Civil recovery of tax debts from company administrator and abuse of procedural rights

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2015 sub nr. 216/290/2015 pe rolul Judecătoriei Reşiţa, reclamanta Direcţia Generală‚ Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în temeiul art. 14 şi art. 20 din C. proc. civ., art. 1357 C. civ., a formulat acţiune în despăgubiri civile împotriva pârâtului A.

Pârâtul A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se dispună obligarea reclamantei-pârâte reconvenţional la plata sumei de 7.000 euro - 31.103,8 RON, reprezentând daune pentru prejudiciul cauzat acestuia prin exercitarea abuzivă de către reclamantă a drepturilor sale procesuale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1025 din 19 mai 2015, pronunţată de Judecătoria Reşiţa, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea prezentei cauze, invocată de către pârât. A fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Direcţia Generală‚ Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva pârâtului A., în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 9 iunie 2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 2975 din 15 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului; a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi acţiunea reclamantei faţă de pârât pentru daune rezultate din obligaţii fiscale.

Totodată, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională formulată în cauză şi a obligat pârâta reconvenţională, reclamanta Direcţia Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara, prin AJFP Caraş-Severin să plătească reclamantului-reconvenţional, pârâtul în cauză, suma de 7.000 euro sau echivalentul în RON (31.103,8 RON), cu titlu de daune morale.

Tribunalul a respins petitul din cererea reconvenţională referitor la aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei.

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 6.490 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul reclamantei Direcţia Generală‚ Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Sentinţei civile nr. 2975 din 15 decembrie 2015. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A respins cererea reconvenţională formulată de reclamantul reconvenţional A. împotriva reclamantei-pârâte reconvenţionale Direcţia Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Finanţelor Publice Caraş-Severin, Reşiţa pentru daune morale. A înlăturat obligarea reclamantei la plata către pârât a cheltuielilor de judecată. A menţinut în rest sentinţa apelată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Motivele de apel vizează modul de soluţionare al cauzei din perspectiva admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, modul de soluţionare al cererii reconvenţionale formulate în cauză de către pârât, din perspectiva dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., în raport cu starea de fapt care rezultă din probele administrate.

Relativ la modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Curtea a menţinut soluţia tribunalului, aceea de respingere, însă dintr-o dublă şi deosebită/diferită perspectivă, şi anume:

Acţiunea în răspundere civilă delictuală cu care a fost învestită iniţial Judecătoria Reşiţa, a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 357 C. civ., normă cuprinsă în Secţiunea a III-a a Capitolului IV, intitulată "Răspunderea civilă", secţiune care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, potrivit cu care "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare (alin. (1). Autorul prejudiciului răspunde penal pentru cea mai uşoară culpă (alin. (2)."

Pârâtul a fost chemat în judecată în calitate de administrator al SC B. SRL Caraş-Severin, pentru fapta proprie, răspunderea administratorului persoană fizică fiind una personală, distinctă de răspunderea societăţii comerciale, căci administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, pârâtului în cazul de speţă, i se impută nerespectarea unor dispoziţii legale prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul muncii, H.G. nr. 938/2004 privind condiţiile de înfiinţare şi funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 1256/2011, privind condiţiile de funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară cu referire la Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare, legislaţiei privind Codul muncii, care reglementează contribuţia de asigurări sociale datorate de angajator, reglementată prin Legea nr. 19/2000, O.G. nr. 86/2003, Legea nr. 519/2003, Legea nr. 399/2006, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, O.U.G. nr. 226/2008, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, legislaţia privind contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, reglementată prin Legea nr. 76/2002, O.G. nr. 86/2003, Legea nr. 107/2004, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, O.U.G. nr. 226/2008, Legea nr. 19/2009 şi Legea nr. 571/2003, legislaţiei privind contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj, reţinută de la asiguraţi, reglementată prin Legea nr. 72/2002, O.G. nr. 86/2003, Legea nr. 107/2004, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, O.U.G. nr. 226/2008, Legea nr. 19/2009 şi Legea nr. 571/2003, legislaţia privind contribuţia la fondul asigurărilor sociale de sănătate angajator, reglementată prin O.U.G. nr. 150/2002, O.G. nr. 8/2003, O.U.G. nr. 158/2005, Legea nr. 15/2006, Legea nr. 388/2007, O.U.G. nr. 226/2008, Legea nr. 571/2003, legislaţia privind contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoanele juridice sau fizice care au calitatea de angajator, reglementată prin O.U.G. nr. 158/2005, Legea nr. 399/2006, Legea nr. 571/2003, legislaţia privind contribuţia la asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, reglementată de Legea nr. 346/2002, Legea nr. 571/2003, legislaţia privind contribuţia la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, reglementată de Legea nr. 200/2006, Legea nr. 571/2003, legislaţia privind impozitul pe profit, reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, legislaţia privind veniturile obţinute din România de nerezidenţi, reglementată prin Legea nr. 571/2003, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 28 iunie 2012 de către Inspecţia fiscală - DGFP Caraş-Severin - MFP - fapte pentru care poate fi antrenată răspunderea penală, respectiv răspunderea civilă delictuală în sarcina administratorului persoană fizică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societăţii, căruia legea îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale, prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sau în alte legi speciale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice.

