere la realizarea materialului documentar ce a stat la baza reportajului difuzat nu reiese ideea însuşirii veniturilor sau bunurilor Fundaţiei de către reclamant.

Cât priveşte vânzarea apartamentului din Bucureştii Noi, acesta nu a făcut parte din patrimoniul fostului K., ci a fost dobândit ulterior de către Fundaţie, astfel încât nu exista vreo interdicţie legală de înstrăinare.

- Totodată, instanţa de apel constată că afirmaţiile denigratoare la adresa reclamantului nu ar fi fost prezentate sub formă de ştiri, fiind pusă în discuţia părţilor în platoul celor două emisiuni, deşi această discuţie nu schimbă cu nimic modalitatea în care informaţiile au fost transmise publicului, intimaţii neatrăgând atenţia că reportajul prezentat reflecta opinia lor subiectivă.

Libertatea de exprimare, prin aducerea la cunoştinţă a unor fapte reale, nu poate fi atinsă prin invocarea ca adevărate a unor convingeri proprii ale pârâţilor, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. "reclamantul ar fi devenit stăpân peste averea de 60 milioane euro a fostului K.", întrucât aceste informaţii n-au niciun suport, nu conţin date pe care s-ar putea sprijini o astfel de ipoteză.

În plus, instanţele de fond aveau obligaţia de a discerne între cele două momente ale fiecărei emisiuni, cel al difuzării reportajului şi cel al dezbaterilor şi comentariilor din platou, pentru a face distincţia între afirmaţiile care pot fi considerate opinii şi cele care au îmbrăcat forma unor ştiri, adevăruri absolute.

Intimaţii n-au respectat nici principiul prezumţiei de nevinovăţie, ceea ce le impunea obligaţia de a nu pune eticheta de autor de fapte penale unor persoane în cazul în care nu s-a pronunţat o instanţă de judecată în sensul stabilirii vinovăţiei acesteia.

De aceea, buna-credinţă constatată de instanţele fondului în privinţa intimaţilor-pârâţi, în realitate nu există, întrucât evenimentele despre care fac vorbire aceştia n-au fost prezentate în mod obiectiv, iar situaţia patrimonială a H. nu este nici pe departe cea prezentată de aceştia.

Totodată, una din obligaţiile profesionale care le incumba jurnaliştilor, potrivit Codului deontologic, era şi aceea de a solicita fiecăreia din părţile implicate, punctul de vedere cu privire la faptele prezentate, instanţa de apel apreciind, în mod greşit, ca fiind îndeplinită această obligaţie prin aceea că reclamantul a refuzat, în cadrul reportajului, să dea explicaţii şi clarificări.

Aceasta, în condiţiile în care acordarea dreptului la replică trebuie să fie efectivă, iar îndeplinirea ei de către jurnalişti să fie analizată de instanţă în concret, prin raportare la situaţia de fapt.

În drept, criticile au fost încadrate de către recurent în prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi conform raportului de admisibilitate întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că parte din ele sunt încadrabile, în măsura în care nu aduc în dezbatere reevaluarea probatoriului. Ca atare, excepţia de nulitate a recursului invocată de către intimaţi n-a putut fi reţinută.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente:

- Susţinerea recurentului, conform căreia limitele libertăţii de exprimare au fost stabilite greşit prin raportare la statutul reclamantului de persoană publică, statut ce nu subzistă faţă de caracterul de persoană juridică de drept privat al H., nu poate fi primită.

Împrejurarea că bunurile care alcătuiesc patrimoniul Fundaţiei fac obiectul dreptului de proprietate privată al persoanei juridice nu are semnificaţia susţinută de către recurent, a repercutării naturii acestui drept asupra activităţii desfăşurate de fundaţie şi implicit, de preşedintele acesteia.

Dimpotrivă, conform art. 1 din Decretul-Lege nr. 150/1990, fundaţiile pentru tineret înfiinţate în temeiul acestui act normativ sunt persoane juridice de utilitate publică.

Aceasta înseamnă că scopul înfiinţării şi funcţionării lor nu este unul care ţine de sfera intereselor private şi că în mod corespunzător, preşedintele unei astfel de persoane juridice nu acţionează ca un particular.

Ca atare, în analiza limitelor demersului jurnalistic trebuie observat, pe de o parte, că ele se raportează la o persoană publică şi astfel, marja de apreciere este mai largă, în strânsă legătură cu natura interesului (care depăşeşte sfera privată), iar pe de altă parte, că nu trebuie să fie încălcate, prin dezvăluirile făcute, aspecte din viaţa particulară a reclamantului.

Or, acest echilibru a fost avut în vedere, în mod corect, de către instanţa de apel atunci când, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut limitele mai largi ale libertăţii de exprimare, de care se bucură jurnaliştii când discută chestiuni de interes public şi totodată, faptul că demersul jurnalistic nu a reprezentat o imixtiune în viaţa privată a reclamantului.

