Suspendation of civil recovery action under automatic insolvency stay (Art. 36 Law 85/2006)

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25 ianuarie 2016, sub nr. xx/2/2016, reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societatea A. SRL, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.160.294,86 RON reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanţarea nerambursabilă acordată, precum şi dobânda legală pentru suma acordată, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, calculată la data plăţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 3 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale ca nefondată, iar în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, a dispus suspendarea judecăţii cererii formulate de reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâta societatea A. SRL prin administrator judiciar B..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 3 iunie 2016 pronunţate de instanţa de fond, reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat recurs, solicitând casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru continuarea judecăţii.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, a arătat că încheierea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, instanţa de fond reţinând în mod eronat că nu a procedat la comunicarea notificării de denunţare a Contractului de finanţare nerambursabilă nr. 239/N din 1 octombrie 2008 către administratorul judiciar.

Or, astfel cum a arătat prin cererea dedusă judecăţii, măsura denunţării contractului de finanţare a fost comunicată societăţii beneficiare prin intermediul Notificării nr. 109543 din 28 august 2015, prin care a fost notificată şi cu privire la obligaţia de restituire a sumei totale de 4.072.620,35 RON, respectiv suma de 3.160.294,86 RON - finanţare acordată şi suma de 912.325,46 RON - dobânda aferentă finanţării acordate. Notificarea a fost transmisă beneficiarei pârâte, prin împuternicit C., mandatată să reprezinte societatea în raporturile cu AFM, decurgând din contractul de finanţare, în baza unei procuri notariale, iar dovada de comunicare a fost făcută prin înscrisul depus la dosar, respectiv recipisa de confirmare datată 9 septembrie 2015. Pârâta nu a dat curs solicitării reclamantei, drept pentru care a demarat procedura recuperării pe cale judecătorească a sumei de 3.160.294,86 RON, reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanţarea nerambursabilă acordată, precum şi dobânda aferentă finanţării acordate, la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, calculată la data plăţii.

De asemenea, în opinia recurentei, prin raportare la dispoziţiile art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 36 din acelaşi act normativ, invocate de prima instanţă.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata-pârâtă A. SRL prin administrator judiciar B. nu a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu caracter prealabil, se impune a se face menţiunea cu privire la cadrul normativ incident cauzei.

La data de 28 iunie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial la data de 25 iunie 2014, care a abrogat Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În raport de prevederile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date", dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 sunt incidente în cauză, din moment ce intrarea în insolvenţă a debitoarei pârâte a fost pronunţată în temeiul Legii nr. 85/2006, aşa cum reiese din Încheierea nr. 801 din 22 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2012.

Împrejurarea că, la data la care a fost înregistrat dosarul în care a fost pronunţată încheierea recurată, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 85/2014, nu poate atrage incidenţa acestora, întrucât intrarea în insolvenţă a debitoarei a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Se constată că în mod corect, instanţa de fond a menţionat în cuprinsul încheierii ce face obiectul prezentei căi de atac, ca temei de drept al suspendării cererii deduse judecăţii, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, procedura de deschidere a insolvenţei pârâtei a fost pronunţată în temeiul acestei legi.

Înalta Curte observă că principala critică din recurs vizează soluţia de suspendare a judecăţii cererii reclamantei din perspectiva greşitei aplicări a normelor procedurale, în speţă a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Se constată că, în raport de motivul invocat, ce vizează încălcarea unor norme de procedură, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, invocate ca temei al suspendării, "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal".

Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, rezultă că suspendarea de drept reglementată de textul de lege indicat intervine numai în cazul acţiunilor care au obiect realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale, iar nu în cazul oricăror acţiuni având un obiect patrimonial, indiferent de natura lor, îndreptate împotriva debitorului.

Totodată, domeniul de reglementare al art. 36 din Legea nr. 85/2006 se delimitează prin raportare la art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, în temeiul cărora, atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la procesele şi cererile de natură judiciare aferente procedurii insolvenţei. Astfel, odată deschisă procedura insolvenţei, o procedură judiciară sau extrajudiciară purtată în contradictoriu cu o persoană juridică aflată în insolvenţă, fie îşi va găsi soluţionarea în cadrul procedurii insolvenţei, dacă intră în atribuţiile judecătorului sindic, fie va continua în afara procedurii insolvenţei, în cazul în care nu este de competenţa judecătorului sindic.

Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în realizarea unei creanţe asupra intimatei-pârâte A. SRL, societate faţă de care, la 22 iunie 2012, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei.

Aceasta întrucât, prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, reclamanta a solicitat instanţei să oblige pârâta la plata către aceasta a sumei de 3.160.294,86 RON reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanţarea nerambursabilă acordată în baza contractului de finanţare nerambursabilă încheiat de părţi în anul 2008, precum şi dobânda legală aferentă sumei decontate.

Prin urmare, în mod judicios instanţa de fond a constatat că dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 sunt incidente în cauză, întrucât cererea dedusă judecăţii face parte din categoria celor care au obiect realizarea unei creanţe asupra patrimoniului pârâtei debitoare.

Odată deschisă procedura insolvenţei, toate procedurile de competenţa judecătorului-sindic deja iniţiate, intră sub incidenţa art. 36 din legea-cadru, acesta urmând a le soluţiona în cadrul procedurii. În această situaţie, creditorul (în speţă, reclamanta) afectat de măsura suspendării constatate în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu este împiedicat să-şi valorifice creanţa în procedura insolvenţei, invocând drept remediu, posibilitatea de a uzita de dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută "chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu".

Nu poate fi primită critica din recurs, potrivit cu care instanţa de fond ar fi reţinut în mod eronat că reclamanta nu a procedat la comunicarea notificării de denunţare a contractului către administratorul judiciar.

În raport cu prevederile art. 86 din Legea nr. 85/2006, notificarea creditoarei de care aceasta se prevalează nu poate fi circumscrisă notificării la care se referă art. 86 din lege şi care să reclame un răspuns din partea administratorului judiciar, sub sancţiunea considerării contractului ca fiind denunţat.

Art. 86 din Legea nr. 85/2006, fiind o dispoziţie legală imperativă specială, trebuie aplicat limitativ.

Denunţarea unilaterală a contractului este un drept exclusiv pe care art. 86 din Legea nr. 85/2006 îl conferă administratorului judiciar în scopul maximizării averii debitorului. Pentru a antrena sancţiunea juridică a denunţării, ca urmare a lipsei răspunsului administratorului judiciar în termen de 30 de zile, notificarea prevăzută la art. 86 alin. (1) trebuie să conţină neechivoc solicitarea cocontractantului, adresată administratorului judiciar, de a denunţa contractul.

Or, în cauză, actul intitulat notificare a fost comunicat unui împuternicit al societăţii, iar nu administratorului judiciar, scopul vădit al notificării fiind acela de recuperare a sumei de 3.160.294,86 RON din finanţarea nerambursabilă acordată în baza contractului de finanţare încheiat de părţi, prin antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei debitoare, urmare a intervenirii sancţiunii de reziliere a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de aceasta.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a interpretat corect demersul judiciar declanşat de reclamantă, în sensul că acţiunea dedusă judecăţii se încadrează în domeniul de aplicare al art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În acord cu principiile care se desprind din economia Legii nr. 85/2006, calea firească de urmat era valorificarea creanţei, deţinute de creditoarea debitoarei intrate în insolvenţă, exclusiv în cadrul procedurii colective reglementate de legea specială, iar nu pe calea unui acţiuni judecătoreşti paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege.

Acţiunea de faţă urmăreşte valorificarea unei creanţe preexistente împotriva debitoarei, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi, ca atare, se impune suspendarea cauzei.

De menţionat, aşa cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 169 din 19 martie 2013 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării. Dreptul la acţiune al creditorilor, suspendat de textul de lege criticat, nu dispare, el fiind conservat prin art. 40 din Legea nr. 85/2006, care prevede, de asemenea, suspendarea curgerii termenelor de prescripţie a acţiunilor la care se referă textul de lege criticat. De altfel, aceste termene încep să curgă din nou în cazul respingerii sau închiderii procedurii insolvenţei. Existenţa riscului ca, ulterior încheierii procedurii insolvenţei, creditorul să nu îşi mai poată recupera creanţa are ca temei lipsa de diligenţă a creditorului care nu a acţionat pentru valorificarea drepturilor sale în cadrul procedurii colective şi nu poate fi privită ca aducând vreo atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul puterii obligatorii a hotărârilor instanţei de judecată.

Prin urmare, instanţa supremă apreciază că încheierea atacată a fost pronunţată cu respectarea regulilor de procedură, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., constatând că nu există motive de reformare a încheierii conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Încheierii de şedinţă din 3 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM