Rescission of forest exploitation agreement and validity of parochial representation by priest and lawyer

Analizând recursul în condiţiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. xx/62/2014, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluţ, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Şimon Nou, Parohia Ortodoxă Şimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Şirnea, Parohia Ortodoxă Peştera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate rezilierea Convenţiei autentificate sub nr. 1431 din 2 iulie 2009 de către BNP B., ce a fost încheiată între reclamantă şi pârâte; să fie obligate în solidar pârâtele la restituirea sumei de 150.000 USD, reprezentând prestaţia efectuată cu titlu de preţ al contractului pentru primii şase ani, restituire solicitată în temeiul art. 5b din Convenţie; să fie obligate în solidar pârâtele la plata dobânzii legale pentru suma datorată şi mai sus precizată, calculată de la data prezentei cereri de chemare în judecată şi până la data achitării efective; să fie obligate în solidar pârâtele la plata daunelor interese ce au fost prevăzute de părţi în art. 5b din Convenţie, valoarea acestora fiind prestabilită de părţi la 500.000 USD; să fie obligate în solidar pârâtele la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul proces, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâtele au formulat cerere reconvenţională, prin care, în contradictoriu cu pârâta A. SRL au solicitat să se constate că această convenţie încheiată de părţi şi autentificată sub nr. 1431 din 2 iulie 2009 de BNP B. s-a reziliat de drept ca urmare a neplăţii rentei stabilite în termen de doi ani consecutivi.

Prin Sentinţa civilă nr. 411/C din 23 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluţ, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Şimon Nou, Parohia Ortodoxă Şimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Şirnea, Parohia Ortodoxă Peştera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos.

S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtele-reclamante reconvenţionale Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluţ, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Şimon Nou, Parohia Ortodoxă Şimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Şirnea, Parohia Ortodoxă Peştera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională SC A. SRL.

S-a constatat reziliată de drept Convenţia autentificată sub nr. 1431 din 2 iulie 2009 de către BNP B.

A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvenţională SC A. SRL să plătească pârâtelor - reclamante reconvenţionale suma de 49.742,175 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul din data de 5 mai 2016 reiese că instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii de reprezentant a preotului paroh C. pentru cele 13 parohii ortodoxe din Branul Superior şi Inferior şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a dlui avocat D. pentru cele 13 parohii ortodoxe din Branul Superior şi Inferior şi a respins cele două excepţii invocate.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 476/Ap din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a fost respins apelul declarat de apelanta reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de şedinţă din 5 mai 2015 şi Sentinţei civile nr. 411/C din 23 mai 2016, pronunţate de Tribunalul Braşov, în Dosarul civil nr. x/2014, pe care le-a păstrat. A fost obligată apelanta să le plătească intimatelor suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanţe de apel egală în grad Curţii de Apel Braşov, această soluţie fiind necesară pentru o bună administrare a justiţiei.

Prealabil, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că atât tribunalul, cât şi curtea de apel au încălcat prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie conform cărora "părţile au dreptul la un proces echitabil", cât şi principii fundamentale ale procesului civil: art. 7 din C. proc. civ. - principiul legalităţii procesului civil, art. 14 C. proc. civ. - principiul contradictorialităţii şi art. 22 C. proc. civ. - principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta arată că o serie de critici nu au fost analizate de instanţa de apel, fiind plasată pe o poziţie de inferioritate tocmai prin motivarea oferită prin decizia recurată, iar în caz de casare, interesele unei bune înfăptuiri a justiţiei cer ca această cauză să fie soluţionată de o altă curte de apel, conform art. 497 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la nemotivarea/motivarea insuficientă a hotărârii, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că nu se indică în hotărâre deloc argumentele prezentate de intimatele-pârâte în apel, ceea ce face practic condiţia susţinerilor părţilor să fie doar parţial îndeplinită.

Consideră că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel indicate în cerere, iar o motivare parţială echivalează cu o nemotivare, fiind analizate doar parţial criticile reclamantei care au avut în vedere fapta ilicită a intimatelor.

Astfel, obligaţia asumată de cele 14 Parohii, de exploatare a pădurii în conformitate cu amenajările silvice şi legile în vigoare, este o obligaţie contractuală esenţială, însă instanţa de apel nu a analizat acest aspect.

Totodată, instanţa de apel nu a indicat motive concrete pentru înlăturarea existenţei clauzei penale, ceea ce echivalează cu o motivarea insuficientă, iar argumentul reclamantei, că în prezenţa unei clauze penale nu trebuie să facă dovada prejudiciului, nu a fost analizat şi motivat de instanţa de apel.

Mai susţine nemotivarea de către instanţa de apel a criticii reclamantei vizând îndeplinirea de către intimatele-pârâte a condiţiei raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, precum şi neanalizarea excepţiei de neexecutare a contractului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de drept material, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a soluţionat greşit atât excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a preotului paroh C. pentru 13 din cele 14 Parohii Ortodoxe din Branul Superior şi Inferior, cât şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului D. pentru 13 din cele 14 Parohii Ortodoxe din Branul Superior şi Inferior, încălcând dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 84 alin. (1) C. proc. civ., art. 49 alin. (1) şi art. 50 lit. e) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi principiile de drept fundamentale - contradictorialităţii, dreptului la apărare, al legalităţii, al oralităţii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, ceea ce impune casarea deciziei recurate.

De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că s-au încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1865, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi, întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel erau strict legate de aplicarea şi, eventual, interpretarea normelor din convenţia încheiată între părţi, respectiv art. 2.1 - 2.2 din convenţie.

Or, instanţele de fond au tratat lacunar toate criticile invocate cu privire la încălcarea obligaţiilor contractuale asumate de intimatele-pârâte, arătând că, eventual dacă au existat, nu justifică, pe de o parte, rezilierea convenţiei şi, pe de altă parte, activarea clauzei penale.

Recurenta-reclamantă arată că, pe toată durata convenţiei, conform art. 2.2 alin. (2), exploatarea terenului din punct de vedere silvic, a rămas în sarcina proprietarului - cele 14 parohii, care s-a obligat ca exploatarea să se realizeze anual "cu respectarea strictă a amenajamentelor silvice şi a legilor în vigoare", sub sancţiunile prevăzute de art. 5b din Convenţie.

Susţine recurenta că, existenţa doar a încălcării prevederilor silvice referitoare la fondul de conservare şi regenerare, prin nealimentarea anuală şi completă a acestuia, ar fi trebuit să determine instanţa în a constata existenţa faptei ilicite, demonstrând o încălcare a obligaţiei de "respectare strictă", iar analiza condiţiei faptei ilicite nu trebuia a fi trecută cu vederea de către instanţa de apel, fiind existente o serie de alte nereguli, evidenţiate în Anexele I şi II ale apelului.

Recurenta reiterează aspectele invocate în anexa II a apelului care demonstrau încălcarea normelor silvice, a normelor de drept material care sunt aplicabile şi pe care instanţa de apel le-a ignorat.

În esenţă, arată că, potrivit Codului Silvic - Legea nr. 46/2008 la art. 17 alin. (1) se prevede că "Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi deţinătorii de fond forestier", iar la art. 17 alin. (2) lit. a) se prevede că proprietarii de fond forestier au obligaţia "să asigure întocmirea şi respectarea a menajamentelor silvice", obligaţie încălcată de către pârâte prin neîndeplinirea întocmai a lucrărilor indicate în amenajament.

Astfel, obligaţia de respectare a amenajamentului şi a legilor silvice aplicabile revine celor 14 Parohii, în calitate de proprietare şi chiar dacă acestea au încheiat contract de prestări servicii cu Ocolul Silvic Bucegi Piatra Craiului răspunderea nu se transferă la aceasta din urmă, rămânând ca proprietarul să solicite efectuarea lucrărilor din amenajament, sau să aprobe propunerile făcute de Ocol privind asemenea lucrări.

Mai arată că instanţa a ignorat încălcarea de către intimate a prevederilor art. 33 din Codul silvic, care se referă la obligativitatea constituirii fondului de regenerare, iar consecinţa directă a acestei încălcări este determinată de neefectuarea lucrărilor ce se puteau realiza cu acest fond, conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 46/2008 şi care erau necesare suprafeţei de teren forestier.

Lipsa acestui fond de conservare şi regenerare, care să fie alimentat anual, a dus în final la existenţa unor necorelări majore între lucrările silvice necesare a fi efectuate ce au fost stabilite în amenajament şi situaţia reală existentă în teren, fiind constatate o serie de lipsuri, ce duc la încălcarea obligaţiilor prevăzute la art. 2.2. alin. (2) din Convenţie.

Amenajamentul a fost încălcat în mod clar, deoarece intimatele nu au efectuat nici măcar lucrările necesare pentru îngrijiri, fiind încălcată şi dispoziţia din art. 67 din Codul silvic:

"Proprietarii fondului forestier proprietate privată sunt obligaţi să respecte prevederile amenajamentelor silvice şi să asigure permanenţa pădurii."

Potrivit art. 17 alin. (2) din Codul silvic aplicarea regimului silvic de către proprietar trebuie să aibă în vedere tocmai cele analizate în cauză, respectiv: respectarea amenajamentelor silvice, paza şi integritatea fondului forestier, lucrări de regenerare şi îngrijire a pădurii, lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor.

Cu privire la cererea reconvenţională, recurenta-reclamantă susţine că a solicitat atât prin întâmpinare, cât şi prin cererea de apel ca instanţa să observe că notificarea din luna ianuarie 2013 nu este depusă la dosar şi, cu atât mai mult, nu este depusă nicio dovadă a comunicării către reclamantă a acestei notificări.

Arată că surprinzător este că deşi instanţa de apel constată într-adevăr lipsa de la dosar a acestor documente, consideră că tot reclamanta este vinovată, astfel cum s-a reţinut în motivarea deciziei recurate, ceea ce demonstrează atitudinea părtinitoare avută de aceasta faţă de intimatele-pârâte, fiind ignorate total atât susţinerile recurentei-reclamante privind nedovedirea intervenţiei rezilierii invocate prin cererea reconvenţională, cât şi prin încălcarea normelor legale referitoare la administrarea probelor.

Prin urmare, susţine recurenta, instanţa în mod corect ar fi trebuit să respingă cererea reconvenţională ca nedovedită. Chiar dacă, în lipsa oricărei dovezi, instanţa ar fi luat în considerare pretinsa "notificare" a parohiilor, din "ianuarie 2013" prin care "ar fi adus la cunoştinţă faptul că de la acea dată începe sa curgă termenul de un an pentru punerea în aplicare a clauzei referitoare la rezilierea Convenţiei din culpa SC A. SRL", termenul de un an la care se face referire s-ar fi împlinit în luna ianuarie 2014, respectiv după data de 15 noiembrie 2013 când s-a împlinit termenul de un an aferent notificării de reziliere comunicata de recurenta-reclamantă. Această situaţie face inoperantă rezilierea invocată de către cele 14 Parohii, Convenţia fiind reziliată de drept încă din data de 15 noiembrie 2013, ceea ce lipseşte de efecte orice solicitare a Parohiilor întemeiată pe art. 5.b din Convenţie, iar notificările ulterioare acestei date sunt lipsite de sens.

De aceea, recurenta-reclamantă arată că soluţia de constatare a rezilierii Convenţiei din culpa sa, pentru neplata timp de 2 ani a chiriei, este una incorectă, în contextul în care aşa cum a arătat, notificările invocate de către cele 14 Parohii nu se află la dosarul cauzei.

Având în vedere motivele legate de nemotivarea hotărârii din apel şi încălcarea dreptului material, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a Deciziei civile nr. 476/Ap din 16 martie 2017 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, către o nouă instanţă de apel, egală în grad cu Curtea de Apel Braşov.

Intimatele-pârâte Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Bran Predeluţ, Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Sohodol Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Şimon Nou, Parohia Ortodoxă Şimon Vechi, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Şirnea, Parohia Ortodoxă Peştera, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei recurate, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat, la data de 4 octombrie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C6, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 6 decembrie 2017, recursul a fost admis în principiu conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilindu-se termen în şedinţă publică pentru judecata în fond.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către recurenta-reclamantă SC A. SRL este nefondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Se reclamă încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de Constituţie (art. 21 alin. (3), a principiilor legalităţii şi contradictorialităţii din C. proc. civ. (art. 7 şi 14) şi art. 22 C. proc. civ., respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, motiv pentru care recurenta solicită ca pricina să fie judecată de o altă curte de apel pentru o bună administrare a justiţiei.

Aceste critici au fost invocate formal, fără a arăta în concret care sunt elementele de nelegalitate ale deciziei atacate, prin prisma textelor de lege arătate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat drepturile procesuale ale părţilor, iar hotărârea pronunţată este rezultatul unei juste analize juridice, pe baza probatoriului administrat în cauză. În ce priveşte trimiterea pentru soluţionarea apelului de către o altă instanţă de apel, pentru o bună administrarea justiţiei, în temeiul art. 497 noul C. proc. civ., recurenta invocă lipsa de imparţialitate a judecătorilor de la instanţa care a pronunţat decizia recurată, dar şi a judecătorilor de la prima instanţă, determinată de aflarea acestor instanţe în raza teritorială a a parohiilor în litigiu, Înalta Curte nu poate reţine lipsa de imparţialitate a judecătorilor doar pe motiv de suprapunere din punct de vedere teritorial şi în condiţiile în care recurenta este doar nemulţumită de modul în care instanţele au soluţionat anumite aspecte ale litigiului. Dacă ar fi existat motive de bănuială legitimă recurenta ar fi avut la îndemână posibilitatea de a cere strămutarea de la aceste instanţe în cursul judecăţii.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe nemotivarea hotărârii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, ca garanţie a procesului echitabil reglementat de art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include în esenţă obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Dreptul la un proces echitabil include dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate şi de a-şi prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente. Obligaţia pe care art. 6 o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţă naţională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost puse (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligaţiei de motivare poate varia în raport de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei. Obligaţia de motivare a fost respectată dacă instanţa a răspuns argumentelor principale, deşi nu a răspuns unor argumente.(Cauza Buzescu împotriva României). Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

Curtea apreciază că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor de netemeinicie şi nelegalitate invocate, că a ascultat în mod real concluziile părţilor şi a răspuns argumentelor principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Curtea apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenţei CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În speţă, instanţei de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare dacă nu a răspuns tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin criticile părţilor. Instanţa poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau afirmaţia că un anumit argument nu se mai impune a fi analizat ori că motivele de apel au fost analizate lapidar sau fără profunzime, nu deschide calea recursului, cale extraordinară de atac.

Pe de altă parte, nu orice susţinere a părţii înseamnă argument sau apărare. Argumente/apărări sunt doar acele susţineri care sunt esenţiale şi determină soluţia. Restul aserţiunilor reprezintă detalii menite a susţine argumentele esenţiale şi apărările iar instanţa nu este obligată să răspundă fiecărei chestiuni în parte pentru a fi considerată îndeplinită obligaţia de motivare.

În speţă, considerentele hotărârii recurate conţin rezultatul unei analize judicioase a motivelor de apel cu care instanţa a fost învestită.

Critica recurentei vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speţă, criticile recurentei potrivit cărora instanţa de apel a păstrat motivarea primei instanţe şi nu a oferit o motivare nici cu privire la fondul cauzei, întrucât nu a făcut altceva decât să preia motivarea instanţei de fond fără a aduce argumente cu privire la soluţia adoptată şi fără a răspunde în vreun fel la susţinerile reclamantei, nu pot fi reţinute.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus sau să completeze motivarea, răspunzând argumentelor aduse în calea de atac.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, motivele invocate în apel au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat decizia pronunţată, fiind analizate motivele de apel formulate de reclamantă în contextul soluţiei legale, de respingere, a cererii de chemare în judecată, analizând clauza inserată de părţi la art. 6.2. din convenţie care reprezintă un pact comisoriu de ultim grad şi statuând că în cauză nu s-a dovedit neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de către intimatele-pârâte, respectiv nici fapta ilicită a pârâtelor şi nici existenţa prejudiciului încercat de reclamantă.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel a analizat doar parţial criticile reclamantei privind fapta ilicită a pârâtelor, întrucât s-a arătat în considerentele hotărârii recurate că pentru a se putea constata intervenită rezilierea contractului din culpa intimatelor este necesar să se stabilească dacă exploatarea anuală a terenului din punct de vedere silvic s-a făcut cu respectarea strictă a amenajamentelor silvice şi a legilor în vigoare, iar instanţa a realizat această analiză.

Totodată, instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a confirmat raţionamentul primei instanţe privind neanalizarea condiţiei raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, în condiţiile în care, în urma probatoriului administrat, nu s-a dovedit faptul că pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale.

Nu se poate reţine o motivare insuficientă a criticii privind clauza penală, inserată de părţi la art. 5.b. din convenţie, motivat de faptul că analizarea acestei clauze nu s-a mai impus în cauză deoarece s-a apreciat că pârâtele şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale asumate la art. 2.1. - 2.4.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat excepţia de neexecutare a contractului invocată de apelantă, statuând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei neexecutări suficient de importante din partea celorlalţi contractanţi, atâta timp exploatarea forestieră a pădurii s-a făcut cu respectarea amenajamentelor silvice, iar neefectuarea unora dintre lucrările de îngrijire şi regenerare a pădurii în raport de întreaga suprafaţă de teren dată spre folosinţă apelantei, de numărul acestor lucrări şi de dimensiunea redusă a consecinţelor produse nu poate reprezenta o neexecutare suficient de importantă care să justifice invocarea excepţiei de neexecutare.

Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând absenţa considerentelor din cadrul hotărârii judecătoreşti sau superficialitatea acestora, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele deciziei atacate, instanţa a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Aşadar, observând considerentele deciziei criticate, contrar susţinerilor recurentei, se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Critica privind soluţionarea greşită de către instanţa de apel a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a preotului paroh C. pentru cele 13 Parohii Ortodoxe din Branul Superior şi Inferior, precum şi a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului D. pentru aceste parohii, este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, faţă de dispoziţiile art. 50 lit. e) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, având în vedere Decizia nr. 93 din 13 ianuarie 2012, precum şi împuternicirea avocaţială aflată la dosar, în cauză s-a făcut dovada calităţii de reprezentant.

Instanţa de apel a constatat cu justeţe că, din decizia menţionată rezultă că preotul paroh C. este reprezentantul Colegiului Preoţilor şi că a fost împuternicit să angajeze un avocat şi să reprezinte interesele Bisericilor brănene în relaţia cu SC A. SRL, fiind dovedită calitatea de reprezentant în prezenta cauză.

Totodată, în mod corect s-a reţinut că împuternicirea este dată în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., în delegaţia de reprezentare a domnului avocat E. pentru pârâtele reclamante reconvenţionale menţionându-se că a fost împuternicit de "Cele 14 Parohii Ortodoxe din Branul Superior şi Inferior, prin rep. Leg. Preot Paroh C." pentru susţinere întâmpinare şi cerere reconvenţională. Totodată, din actele dosarului s-a constatat că mandatul (împuternicirea) este dat de celelalte parohii preotului F. pentru a angaja pe domnul avocat E., şi nu doar de Arhiepiscopia Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

Pe dea altă parte, chiar întâmpinarea şi cererea reconvenţională sunt semnate de reprezentanţii celor 14 parohii.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că şi în situaţia în care s-ar reţine lipsa unui mandat dat de reprezentanţii celorlalte pârâte reprezentatului legal al pârâtei Parohia Ortodoxă Sohodol Biserica Nouă, pentru angajarea unui avocat, acesta din urmă prin încheierea unui contract de asistenţă juridică cu un avocat, a acţionat atât în interesul propriu al Parohiei Ortodoxe Sohodol Biserica Noua cât şi în interesul celorlalte pârâte, efectuând astfel un act util pentru acestea care poate fi calificat din punct de vedere juridic ca o gestiune de afaceri.

Or, în mod corect instanţa de apel a considerat că prin înscrisurile depuse la dosar, intimatele au confirmat reprezentarea făcută de preotul C., cât şi mandatul de reprezentare al avocatului D., ratificându-se gestiunea de afaceri, fapt care conduce la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de mandat. Mandatul a fost reconfirmat şi în recurs prin depunerea dovezilor prin care intimatele Parohia Ortodoxă Sohodol Vechi, Parohia Ortodoxă Şimon Vechi, Parohia Ortodoxă Bran Centru, Parohia Ortodoxă Şirnea, Parohia Ortodoxă Peştera, Parohia Ortodoxă Moieciu de Jos, Parohia Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" Măgura, Parohia Ortodoxă Cheia, Parohia Ortodoxă Fundata, Parohia Ortodoxă Şimon Nou, Parohia Ortodoxă Bran Poarta, Parohia Ortodoxă Moieciu de Sus, Parohia Ortodoxă Bran Predeluţ şi Parohia Ortodoxă Sohodol Nou l-au împuternicit pe preotul C. să-l angajeze pe avocatul D. să le reprezinte în acest litigiu .

Instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare a dispoziţiilor contractuale din perspectiva situaţiei de fapt reţinută, constatând în mod legal că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, nefiind dovedită fapta ilicită a pârâtelor şi nici existenţa prejudiciului cauzat reclamantei şi făcând aplicarea pactului comisoriu expres asupra căruia părţile au convenit pentru desfiinţarea de drept a convenţiei.

Critica privind încălcarea de către intimatele - pârâte a obligaţiei prevăzute la art. 2.2 alin. (2) din Convenţie, nu este fondată.

Pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în calea de atac a recursului, s-a statuat că pârâtele au transmis reclamantei drepturile şi obligaţiile de exploatare şi întreţinere a resurselor naturale şi potenţialul natural aflat în acest perimetru, pe toată durata convenţiei exploatarea potenţialului silvic (exploatare forestieră) rămânând în obligaţia pârâtelor, conform art. 2.2 alin. (2), urmând să se realizeze anual cu respectarea strictă a amenajamentelor silvice şi legilor în vigoare.

Recurenta susţine că fapta ilicită a intimatelor-pârâte constă în faptul că nu au respectat această obligaţie, motivat de împrejurarea că exploatarea forestieră s-a efectuat în afara amenajamentelor silvice, urmată apoi de valorificarea materialului lemnos, deşi exploatarea terenului din punct de vedere silvic presupune atât lucrările de exploatare a masei lemnoase cât şi toate lucrările de îngrijire şi regenerare a pădurii.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel în mod corect a interpretat dispoziţiile din Codul silvic, apreciind ca neîntemeiate criticile formulate de reclamantă referitoare la cele reţinute de prima instanţă cu privire la rolul instituţiilor cu atribuţii de control şi sancţionare a proprietarilor de păduri şi a coroborat concluziile raportului de expertiză cu întreg materialul probator administrat în cauză, în raport de dispoziţiile legale incidente.

Totodată, având în vedere că o parte din obligaţiile pe care recurenta-reclamantă consideră că pârâtele nu le-au îndeplinit datează din perioada 2005 - 2011 şi pârâta în anul 2009 a înţeles să autentifice convenţia încheiată în anul 2005 cu pârâtele, iar în anul 2011 să achite renta pentru anul 2011, instanţa de apel a reţinut că nu se poate constata intervenită rezilierea de drept a convenţiei pentru nerespectarea acelor obligaţii deoarece până în anul 2011, recurenta a înţeles să continue relaţiile contractuale.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a prevederilor art. 5.a. şi art. 5.b. din convenţie, constatând în mod corect că părţile au convenit o clauză de reziliere de prim drept care intervine în situaţia nerespectării de către reclamantei a rentei anuale în timp de doi ani consecutiv.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că nu s-a analizat îndeplinirea condiţiei raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei celor 14 parohii, deoarece în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a arătat că, întrucât nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtelor şi existenţa vreunui prejudiciu, nu mai este necesară o analiză cu privire la existenţa raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei. De asemenea, apreciindu-se că pârâtele şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale asumate la art. 2.1. - 2.4., nu s-a mai impus analizarea clauzei penale inserate de părţi la art. 5.b. din convenţie.

Este nefondată şi critica recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi trebuit să respingă cererea reconvenţională ca nedovedită.

În cadrul acestei critici, recurenta invocă argumente ce ţin şi de reinterpretarea probelor (notificări), tinzând spre o restabilire a situaţiei de fapt, aspecte ce nu vor fi analizate întrucât nu pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâte, instanţa de apel a apreciat corect că nu se poate reţine că în luna ianuarie 2014, rezilierea invocată de pârâte era inoperantă deoarece convenţia ar fi fost reziliată de drept încă din data de 15 noiembrie 2013.

De asemenea, instanţa de apel a constat cu justeţe că pârâtele şi-au îndeplinit principala obligaţie asumată prin contract, de a transmite în favoarea reclamantei dreptul de folosinţă asupra terenului în cauză, precum şi faptul că exploatarea forestieră a pădurii s-a făcut cu respectarea amenajamentelor silvice, iar neefectuarea unora dintre lucrările de îngrijire şi regenerare a pădurii în raport de întreaga suprafaţă de teren dată spre folosinţă recurentei, de numărul acestor lucrări şi de dimensiunea redusă a consecinţelor produse nu poate reprezenta o neexecutare suficient de importantă care să justifice invocarea excepţiei de neexecutare.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 476/Ap din 16 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 476/Ap din 16 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2018.

Procesat de GGC - LM