- În ce priveşte baza factuală, care în opinia recurentului ar fi fost insuficientă pentru a demonstra un demers documentaristic consistent şi făcut cu bună-credinţă, se constată că sub acest aspect, criticile vizează de fapt, modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză.

În acest context, recurentul face trimitere la declaraţia martorului audiat - care nu ar fi fost credibilă -, la înscrisurile care au stat la baza materialului documentar pentru întocmirea reportajului - şi care n-ar fi putut fundamenta concluzia jurnaliştilor - aspecte care nu pot fi cenzurabile însă, în calea extraordinară de atac a recursului.

Modalitatea în care instanţele fondului au administrat şi evaluat probele, reţinând o bază factuală suficientă pentru afirmaţiile făcute de către furnalişti, vizează elementele de fapt ale pricinii, iar nu controlul de legalitate ce poate fi exercitat în condiţiile stricte ale dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

La fel, este sustrasă controlului de legalitate aprecierea instanţei de apel în sensul existenţei atitudinii subiective a bunei-credinţe a jurnaliştilor, câtă vreme această concluzie este dedusă din reţinerea unei baze factuale suficiente şi credibile, ceea ce a impus consecinţa unui demers jurnalistic realizat în scopul informării opiniei publice cu privire la probleme de interes general.

Or, raportat la baza factuală relevată de probele administrate şi la atitudinea subiectivă a jurnaliştilor, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, statutul recurentului-reclamant este unul de persoană publică, libertatea de exprimare nu a depăşit limitele garanţiilor acesteia, aşa cum au fost ele conturate prin jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea art. 10 din Convenţie.

În aceste condiţii, susţinerea recurentului, conform căreia ar fi fost nesocotită prezumţia de nevinovăţie, prin aceea că jurnaliştii nu s-au abţinut de la "a da verdicte şi a pune etichete de autor de fapte penale" unor persoane în cazul cărora nu s-a pronunţat instanţa de judecată, vine în contradicţie cu faptul că, aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de contencios european, în aplicarea art. 10 CEDO, jurnaliştii nu sunt obligaţi să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor lor atunci când se fundamentează pe o bază factuală suficientă, deoarece ar însemna să le fie impusă o sarcină nerezonabilă.

Se situează în afara protecţiei oferite de art. 10 din Convenţia europeană doar acele declaraţii sau informaţii furnizate de jurnalişti pe temeiul unor fapte insuficient documentate.

Având rolul de a informa opinia publică atunci când deţin informaţii despre posibile nereguli - vizând inclusiv activităţi legate de o persoană juridică al cărei scop depăşeşte sfera interesului privat - jurnaliştii trebuie să facă dovada existenţei unei baze factuale suficiente, regăsite în speţă, aşa cum au reţinut instanţele fondului, în faţa cărora s-au administrat probele necesare determinării elementelor de fapt ale pricinii.

- De asemenea, în ce priveşte nerespectarea dreptului la replică, susţinerea recurentului este lipsită de fundament, în contextul în care, aşa cum a reţinut instanţa de apel, cu trimitere punctuală la materialul transcris, acestuia i-a fost cerut punctul de vedere asupra aspectelor ce constituiau obiect al reportajului, dar a refuzat să şi-l exprime.

În aceste condiţii, a pretinde că dreptul la replică nu a fost unul efectiv - doar sub motiv că nu a fost solicitat în cadrul difuzării celor două emisiuni - este lipsit de substanţă, câtă vreme această solicitare a fost făcută în mod prealabil, la momentul documentării, ceea ce ar fi permis, în mod evident, preluarea şi difuzarea în cadrul emisiunilor, pentru prezentarea în mod complet, a punctelor de vedere ale părţilor.

În consecinţă, potrivit celor expuse, aspectele de nelegalitate invocate nu se verifică în speţă.

Pe de o parte, în ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., n-au fost identificate critici care să susţină lipsa motivării deciziei atacate, ori considerente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, în privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile - care au putut constitui obiect de analiză în măsura în care n-au adus în discuţie administrarea şi evaluarea probatoriului - s-au dovedit a fi nefondate, instanţa de apel realizând o corectă analiză a cerinţelor răspunderii delictuale corelate cu exigenţele libertăţii de opinie şi de exprimare, aşa cum rezultă din art. 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (inclusiv jurisprudenţa instanţei europene dezvoltată în legătură cu aplicarea acestui text).

Ca atare, recursul declarat în cauză de către reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în Bucureşti, şi cu domiciliul ales la Cabinet Avocat L., în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1198/A din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.A., C., D., E., F., toţi intimaţii-pârâţi cu domiciliul ales în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.09.2018.