Cum în speţa de faţă pârâtul a fost/este administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, el poate răspunde pentru fapta proprie în condiţiile art. 998 din vechiul C. civ., respectiv în condiţiile art. 1357 din noul C. civ., Legea nr. 31/1990 completându-se cu dispoziţiile C. civ., sens în care sunt prevederile art. 291 din Legea nr. 31/1990, dar şi cu dispoziţiile Codului muncii, căci administratorul persoană fizică al unei societăţi cu răspundere limitată este "angajatorul" în sensul Codului muncii, precum şi cu dispoziţiile Codul fiscal, Legea contabilităţii nr. 82/1991- toate aceste legi instituind răspunderea în sarcina administratorilor, iar nu în sarcina societăţii comerciale. Acesta este motivul pentru care reclamanta a şi formulat plângere penală împotriva pârâtului în cauză, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, subiectul activ generic al infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, respectiv în Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală - fiind administratorul persoană fizică, iar nu societatea comercială. În acest fel se explică şi cele reţinute de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, cu ocazia pronunţării ordonanţei de clasare cu referire la pârât, suspect în dosarul penal deschis la plângerea reclamantei împotriva pârâtului în cauză, în sensul că "diferenţa de prejudiciu" de până la concurenţa sumei de 3.983.721 RON constituie abateri ale suspectului pârât în prezenta cauză, de la legislaţia fiscală, pentru care poate fi antrenată răspunderea contravenţională a acestuia şi o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate.

Răspunderea contravenţională este una personală şi vizează persoana administratorului societăţii, în ipoteza în care s-au încălcat norme care consacră obligaţii fiscale, precum se pretinde în cazul de speţă.

Curtea a constatat că, în acest context, nu se poate reţine lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului A. în prezenta cauză, acesta nefiind chemat în judecată în calitate de contribuabil, ci pentru încălcarea unor dispoziţii legale.

Însă, pe de altă parte, Curtea a constatat că, în dezvoltarea prezentei cauze, o influenţă hotărâtoare a avut-o Legea nr. 209/2015, intrată în vigoare la data de 16.11.2015, privind anularea unor obligaţii fiscale, context în care însăşi reclamanta, în motivarea prezentului apel, arată că în raport cu această lege exista posibilitatea renunţării la acţiunea formulată. Curtea a constatat că deciziile de anulare a obligaţiilor fiscale ale SC B. SRL, al cărei administrator este pârâtul în cauză, emise până la data pronunţării sentinţei apelate, respectiv la data de 25 noiembrie 2015, prevăd o anulare a obligaţiilor fiscale până la concurenţa sumei de 5.086.257 RON, în condiţiile în care obiectul pretenţiilor solicitate prin acţiune se ridică la suma de 5.077.698 RON. În acest context, cum reclamanta nu a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare a acţiunii principale la Tribunalul Caraş-Severin, Reşiţa, Curtea a reţinut că, creanţa reclamantei s-a stins, ex lege, respectiv în baza Legii nr. 209/2015, motiv pentru care a menţinut hotărârea de respingere a acţiunii principale.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei a fost determinată, în fapt, de rezultatul cercetărilor penale declanşate împotriva pârâtului, în calitate de administrator al SC B. SRL, Caraş-Severin, respectiv de ordonanţa de clasare a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, Reşiţa, din data de 12 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, evocată chiar în preambulul acţiunii în despăgubiri civile formulată de reclamantă, ordonanţă prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 împotriva pârâtului din prezenta cauză, care în calitate de administrator al societăţii comerciale menţionate nu a declarat şi nu a plătit impozitul pe dividendele achitate asociaţilor nerezidenţi în România, cauzând un prejudiciu în sumă de 37.814 RON. Prin aceeaşi ordonanţă, s-a apreciat că diferenţa dintre suma de 37.814 RON şi cea de 3.983.721 RON stabilită iniţial de către AJFP Caraş-Severin constă în abateri ale suspectului de la legislaţia fiscală care formează obiectul unor sancţiuni de natură contravenţională şi recuperare pe calea executării silite realizate de către organele fiscale abilitate.

Cauza penală a fost clasată în raport cu împrejurarea că pârâtul învinuit a achitat prejudiciul produs prin infracţiunea de evaziune fiscală, în sumă de 37.814 RON, beneficiind de o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.), parchetul reţinând că faptele imputate suspectului prin care s-ar fi cauzat restul prejudiciului, în sumă de 3.983.721 RON nu sunt de natură penală, ci contravenţională, prejudiciul urmând a fi recuperat pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate.

Acesta este contextul în care s-au demarat procedurile care au culminat cu formularea acţiunii civile pendinte, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.923.217 RON, căreia i-a adăugat accesoriile prevăzute de O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, din suma totală de 5.115.512 RON, scăzându-se suma de 37.814 RON achitată de către pârât în cursul cercetării penale, astfel că suma pentru care reclamantul a urmărit obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului este cea solicitată prin acţiune, aceea de 5.077.698 RON.

În acest context şi luând în considerare că legea permite un cumul între răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală, principiul non bis in eadem neavând incidenţă în acest caz, nu se poate reţine că reclamanta a iniţiat un proces depăşind limitele de exerciţiu ale drepturilor sale procesuale şi în dezacord cu scopul pentru care legea îi recunoaşte asemenea drepturi.

Mai mult, având în vedere natura şi obiectul activităţii reclamantei, Curtea a constatat că aceasta are nu doar dreptul la acţiune pentru recuperarea prejudiciilor aduse statului, ci şi obligaţia de a recupera astfel de prejudicii cauzate bugetului de stat, în măsura în care paguba a fost stabilită prin acte administrative întocmite de inspectorii fiscali, respectiv de organele reclamantei, valide, precum în cazul de speţă, căci asemenea acte de constatare a prejudiciului şi de imputare a acestuia pârâtului în cauză nu au fost anulate în condiţiile legii, însuşi tribunalul constatând că o contestare a actelor în discuţie face obiectul controlului judecătoresc în curs, obiect al Dosarului Curţii de Apel Timişoara nr. xx/59/2014, nesoluţionată până la data pronunţării instanţei de fond, împrejurare care era de natură să oblige tribunalul să pună în discuţie eventuala suspendare a judecăţii până la finalizarea cauzei obiect al Dosarului nr. xx/2014 al Curţii de Apel Timişoara, în condiţiile art. 431 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Relativ la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate în cauză, Curtea a constatat că tribunalul şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., care reglementează buna-credinţă, statuând că "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi (alin. (1).

Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile morale şi materiale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare (alin. (2)). De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).

Totodată, Curtea a constatat că, în raport cu temeiul de drept reţinut de tribunal, starea de fapt redată de instanţă pentru a justifica incidenţa dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ. este cea susţinută de către pârât în întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în cauză, argumentaţia instanţei fiind preluată din cererea reconvenţională, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ. şi stării de fapt constatate din probele administrate, stare care exclude abuzul de drept în exercitarea drepturilor procesuale de către reclamantă.

Inclusiv considerentele pentru care tribunalul a reţinut existenţa unui prejudiciu prin fapta reclamantei sunt preluate întocmai din cererea reconvenţională, în condiţiile în care probele administrate pun în evidenţă o cu totul altă stare de fapt.

Astfel, aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei hotărâri, acţiunea reclamantei a fost legitimată în raport cu ordonanţa de clasare mai sus menţionată.

În acest context, nu se poate susţine că pârâtul a fost chemat în judecată fără o bază factuală, suportul acţiunii reclamantei fiind tocmai ordonanţa de clasare menţionată.

Din probele administrate în cauză reiese că împotriva pârâtului s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, ordonanţa de clasare fiind pronunţată în raport cu împrejurarea că pârâtul suspect a beneficiat de o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

La fel, natura extrapenală a faptei pârâtului suspect nu este echivalentă cu inexistenţa faptei ilicite, de natură contravenţională sau civilă, aptă să antreneze o răspundere civilă sau contravenţională, cum se şi consemnează în ordonanţa parchetului.

Mai mult, temeinicia, respectiv legalitatea procesului-verbal şi a deciziei de impunere emise de organele reclamantei face obiectul unui litigiu în curs pe rolul Curţii de Apel Timişoara.

Or, în acest context a reţine că faptele imputate pârâtului sunt nereale, mincinoase, echivalează cu substituirea tribunalului instanţei de contencios administrativ, învestită să stabilească realitatea/legalitatea celor consemnate în raportul de inspecţie fiscală, care constată paguba reclamată în prezentul litigiu. În asemenea condiţii, a reţine abuzul în exerciţiul drepturilor de către reclamanta în cauză, inclusiv prin aceea că aceasta a ignorat existenţa litigiului pentru anularea actelor administrative emise de reclamanta în cauză, vine în contradicţie cu statuarea instanţei de fond conform căreia inclusiv societatea comercială a fost prejudiciată, fiind nevoită să-şi suspende activitatea, ca urmare a unor imputări ireale. Acest fapt nu a fost stabilit în condiţiile legii, astfel că instanţa de fond a făcut aprecieri în absenţa administrării de probe şi în afara propriei competenţe, legalitatea şi temeinicia actelor administrative ale reclamantei făcând obiectul cenzurii altei instanţe de judecată, care nu pronunţase o hotărâre definitivă în acest sens.

Abuzul de drept reţinut de tribunal este susţinut şi în raport cu motivarea acţiunii reclamantei, în condiţiile în care din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanta nu a ascuns calitatea de administrator a pârâtului la SC B. SRL, Caraş-Severin, susţinându-şi întreaga acţiune în raport cu constatările efectuate de inspectorii fiscali, ca urmare a evaluării activităţii societăţii comerciale, fapt ce poate fi observat prin simpla lecturare a cererii de chemare în judecată a pârâtului, reclamanta evocând încălcarea unor dispoziţii legale, iar nu calitatea de contribuabil a pârâtului.

În prezenta cauză, nu se poate susţine că reclamanta a săvârşit un abuz în exerciţiul drepturilor sale procesuale subiective şi ar fi produs pârâtului un prejudiciu în acest fel, cu intenţie.

Curtea a constatat, astfel, că în prezenta cauză reclamanta nu a săvârşit un abuz de drept cu consecinţa atragerii răspunderii civile pentru prejudiciile materiale şi morale, în sensul art. 12 C. proc. civ., căci abuzul de drept nu se poate reţine în toate situaţiile în care o cerere de chemare în judecată se soldează cu o soluţie de respingere a acesteia ca neîntemeiată, nefondată sau chiar inadmisibilă, pe de o parte, iar, pe de altă parte incidenţa instituţiei abuzului de drept se stabileşte în raport cu criterii mult mai riguroase, precum identificarea relei-credinţe în exercitarea drepturilor subiective civile, reaua- credinţă presupunând o intenţie calificată, subordonată unui scop nelegitim, anume de a obliga ceva ce în mod obişnuit, prin căile legale nu s-ar putea obţine, adică o intenţie răufăcătoare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză în care reclamanta a urmărit recuperarea unui prejudiciu constatat în condiţiile legii de către organele sale, respectiv prin acte valide până la data pronunţării hotărârii de către Tribunal.

Absenţa relei-credinţe a reclamantei rezultă şi din împrejurarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015, prin care au fost anulate anumite obligaţii fiscale (16 noiembrie 2015), reclamanta a emis deciziile de anulare a obligaţiilor fiscale ale SC B. SRL, Caraş-Severin, respectiv la data de 25 noiembrie 2015, adică anterior pronunţării sentinţei apelate (15 decembrie 2015) şi într-un termen absolut rezonabil.

În egală măsură, Curtea A constatat că împrejurarea reglementării exprese în noul C. civ., art. 15, a abuzului de drept, nu este de natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, statuate în jurisprudenţă şi doctrină, aplicabile, consacrate şi până la intrarea în vigoare a noului C. civ.

Astfel, alăturat cerinţei relei credinţe, se mai cere absenţa unui interes legitim, or în cazul de speţă, reclamanta nu a formulat acţiunea în scop de şicană, ci justificând un interes legitim, acela de a recupera un prejudiciu produs prin încălcarea normelor la care actele agenţilor săi de control fac referire în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală menţionat, astfel că în cauză nu se identifică o voinţă deliberată a reclamantei de a-l constrânge pe pârât să facă concesiuni.

Faptul că cererea de chemare în judecată a fost găsită de instanţă nefondată şi a fost respinsă nu poate constitui o dovadă că partea a săvârşit un abuz de drept, pentru că partea a putut fi de bună-credinţă, socotind că are dreptate şi căutând să o câştige pe căile procesuale legale. Mai apoi, intenţia de a vătăma, indispensabilă caracterizării abuzului de drept, nu a fost dovedită în cauză.

Or, în cauza pendinte, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în raport de actele întocmite de inspectorii fiscali, săvârşite în cadrul atribuţiilor lor de serviciu şi în acord cu atribuţiile sale legale, acelea de a recupera prejudiciile constatate prin raportul de inspecţie fiscală, valid la data introducerii acţiunii.

Relativ la prejudiciul adus pârâtului prin pretinsa afectare a unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la demnitate, onoare, reputaţie, imagine, Curtea a observat că însuşi pârâtul arată că a reacţionat în legătură cu comunicatul de presă emis de Poliţie, difuzat, mai apoi, în mass-media locală, reacţia sa conducând la sancţionarea disciplinară a unui comisar de poliţie. Împrejurarea că pârâtul în cauză nu a uzat de dispoziţiile art. 72, 73 din C. civ., care reglementează dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine, din perspectiva unui drept la desdăunare materială sau morală nu poate fi imputată reclamantei în cauză, care a formulat o plângere penală, în condiţiile legii, soldată cu ordonanţa parchetului menţionată, prin care parchetul a început urmărirea penală în raportul cu pârâtul în cauză, în calitate de administrator a societăţii comerciale menţionate.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, atât pârâtul, cât şi instanţa de fond, deşi par a susţine abuzul de drept doar prin referire la pârâtul în cauză ca persoană fizică, totuşi analizează abuzul şi din perspectiva prejudicierii SC B. SRL, sens în care sunt apărările formulate, respectiv considerentele hotărârii apelate în care se evocă ideea că reclamanta a adus prejudicii societăţii comerciale, care şi-a suspendat activitatea, ca urmare a demersurilor reclamantei, "în condiţiile în care nu poate fi atribuită nici o culpă societăţii comerciale".

Aşa fiind, Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 C. civ., cu referire la art. 1353 din acelaşi cod, cu consecinţa activării normei cuprinse în art. 12 din C. proc. civ., căci nedovedindu-se reaua-credinţă a reclamantei în legătură cu promovarea acţiunii civile pendinte, respectiv un interes nelegitim al reclamantei, nu se poate pune nici problema exercitării drepturilor procesuale civile de către reclamantă în mod excesiv şi nerezonabil, principiul bunei-credinţe, reglementat în art. 14 din C. civ., nefiind înlăturat în prezenta cauză.

Ambele părţi au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 142 din 11 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin sunt, în esenţă, următoarele:

Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016 este parţial dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte respingerea acţiunii pentru suma de 61.644 RON.

Prin Adresa nr. 22152 din 1 iulie 2016 emisă de AJFP Caraş-Severin - Serviciul Evidenţă pe Plătitor Persoane Juridice, recurentei i s-a adus la cunoştinţă că suma rămasă de plată din Decizia de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012 emisă de Inspecţia Fiscală din cadrul AJFP Caraş-Severin potrivit verificării evidenţei fiscale pe plătitor la data de 8 februarie 2016 şi ţinând cont de incidenţa Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, este în cuantum de 61.664 RON, reprezentând impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi - persoane juridice, structurată astfel: 42.618 RON debit, 9.972 RON dobânzi, 9.074 RON penalităţi de întârziere. Această sumă, de 61.664 RON nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

Potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. "(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

În fapt, prin acţiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea numitului A. să achite în totalitate prejudiciul datorat bugetului de stat în sumă de 5.077.698 RON şi majorările aferente până la data plăţii inclusiv.

Suma stabilită de către organele de control este considerată prejudiciu adus bugetului de stat, fiind întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 241/2005 art. 9 alin. (1) lit. a), ce) prevede:

"Constituie infracţiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunurilor ori a sursei impozabile sau taxabile."

Având în vedere faptul că potrivit ordonanţei de clasare din 12 martie 2014, numitul A. a achitat suma de 37.814 RON, reclamanta a considerat că pârâtul trebuia obligat la plata despăgubirilor civile reprezentând diferenţă de obligaţii fiscale către DGFP Caraş-Severin în cuantum de 5.077.698 RON.

Potrivit prevederilor art. 28 C. proc. civ., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1365 din C. civ.:

"Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Având în vedere faptul că prin această ordonanţă a fost reţinută în sarcina numitului A. săvârşirea unei fapte de evaziune fiscală potrivit Legii nr. 241/2005, cel mai important şi decisiv aspect în speţă, în mod eronat prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.

Prin Cererea nr. 8577 din 17 noiembrie 2015 depusă la instanţă la data de 17 noiembrie 2015, a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea reprecizării cuantumului despăgubirilor civile, reprezentând obligaţii fiscale care fac obiectul cererii de chemare în judecată sau după caz, retragerea acţiunii, în funcţie de finalitatea procedurii de emitere a deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale ce intră sub incidenţa art. 5 din Legea nr. 209/2015.

Potrivit Adresei nr. 42333 din 28 decembrie 2015 emisă de Compartimentul Evidenţă pe Plătitor Persoane Juridice au fost emise deciziile de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 38930, 38932, 38933, 38934, 38935/25 noiembrie 2015 în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 209/2015 privind anularea obligaţiilor fiscale, decizii care nu au putut fi comunicate pârâtului, acestea fiind returnate de serviciul poştal, motiv pentru care comunicarea lor s-a făcut prin publicitate, potrivit art. 44 alin. (2) lit. a), b), c) din O.G. nr. 92/2003.

Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, datorită intrării în vigoare a Legii nr. 209/2015 privind anularea obligaţiilor fiscale, recurenta a arătat instanţei de judecată că intenţionează să îşi precizeze creanţa sau chiar să solicite renunţarea la judecată.

Astfel, o dată cu cererea de apel a depus deciziile de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 38930, 38932, 38933, 38934, 38935 din 25 noiembrie 2015 emise în baza Legii nr. 209/2015 privind anularea obligaţiilor fiscale.

În mod greşit instanţa de apel a însumat cuantumul acestor decizii de anulare, rezultând în acest fel suma de 5.086.257 RON, apreciind că creanţa reclamantei s-a stins.

Potrivit Deciziei de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012, organele de control din cadrul Inspecţiei Fiscale au stabilit în sarcina SC B. SRL obligaţii de plată la bugetul general consolidat în cuantum de 5.115.512 RON.

