Judicial seniority retroactivity and limits of cassation review for omitted recusal grounds

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16 iunie 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii:

- anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1028/C din 12 martie 2014 privind calcularea drepturilor salariale, stabilirea unei indemnizaţii de încadrare brută lunară de 6.073 RON, spor condiţii de muncă grele 911 de RON, spor risc şi suprasolicitare 1.040 RON, începând cu data de 1 martie 2014;

- plata diferenţei dintre aceste sume şi cele încasate începând cu data de 1 martie 2014 şi dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la repararea pagubei materiale, prin plata diferenţei dintre remuneraţia pe care ar fi fost îndreptăţit să o primească dacă urma cursurile INM începând cu octombrie 2010 şi cea pe care o primeşte în prezent (stabilită prin Ordinul nr. 1028/C), începând cu data de 1 martie 2014, şi dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor.

1.2. Prin Sentinţa nr. 3480 din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii pe cererea completatoare, ca neîntemeiată, a respins cererea completatoare ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe cererea formulată în subsidiar, ca neîntemeiată.

A admis cererea formulată în subsidiar şi a obligat pârâtul CSM la plata diferenţei dintre: remuneraţia pe care reclamantul ar fi fost îndreptăţit să o primească dacă urma cursurile INM, începând cu octombrie 2010, şi remuneraţia pe care reclamantul o primeşte, cu luarea în considerare a perioadei 1 martie 2011 - 30 iunie 2012, în care a avut calitatea de auditor de justiţie, şi dobânda legală până la plata efectivă. A obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii la plata sumei de 300 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Calea de atac exercitată şi soluţia pronunţată

2.1. Împotriva Sentinţei nr. 3480 din 16 decembrie 2014, au formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi reclamantul A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A.

Instanţa de recurs a constatat că recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- în mod greşit a respins instanţa de fond cererea principală prin care a solicitat anularea Ordinului MJ nr. 1028/C din 12 martie 2014 şi stabilirea indemnizaţiei corespunzătoare, cu plata diferenţei începând cu data de 1 martie 2014, instanţa de fond ajungând greşit la concluzia că a dobândit calitatea de auditor doar atunci când a fost înscris ca auditor de justiţie şi cursant la INM;

- instanţa de fond a ignorat că însuşi CSM a afirmat, prin întâmpinare, că a devenit auditor de justiţie chiar de a doua zi după ce a fost pronunţată hotărârea în primă instanţă;

- instanţa de fond trebuia să constate că prin Sentinţa nr. 37/2014 i-au fost recunoscute toate drepturile care decurg din calitatea de candidat admis la concursul de admitere la INM, ceea ce a implicat şi recunoaşterea calităţii de auditor de justiţie;

- în mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la recunoaşterea ca vechime în magistratură a perioadei 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011, ca formă de reparare a prejudiciului.

În cauză, este necontestat că prin Ordinul MJ nr. 1028/C/2014 drepturile salariale ale recurentului-reclamant au fost stabilite conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, respectiv prin raportare la indemnizaţia unui judecător de judecătorie cu o vechime în muncă şi în funcţie cuprinsă în tranşa 0 - 3 ani (coeficient de multiplicare 13,500, fără spor/majorare pentru vechimea în muncă/funcţie întrucât legea nu prevede acordarea unor drepturi pentru această tranşă), după cum urmează: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 5.322 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 798 RON şi un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii de 975 RON.

Ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă şi în funcţie de la 3 ani la 5 ani, de la 1 martie 2014, prin acelaşi ordin, reclamantul a fost încadrat în clasa de salarizare 94 şi i s-a acordat o majorare a indemnizaţiei de încadrare de la 5.322 RON la 5.854 RON, corespunzătoare a 4 clase de salarizare suplimentare (3 clase pentru vechimea în muncă şi 1 clasă pentru vechimea în funcţie), sporurile fiind menţinute în cuantumul avut anterior, conform art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

În ipoteza în care recurentul reclamant ar fi împlinit 3 ani vechime în muncă şi în funcţie la data de 30 octombrie 2013 (dacă ar fi urmat cursurile INM în perioada 30 octombrie 2010 - 30 iunie 2012), la data numirii în funcţia de judecător ar fi fost încadrat în clasa de salarizare 94, iar drepturile salariale ar fi fost stabilite prin luarea în calcul a unui spor de 5% pentru vechimea în muncă, precum şi a unui spor de 10% pentru vechimea în funcţie, rezultând astfel o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 6.073 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 911 RON şi un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii de 1.040 RON.

Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că Ministerul Justiţiei nu a avut nicio justificare legală/niciun temei legal pentru ca drepturile salariale ale recurentului-reclamant să fie stabilite prin luarea în calcul ca vechime în muncă a unei perioade când acesta nu a avut calitatea cerută de lege, respectiv perioada octombrie 2010 - 1 martie 2011.

Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a respins în mod legal şi temeinic şi capătul de cerere referitor la recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei cuprinse între 1 octombrie 2010 şi 1 martie 2011, din moment ce recurentul-reclamant a avut calitatea de auditor de justiţie doar în perioada 1 martie 2011 - 30 iunie 2012.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant a cerut instanţei să constate că ar fi avut calitatea de auditor de justiţie în perioada 1 octombrie 2010 - 30 iunie 2012 (1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 plus 1 martie 2011 - 30 iunie 2012), ceea ce reprezintă nu numai o imposibilitate legală dar şi o imposibilitate fizică, în raport cu durata de pregătire a auditorilor de justiţie care, potrivit art. 16 din Legea nr. 303/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi mai mare de 2 ani.

2.3. În ceea ce priveşte recursul formulat de Consiliul Superior al Magistraturii, acesta a fost de asemenea respins ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în motivarea deciziei.

3. Împotriva Deciziei civile nr. 2357 din data de 22 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat contestaţie în anulare reclamantul recurent, solicitând anularea deciziei atacate şi soluţionarea fondului cauzei în sensul admiterii recursului.

Motivul contestaţiei este prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. respectiv instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În concret, instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs privind soluţionarea capătului de cerere privind recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 şi 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale, având ca temei răspunderea administrativ delictuală, instanţa de recurs concluzionând în mod greşit că ar fi vorba de o cerere în constatare, în loc. de o cerere în realizare.

Cererea prin care a solicitat recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 şi 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale este o cerere în realizare, deoarece cauza pretenţiei deduse judecăţii este răspunderea administrativ delictuală, aşa cum reiese fără tăgadă din cererea de chemare în judecată, din recursul formulat, precum şi din concluziile formulate în faţa instanţei de recurs.

A susţinut că, prin recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 şi 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, s-ar fi înlăturat împrejurarea care a generat stabilirea într-un cuantum diferit a drepturilor salariale şi prin luarea în considerare a acestei perioade la stabilirea acestor drepturi, s-ar realiza repararea în natură a pagubei, oferindu-se astfel şi o justificare pentru pârâtul Ministerul Justiţiei la stabilirea drepturilor salariale şi în funcţie de această perioadă.

În mod greşit a reţinut instanţa de recurs că a cerut instanţei să constate că ar fi avut calitatea de auditor de justiţie în perioada 1 octombrie 2010 - 30 iunie 2012, ajungând la concluzia că ar fi formulat o cerere în constatare.

În condiţiile în care temeiul juridic al pretenţiei deduse judecăţii a fost răspunderea administrativ delictuală, cererea privind recunoaşterea perioadei cuprinse intre data de 1 octombrie 2010 şi 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în stabilirea drepturilor salariale nu poate fi calificată decât ca o cerere în realizare, astfel încât instanţa de recurs era datoare să analizeze recursul formulat, pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. atunci când hotărârea a fost dat cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", prin verificarea îndeplinirii condiţiilor privind atragerea răspunderii delictuale.

Prin faptul că, în mod greşit s-a reţinut că a solicitat instanţei să constate că a avut calitatea de auditor în justiţie în perioada 1 octombrie 2010 - 30 iunie 2012 când de fapt a solicitat atragerea răspunderii administrativ delictuale şi repararea pagubei în natură prin recunoaşterea acestei perioade, care să fie avută în vedere la calcularea indemnizaţiei cuvenite, instanţa de recurs era datoare să soluţioneze cererea de recurs în limita acestei învestiri, respectând astfel principiul disponibilităţii, lucru care nu s-a întâmplat, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, invocă dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

4. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, legal citat, a depus întâmpinare la contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., solicitând respingerea acesteia, pentru următoarele considerente:

Domnul A. critică decizia instanţei de recurs apreciind că ar fi trebuit admis recursul său, în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind recunoaşterea perioadei 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură. Se precizează că acest capăt de cerere a fost întemeiat pe instituţia răspunderii administrativ delictuale astfel că reparaţia prejudiciului implica şi recunoaşterea acestei perioade ca vechime în magistratură.

Intimatul apreciază că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. întrucât instanţa de recurs a analizat motivul de recurs şi argumentele aduse de parte în acest sens cu referire la respingerea de către instanţa de fond a capătului de cerere referitor la recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură.

De altfel, contestatorul însuşi recunoaşte că instanţa de recurs a concluzionat în mod greşit că acest capăt de cerere este o acţiune în constatare şi nu o acţiune în realizare, acesta admiţând implicit că instanţa de recurs a soluţionat motivul de recurs sus-menţionat.

O simplă lectură a paginilor 8 şi 9 din Decizia nr. 2357/2017 poate arăta fără putinţă de tăgadă faptul că instanţa de recurs s-a aplecat asupra acestui motiv de casare. Astfel, instanţa supremă a motivat legalitatea soluţiei instanţei de fond cu privire la capătul de cerere privind recunoaşterea vechimii în magistratură prin imposibilitatea legală şi fizică de a fi recunoscută vechimea în magistratură pentru o perioadă în care contestatorul nu a avut calitatea de auditor de justiţie.

Cu alte cuvinte, aşa cum s-a arătat şi în dosarul de fond, contestatorul reclamant a fost înscris ca auditor în justiţie în perioada 1 martie 2011 - 30 iunie 2012, adică în sesiunea imediat următoare sentinţei prin care s-a anulat parţial Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 886/2010.

Prin urmare, dreptul ce decurge din calitatea de candidat declarat admis la Institutul Naţional al Magistraturii este dreptul de a fi înscris ca auditor de justiţie, drept care nu putea fi valorificat decât în conformitate cu Sentinţa civilă nr. 37/2011. Potrivit legii, nu i se poate recunoaşte acestuia o altă vechime în magistratură decât cea care rezultă din punerea în executare a hotărârii de anulare şi care se suprapune peste vechimea care derivă din frecventarea cursurilor în calitate de auditor de justiţie.

În raport de cele în precedent inserate, apreciază că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a putea fi admisă contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2357/2017, pronunţată de instanţa supremă în Dosarul nr. x/2014, în sensul că în speţă instanţa de recurs a analizat motivul de recurs şi argumentele invocate de parte.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare formulată în cauză

Contestatorul a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Contestaţia în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 503 C. proc. civ. printre care nepronunţarea asupra unui motiv de recurs, iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel şi recurs, şi nu în contestaţia în anulare. Astfel, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare neînsuşirea motivului de casare de către instanţă, dacă aceasta l-a analizat, deoarece în acest caz prin ipoteză, instanţa de recurs nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluţia contrară ar conduce la transformarea contestaţiei în anulare într-o cale de atac ordinară de reformare, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs.

Pentru ca o contestaţie în anulare specială, întemeiată pe dispoziţiile alin. (2) pct. 3 ale art. 503 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare şi această omisiune să se fi produs din greşeală de instanţă.

Unul dintre motivele de recurs invocate de către reclamant a vizat nelegalitatea respingerii de către instanţa de fond a capătului de cerere privind recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 şi 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, care să fie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariate.

Contestatorul apreciază că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acestuia "concluzionând greşit că ar fi vorba de o cerere în constatare în loc. de o cerere în realizare".

În speţă, prin Decizia civilă nr. 2357 din 22 iunie 2017 a Înaltei Curţi a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 3480 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Contestatorul apreciază însă că recursul său ar fi trebuit admis în sensul admiterii şi a capătului de cerere privind recunoaşterea perioadei sus-menţionate ca vechime în magistratură, criticând, aşa cum în mod corect sesizează intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, soluţia instanţei de recurs privind menţinerea hotărârii instanţei de fond cu privire la capătul de cerere sus-menţionat.

Curtea apreciază că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. întrucât instanţa de recurs a analizat motivul de recurs şi argumentele aduse de parte în acest sens cu referire la respingerea de către instanţa de fond a capătului de cerere referitor la recunoaşterea perioadei cuprinse între data de 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură.

De altfel, contestatorul însuşi recunoaşte că instanţa de recurs a concluzionat în mod greşit că acest capăt de cerere este o acţiune în constatare şi nu o acţiune în realizare, acesta admiţând implicit că instanţa de recurs a soluţionat motivul de recurs sus-menţionat.

Instanţa de recurs a arătat, motivându-şi soluţia, de ce nu pot fi primite criticile referitoare la recunoaşterea perioadei 1 octombrie 2010 - 1 martie 2011 ca vechime în magistratură, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Prin urmare, în acest caz, nu poate fi vorba despre omisiunea instanţei, produsă din greşeală, de a cerceta criticile formulate de recurent, astfel cum pretinde contestatorul, ci dimpotrivă, instanţa a acţionat în mod deliberat, respingând practic acest motiv de recurs prin raportare la imposibilitatea legală şi fizică de a fi recunoscută vechimea în magistratură pentru o perioadă în care contestatorul nu a avut calitatea de auditor de justiţie.

În fapt, deşi invocă faptul că instanţa a omis să observe acest motiv de recurs, contestatorul este nemulţumit de modul în care instanţa de recurs a răspuns acestuia, analiză la care nu este îndreptăţită instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei în anulare.

Instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe eventual hotărârea pronunţată în cauză, aşa cum solicită contestatorul.

Câtă vreme toate aspectele deduse prezentei judecăţi în precedent au fost examinate şi respinse în mod argumentat de către instanţa de recurs, nu sunt îndeplinite condiţiile contestaţiei în anulare.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 508 C. proc. civ., Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2357 din 22 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2357 din 22 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM