Retrocession of religious property: applicant's failure to prove ownership and abusive preclusion under Emergency Ordinance No. 94/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Imobilelor care au Aparţinut Cultelor Religioase, anularea Deciziei nr. 3034 din 13 august 2014 şi restituirea imobilului situat în municipiul Mangalia.

2. Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 84/CA din 11 mai 2015, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Imobilelor care au Aparţinut Cultelor Religioase, în parte.

A anulat Decizia nr. 3034 din 13 august 2014 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în urma rejudecării, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. din România.

Recurenta-pârâtă critică sentinţa atacată, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei.

Prin motivul de recurs invocat sunt vizate dispoziţiile art. 3 alin. (6), (8) şi (9) şi ale art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi ale art. 1 alin. (9) din acelaşi act normativ, coroborate cu cele ale punctului 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Recurenta a arătat că intimatul-reclamant nu a depus în dosarul nr. 688912/C din 25 ianuarie 2006 aflat pe rolul Comisiei speciale de retrocedare nicio dovadă privind condiţiile esenţiale de admisibilitate a cererii sale. De asemenea, se arată că intimatul nu a făcut nici măcar dovada demersurilor sale pe lângă autorităţile publice sau alte entităţi, pentru a proba imposibilitatea de a procura documentele necesare soluţionării favorabile a cererii de retrocedare nr. 688912/C din 25 ianuarie 2006.

4. Apărările intimatului

Intimatul nu a depus întâmpinare, însă prin cererea depusă la dosarul de recurs a solicitat menţinerea sentinţei instanţei de fond şi judecarea cauzei în lipsă.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de fond făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (9) teza finală şi art. 3 alin. (6), (8) şi (9), art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Aşa cum rezultă din prevederile O.U.G nr. 94/2000, precum şi din cele ale normelor metodologice de aplicare a acesteia, Comisia specială de retrocedare este ţinută să verifice îndreptăţirea cererii ce îi este adresată, sens în care trebuie să constate existenţa dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, să procedeze la calificarea preluării ca fiind cu titlu sau fără titlu şi să constate calitatea de subiect de drept a solicitantului, de natură a-i permite să beneficieze de retrocedarea imobilului.

Este evident că recurenta a solicitat intimatului-reclamant, în calitate de titular al cererii de retrocedare, completarea dosarului aferent cererii sale de retrocedare, cu următoarele înscrisuri: precizarea cererii de retrocedare în sensul identificării imobilului solicitat; copii certificate/legalizate ale actelor din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul preluării abuzive; acte sau înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român cu menţionarea anului preluării abuzive; dovada încasării de despăgubiri la momentul preluării abuzive în cazul în care acestea au fost acordate.

Or, după cum arată chiar instanţa de fond, în cauză, cererea reclamantului nu a fost însoţită de documente referitoare la dreptul de proprietate, la preluarea de către stat şi la caracterul abuziv al preluării.

Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare avea obligaţia continuării demersurilor în vederea identificării exacte a imobilului, întrucât situaţia generică, contextul istoric şi social au condus la pierderea tuturor actelor de proprietate sau care fac referire la imobil. Este greşită astfel interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 3 alin. (6), (8) şi (9) din O.U.G. nr. 94/2000.

În opinia Înaltei Curţi, obligaţia solicitantului de a aduce probe în sprijinul cererii de retrocedare este neîndoielnică, iar aceasta rezultă cu claritate din prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, iar pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Contrar celor reţinute de instanţa de primă jurisdicţie, Înalta Curte constată că prevederile alin. (8) şi (9) ale art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 nu instituie în sarcina Comisiei speciale obligaţia de a administra probe în locul titularului cererii de retrocedare; textele legale menţionate fac referire la obligaţia ministerelor, prefecturilor, primăriilor, serviciilor de cadastru şi birourilor de carte funciară, precum şi celorlalte instituţii publice de a furniza, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare şi/sau a solicitantului retrocedării, în termen de 30 de zile, informaţii privind situaţia juridică a imobilelor care fac obiectul cererilor de restituire, respectiv la obligaţia primăriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice, în termen de 30 de zile, elementele de identificare a acesteia, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare. Ca urmare, se constată că există un drept şi nu o obligaţie a Comisiei speciale de retrocedare de a solicita relaţii privind situaţia juridică a imobilului şi elementele de identificare a unităţii deţinătoare.

Mai mult, Înalta Curte constată că alin. (8) al art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că informaţiile privind situaţia juridică a imobilului sunt solicitate în vederea fundamentării deciziilor, ceea ce înseamnă că emiterea deciziilor are drept temei primordial documentaţia prezentată de titularii cererilor de retrocedare.

Este evident că intimatul-reclamant, la adresa comunicată de Comisia specială nr. 688912/C din 21 mai 2013, de completare a cererii de retrocedare nr. 688912/C din 25 ianuarie 2006, nu a comunicat nici un înscris în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Rezultă din actele dosarului faptul că recurenta-pârâtă Comisia specială a solicitat Primăriei municipiului Mangalia, judeţul Constanţa, informaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului revendicat de intimatul-reclamant, iar prin adresa nr. 30733 din 20 iunie 2013 Primăria municipiului Mangalia a comunicat situaţia juridică solicitată. Din informaţiile transmise, nu rezultă nicio legătură între imobilul în discuţie ce se revendică şi comunitatea musulmană, astfel încât în mod greşit instanţa de fond a anulat decizia nr. 3034/13.08.2014 emisă de recurenta-pârâtă în soluţionarea cererii de retrocedare formulată.

Nici demersurile efectuate de instanţa de fond în stabilirea regimului juridic al imobilului de la adresa din municipiul Mangalia, nu sunt relevante şi nu fac dovada dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, ci, dimpotrivă, rezultă cu certitudine faptul că imobilul- fostă casă mortuară-geamie părăsită (în prezent demolate) şi terenul aferent sunt înregistrate în patrimoniul Ministerului Apărării Naţionale - B.

Pentru aceste considerente, rejudecând cauza, Înalta Curte reţine că decizia atacată de reclamant este emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care va fi menţinută de Înalta Curte şi, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului va fi respinsă, ca neîntemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva Sentinţei civile nr. 84/CA din 11 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând,

Respinge acţiunea reclamantului A. din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM