Retrocession of expropriated land: fulfillment of public utility purpose through urban re-zoning under Article 35 of Law No. 33/1994

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 12.02.2013, sub nr. de dosar x/2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi au solicitat ca în baza probelor ce se vor administra în contradictoriu cu acesta, să se pronunţe de către instanţă o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună obligarea pârâtului la retrocedarea în proprietate a terenului în suprafaţă de 414 mp., situat în Bucureşti.

În motivare, reclamanţii au arătat că în baza actelor de vânzare cumpărare nr. x/1305 din 28.11.1957 şi y din 28.11.1957, transcrise sub nr. x din 28.11.1957, reclamanţii C. şi A. au dobândit dreptul de proprietate asupra a doua parcele de teren de câte 207 m.p. fiecare, totalizând deci 414 mp., cu vecinătăţile descrise în cele două acte de înstrăinare.

Pe terenul astfel dobândit, proprietarii au edificat o construcţie casă de locuit, cu suprafaţa de 114 mp.

Imobilul a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983 şi apare înscris la poziţiile x anexa nr. 1, casa fiind demolată iar terenul trecând în proprietatea statului pentru utilitate publică.

Urmare decesului soţului şi respectiv tatălui C., survenit la 17.02.1996, s-a finalizat procedura succesorală, prin eliberarea certificatului de moştenitor nr. x din 17.06.1998 de B.N.P. D., reclamantul B., în calitate de fiu, culegând întreaga masă succesorală.

Pentru construcţie reclamanţii au primit despăgubiri în valoare de 26. 660 RON, însă nu au primit niciun fel de despăgubire pentru teren, astfel cum rezultă din adresa nr. x/03.02.2011, emisă de E. S.A.

Terenul este şi în prezent liber şi nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost preluat abuziv de stat, astfel că potrivit art. 35 din Legea nr. 33 din 27.05.1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, se impune a fi restituit adevăraţilor proprietari în speţă reclamanţilor.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă acţiunea pentru următoarele considerente:

Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 (legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22dec. 1989) care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală (Legea nr. 213/1998) au fost definite în mod concret atât noţiunea de "imobile preluate în mod abuziv", cât şi modalităţile de reparaţie (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acţiuni).

Astfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie şi enumeră ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar lit. g) din acest articol se referă la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum au fost definite la art. 6 (1) din Legea nr. 213/1998.

Imobilul ce face obiectul prezentei cererii intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială şi de imediată aplicabilitate, astfel încât reclamantul trebuia să facă dovada îndeplinirii în termen a procedurii prevăzute de această lege, cererea de chemare în judecată întemeiată pe Legea nr. 33/1994 fiind inadmisibilă, aceasta fiind legea generală în materie.

În acest sens solicită instanţei să aibă în vedere şi prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia mai sus menţionată s-a stabilit că atâta vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 35 ale Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".

Se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea de drept comun privind revendicarea, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reţine în considerentele deciziei mai sus menţionate ca, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.

În consecinţă, ICCJ a admis recursul în interesul legii şi a decis în sensul că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu sunt aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

A arătat pârâtul că în opinia sa admiterea unei astfel de acţiuni ar duce practic la golirea de conţinut a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cauză sunt întrutotul aplicabile prevederilor mai sus menţionate, iar faţă de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 consideră că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile impuse de legea specială.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 22 prin Legea nr. 247/2005) persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni, termen prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 145/2001, de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare solicitând restituirea în natură a imobilului.

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 145/2001 până la data de 14.02.2002, iar Legea nr. 247/2005 nu prevede o prelungire a acestui termen sau o repunere în termen de formulare a notificării.

Legea nr. 10/2001 prevede şi anumite cazuri particulare, când termenul nu va începe sa curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ci de la o alta data:

- de la data când persoana notificata a comunicat faptul ca deţine numai în parte ori, după caz, nu deţine de loc imobilele solicitate (art. 25 alin. (4) şi art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001),

- de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care, după intrarea în vigoare a prezentei legi, persoanei îndreptăţite i s-a respins acţiunea privind restituirea în natura a imobilului solicitat sau, după caz, acţiunea privind anularea actului juridic prin care fusese înstrăinat (art. 47 alin. 3).

Sancţiunea nerespectării termenului de 9 luni pentru înregistrarea (nu trimiterea, cum eronat prescrie legea) notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent (art. 22 alin. (5). În concret, decăderea, ca sancţiune de drept material, poate consta, după caz:

- fie în stingerea dreptului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate cu titlu valabil;

- fie în pierderea însuşi a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil.

Termenul este un termen de decădere ce curge ireversibil, nefiind succesibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen cum se întâmpla în cazul termenul de prescripţie extinctivă.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în recursul în interesul legii, de la data intrării în vigoare a legii speciale de restituire nu mai sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv revendicarea întemeiata pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul sau de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio în integrum şi totodată diversifică gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ şi în parte necunoscute dreptului civil comun.

Se mai arată că, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intra sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din C. civ. Temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai arătat că soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis în idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 s.a.)

Legea nr. 10/2001 suprima, aşadar acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparatoriu şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2010, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege persoana îndreptăţită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridica deţinătoare, solicitând restituirea în natura a imobilului.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deţinute la data intrării în vigoare a legii, de stat, unităţile administrative teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acţionar majoritar cum este şi speţa de faţă.

Având în vedere motivarea instanţei supreme, cât şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia reparaţiei în cazul imobilelor preluate abuziv, singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al reclamanţilor era Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, statuează în art. 6 alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie şi dispoziţiile ei sunt aplicabile şi acţiunii în revendicare.

Potrivit jurisprudenţei CEDO (obligatorie pentru statele membre semnatare ale Convenţiei, în egală măsură ca şi normele acesteia) pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, este necesar, să fie vorba de un "bun actual" al acesteia aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. În acest spirit a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 1/2009 (M.Of. nr. 63 din 03/02/2009).

În cauza de faţă, reclamanţii nu au nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Costandache împotriva României Cererea nr. 46312/99 din 11.06.2002, Cauza Poenaru împotriva României cererea nr. 51864/99 din 13.11.2001).

Reclamanţii nu mai pot pretinde existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situaţia de fapt concretă.

Faţă de cele învederate pârâtul a solicitat instanţei să respingă acţiunea ca neîntemeiată. În drept art. 115-118 C. proc. civ. A solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 619 din 28.04.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins ca inadmisibilă acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având caracter special, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat."

Rezultă din cele de mai sus că este inadmisibilă acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 întrucât a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 135A/10.03.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 619/28.04.2014, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

Pentru a se invoca soluţia dată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, trebuie ca situaţia de fapt a speţei să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunţarea recursului în interesul legii, însă, astfel cum s-a arătat, situaţia de fapt din prezenta cauză nu este identică cu cea din Decizia nr. LIII/2007. În chiar cuprinsul acestei decizii se menţionează că motivarea soluţiei pronunţate în recursul în interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare abuzivă de către stat, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă, deoarece preluarea de către stat nu a fost şi efectivă.

Prin urmare, Curtea a apreciat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ce se referă la regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Situaţia de faţă, în care se invocă neutilizarea bunului expropriat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, îşi găseşte rezolvarea în cadrul juridic al Legii nr. 33/1994, în temeiul căreia fostul proprietar poate cere retrocedarea bunului dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 20.11.2015 sub nr. x/2015.

Reclamanţii au depus la dosar înscrisuri doveditoare.

Prin încheierea din data de 07.12.2015 a fost încuviinţată pentru reclamanţi proba cu expertiza specialitatea topografie, fiind depusă la dosar de către reclamanţi dovada achitării onorariului în cuantum de 1200 RON.

La data de 05.02.2016 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert F. Au fost solicitate transmiterea la dosar a situaţiei juridice, respectiv dacă terenul identificat face obiectul vreunei alte proceduri de expropriere sau al unei alte declaraţii de utilitate publică.

Au fost transmise relaţii de către Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţa Domeniului Public şi Privat şi Direcţia Patrimoniu.

Prin încheierea din 14.03.2016 au fost solicitate expertului o serie de clarificări, precum şi relaţii de la autorităţi.

La data de 06.05.2016 a fost depus la dosar de către expert supliment la raportul de expertiză tehnică şi răspuns la relaţiile depuse la dosar de Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea din 16.05.2016 instanţa a solicitat expertului să completeze raportul de expertiză astfel în sensul de a fi avut în vedere numai amplasamentul pe care suprafaţa de teren expropriată l-a avut la data exproprierii, fără nici o translatare; din acesta să fie scăzută suprafaţa care se suprapune cu imobilele învecinate şi suprafaţa afectată de orice fel de conducte sau instalaţii subterane, inclusiv suprafaţa de protecţie a acestora; să fie reprezentată suprafaţa de teren astfel obţinută, cu indicarea suprafeţei obţinute şi a punctelor de contur.

La data de 02.09.2016 a fost depusă la dosar "Completare la raportul de expertiză tehnică topografică".

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a depus la dosar note de şedinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1199/10.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea modificată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că potrivit prev. art. 35 din Legea nr. 33/1994 "Dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În acest scop, foştii proprietari vor fi notificaţi la adresa iniţială comunicată expropriatorului în vederea plăţii despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat".

Rezultă că pentru a fi admisă acţiunea în exproprierea bunului retrocedat trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ conform cerinţelor legale mai multe condiţii: bunul expropriat nu a fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat; nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică; a trecut mai mult de un an de la data exproprierii.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii în prezenta cauză tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte condiţia utilizării imobilului potrivit scopului cu care a fost preluat, tribunalul a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, chiar dacă, potrivit relaţiilor furnizate la dosar, pentru terenul respectiv nu a fost emis vreun titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi nici nu a fost formulată vreo cerere în temeiul acestei legi sau al Legii nr. 10/2001, iar pe teren nu se află amplasată vreo construcţie, tribunalul apreciază că nu se poate concluziona că imobilul nu a fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat.

Exproprierea terenului s-a făcut prin Decretul nr. 4/11.01.1983 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind exproprierea unor imobile, demolarea unor construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie, în Municipiul Bucureşti . Astfel cum rezultă din articolul 1 al acestui Decret, se referă la "scopul construirii unui număr de 1070 de apartamente şi a dotărilor tehnico-edilitare aferente". A fost aprobată demolarea construcţiilor şi a împrejmuirilor expropriate.

Aşadar exproprierea s-a făcut pentru întreaga resistematizare a zonei.

Expertul a identificat amplasamentul terenului expropriat ca suprapunându-se pe o suprafaţă de 14 mp cu proprietatea privată din str. x, restul suprafeţei de 400 mp fiind liberă, neocupată de construcţii. În partea de sud-est terenul este afectat pe o suprafaţă de 9 mp de reţeaua de apă. Terenul nu este împrejmuit dar se află într-o incintă mai mare împrejmuită şi de proprietarii celor două imobile de la nr. 14 şi 16 din str. x.

Expertul a propus translatarea spre sud a terenului pentru a elimina suprapunerea cu proprietatea din str. x, cu 80 cm, arătând că s-ar ocupa astfel teren din amplasamentul fostei străzi x. Rezultă din aceasta că fosta stradă existentă la momentul exproprierii a fost desfiinţată, nemaiexistând în prezent.

Tribunalul a constatat că nu se poate aprecia în aceste condiţii că terenul respectiv nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost expropriat.

Faptul că, după 30 de ani, terenul respectiv nu mai este amenajat pentru o destinaţie specifică, iar ca urmare a stabilirii unor drepturi de proprietate privată pentru terenurile cu ieşire la străzile x şi str. x. Terenuri care au fost îngrădite, fosta proprietate a autorilor reclamanţilor apare în prezent ca un spaţiu delimitat de aceste împrejmuiri nu justifică aprecierea că terenul nu a fost utilizat în vederea scopului pentru care a fost expropriat.

De altfel, deşi Legea nr. 33/1994 este în vigoare din anul 1994, reclamanţii au înţeles să solicite retrocedarea terenului în anul 2013, deşi ar fi putu să formuleze această acţiune încă din anul 1995 dacă apreciau că terenul nu a fost utilizat potrivit scopului exproprierii. O astfel de acţiune a fost însă formulată tocmai în anul 2013, după aproape 18 ani, în contextul în care aspectul terenului la acel moment este unul de teren abandonat, nefiind amenajat pentru o destinaţie anume.

Tribunalul a apreciat că o interpretare contrară, în sensul că orice teren situat în apropierea unui bloc de locuinţe, pe care nu se află amplasată o construcţie sau alte amenajări ar trebui retrocedat nu corespunde nici literei şi nici spiritului reglementării pentru că ar conduce la suprimarea oricărui spaţiu liber sau verde din apropierea blocurilor de locuinţe şi ar aduce grave prejudicii urbanistice, de amenajare a teritoriului şi locuitorilor din respectivele blocuri de locuinţe ale căror condiţii de viaţă ar fi restrânse. În condiţiile în care întreaga zonă a fost resistematizată, rezultă că spaţiile fără construcţii dintre blocurile de locuinţe au fost destinate să rămână libere, pentru beneficiul locuitorilor din respectivele blocuri de locuinţe, independent de amenajarea corespunzătoare sau nu a respectivelor spaţii.

În concluzie, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, astfel încât a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinţei menţionate au formulat apel reclamanţii A. şi A.n, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 992A/22.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată critica vizând incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1199/10.10.2016 în raport cu prevederile art. 24 C. proc. civ. de la 1865.

S-a constatat că scopul acestei reglementări este acela de a se evita situaţia în care după casare, cu prilejul rejudecării fondului, judecătorul ar pronunţa aceeaşi soluţie. Or, această ipoteză nu este întrunită în cazul pronunţării în primul ciclu procesual a unei hotărâri care a exclus analiza fondului, rejudecarea fiind dispusă tocmai în vederea cercetării fondului pretenţiilor reclamanţilor. O aplicare contrară a normei enunţate s-a considerat că ar înfrânge principiul continuităţii completului de judecată căruia cauza i-a fost repartizată aleatoriu.

S-a constatat că este nefondată şi critica întemeiată pe prevederile art. 480 alin. (3) din Noul C. proc. civ., în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza finală a C. proc. civ. de la 1865.

Considerentele hotărârii demonstrează că tribunalul s-a conformat dezlegării date de instanţa de apel asupra admisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 35 din acest act normativ.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, curtea de apel a apreciat că prima instanţă a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt, în baza probelor administrate şi, subsecvent, a aplicat prevederile legale incidente.

S-a constatat, astfel, că prin actele de vânzare-cumpărare nr. x/1305 din 28.11.1957 şi x/1303 din 28.11.1957, C. şi B. au dobândit două suprafeţe de teren de câte 207 m.p., situate în Bucureşti. Reclamantul B. este unicul succesor al tatălui său C., decedat la 17.02.1996, conform certificatului de moştenitor nr. x/17.06.1998 emis de BNP D.

S-a reţinut că terenul în suprafaţă de 414 m.p., situat în Bucureşti, şi casa construită pe acesta au fost expropriate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 4/1983, fiind înscris în anexa nr. 1, la poziţia x.

S-a constatat că, în raport de prevederile art. 1 din Decretul nr. 4/1983, care a consacrat scopul emiterii acestui act normativ, respectiv construirea unui număr de 1070 apartamente şi a dotărilor tehnico-edilitare aferente, scopul exproprierii a fost stins, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens a fost apreciată ca pertinentă observaţia primei instanţe, conform căreia la nivelul anului 1991 zona situată în vecinătatea blocurilor nr. 168 şi 169, incluzând şi terenul proprietatea reclamantei şi soţului acesteia, a fost concepută ca spaţiu neconstruibil, parţial amenajat ca teren de joacă şi platforme, ori afectat de traseele unor reţele de utilităţi urbane.

Împrejurarea că, în prezent, această zonă a fost restrânsă prin trecerea unor suprafeţe în proprietatea unor particulari, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti sau titluri eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991, precum şi lipsa de interes a municipalităţii pentru realizarea unor amenajări specifice spaţiilor verzi nu schimbă destinaţia de zonă de protecţie a terenului rămas în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

S-a concluzionat că terenul în litigiu a fost cuprins ulterior exproprierii într-un plan de resistematizare a zonei, neputând fi primite nici susţinerile apelanţilor-reclamanţi privind discriminarea la care ar fi fost supuşi în raport cu titularii măsurilor de retrocedare a unor terenuri vecine, întrucât situaţia juridică în care s-au aflat respectivele persoane şi terenuri nu a fost dovedită în cauză.

Împotriva deciziei menţionate au declarat în termen legal recurs reclamanţii B. şi A., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate, reclamanţii au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, modificată şi republicată, de către instanţele de fond şi apel.

S-a învederat că toate raţionamentele expuse prin considerentele deciziei atacate sunt în evidentă contradicţie cu probele administrate în cauză, curtea de apel şi tribunalul substituindu-se într-un mod nepermis competenţelor municipalităţii, astfel cum sunt definite de Legea nr. 301/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.

Toate probele administrate în cauză converg la o singură soluţie şi anume aceea că terenul în litigiu este liber, neconstruit şi neafectat de reţele edilitare şi poate fi restituit în natură, în suprafaţa restrânsă de 382 m.p., identificată în completarea la raportul de expertiză tehnico-topografică (anexa 3) efectuat de expert F., prin punctele de contur x.

De asemenea, s-a susţinut că din adresele G., H., I., J. şi K. rezultă că terenul nu este tranzitat de conducte şi instalaţii energetice, motiv pentru care raportul de expertiză tehnico-topografică a identificat suprafaţa ce poate fi restituită ca fiind de 382 m.p., din cei 414 m.p., cu vecinătăţile precizate în completarea la raport.

În consecinţă, s-a concluzionat în finalul motivelor de recurs că sunt întrunite condiţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 modificată şi completată, constând în aceea că dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, nu au fost începute lucrările, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea.

S-a solicitat modificarea deciziei recurate în tot, în sensul admiterii acţiunii restrânse la suprafaţa de 382 m.p., precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată,

Examinând criticile invocate de reclamanţi, raportat la motivul de nulitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu parţial, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţele de fond şi apel au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora "dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Exproprierea terenului în litigiu s-a făcut prin Decretul nr. 4/11.01.1983 al Consiliului de Stat al R.S.R. privind exproprierea unor imobile, demolarea unor construcţii, scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie în Municipiul Bucureşti. Aşa cum rezultă din art. 1 al acestui decret, exproprierea a avut ca scop construirea unui număr de 1070 de apartamente şi a dotărilor tehnico-edilitare aferente, fiind aprobată demolarea construcţiilor, prin urmare exproprierea vizând resistematizarea respectivei zone.

Raportat la situaţia de fapt ce nu a fost contestată, faţă de amplasarea la o distanţă foarte mică de limita blocurilor de locuinţe, astfel cum rezultă din planurile anexă la raportul de expertiză şi planşele fotografice depuse de reclamanţi conduce la concluzia corectei reţineri a realizării scopului exproprierii, care nu trebuie interpretată numai prin raportare la ocuparea sau neocuparea cu construcţii a terenului în litigiu, ci cu observarea întregului ambient creat pentru normala utilizare a construcţiilor.

Nici critica potrivit căreia instanţele de fond şi apel s-ar fi substituit nepermis competenţelor municipalităţii, astfel cum sunt definite de Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, nu poate fi primită, instanţele needictând reguli specifice planurilor urbanistice, ci doar constatând împrejurarea că terenul în litigiu a fost cuprins, ulterior exproprierii, într-un plan de resistematizare a zonei.

De asemenea, lipsa de interes a municipalităţii în realizarea unor amenajări specifice spaţiilor verzi nu schimbă destinaţia de zonă de protecţie a terenului rămas în proprietatea unităţii administrativ teritoriale şi nu poate conduce de plano la reţinerea pretinsei nerealizări a scopului exproprierii.

Celelalte susţineri formulate prin motivele de recurs vizând probele administrate şi modul de evaluare a acestora nu vor fi examinate, întrucât nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci se referea la netemeinicia deciziei atacate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata că recursul este nefondat şi îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 992A din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18.09.2018.