Organele de inspecţie fiscală din cadrul AJFP Caraş-Severin, prin adresa nr. 6657 din 19 octombrie 2015 au propus anularea sumei de 5.035.962 RON, sumă ce face obiectul deciziei de impunere nr. 458/29 iunie 2012, pe considerentul că au devenit incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2012.

Prin aceeaşi adresă nr. 6657 din 19 octombrie 2015, se face precizarea că diferenţa în cuantum de 79.550 RON (5.115.512 RON - 5.035.962 RON) nu intră sub incidenţa Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, această sumă nefiind inclusă în deciziile de anulare depuse la dosar.

Astfel, din suma de 5.035.962 RON reprezentând obligaţii stabilite prin Decizia de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012 a fost anulată doar suma de 4.038.965 RON, rămasă neachitată la data de 24.07.2015, această sumă fiind anulată prin Decizia de anulare nr. 38930 din 25 noiembrie 2015.

Diferenţa între suma propusă a fi anulată şi suma efectiv anulată (5.035.962 RON - 4.038.965 RON), a fost efectiv achitată de pârât până la data intrării în vigoare a Legii nr. 209/2015, respectiv 24.07.2015.

Diferenţa de 1.037.392 RON (5.076.357 RON cuantum total obligaţii anulate conform celor 5 decizii de anulare - 4.038.965 RON obligaţii anulate prin Decizia nr. 38930 din 25 noiembrie 2015) este cuprinsă în deciziile de anulare nr. 38932, 38933, 38934, 38935 din data de 25 noiembrie 2015 şi reprezintă accesorii calculate de organele de evidentă fiscală din cadrul A.J.F.P. Caraş-Severin în perioada 11 octombrie 2012 - 15 iulie 2013, accesorii care sunt aferente creanţelor principale stabilite prin Decizia de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012, care intră sub incidenţa Legii nr. 209/2015.

Prin urmare, suma rămasă de plată care face obiectul Deciziei de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012 este în cuantum de 61.664 RON, reprezentând impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi - persoane juridice, structurată astfel: 42.618 RON debit 9972 RON dobânzi, 9074 RON penalităţi de întârziere.

Această sumă, de 61.664 RON, nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât A. sunt, în esenţă, următoarele:

Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere următoarele aspecte:

1. Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că această excepţie a fost respinsă de instanţa de fond.

De asemenea, instanţa a analizat în mod greşit această excepţie într-o dublă şi deosebită perspectivă, tocmai pentru a putea motiva ulterior respingerea cererii reconvenţionale.

Astfel, instanţa de apel, în esenţă, a apreciat că pârâtul în mod legal a fost chemat în judecata, în calitate de administrator al Societăţii Comerciale B. SRL Caraş-Severin, pentru fapta proprie, răspunderea administratorului persoană fizică fiind una personală, distinctă de răspunderea societăţii comerciale, căci administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, pârâtului în cazul de speţă, i se impută nerespectarea unor dispoziţii legale prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul muncii etc., fapte pentru care, în opinia instanţei, poate fi antrenată răspunderea penală, respectiv răspunderea civilă delictuală în sarcina administratorului persoană fizică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societăţii, căruia legea îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale, prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale sau în alte legi speciale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice.

Această motivare a instanţei reprezintă o interpretare greşită a dispoziţiilor legale invocate de instanţă, deoarece în speţă, dacă faţă de administrator nu a fost niciodată stabilită vreo faptă proprie cauzatoare de prejudicii, este logic că nu poate exista nici răspunderea acestuia.

Suma solicitată la plată nu a fost stabilită niciodată în sarcina persoanei fizice A., ci în sarcina persoanei juridice SC B. SRL. Chiar şi în ipoteza în care persoana juridică ar fi datorat respectivele sume, acţiunea în despăgubire nu se poate îndrepta împotriva administratorului societăţii, deoarece răspunderea juridică sau penală a acestuia pentru activitatea societăţii nu a fost niciodată antrenată sau stabilită.

Astfel, pârâtul nu poate avea calitatea de a sta în instanţă raportat la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate de reclamantă prin actul de învestire a instanţei, deoarece între acesta şi reclamantă nu s-au stabilit raporturi juridice care să justifice pretenţiile reclamantei, raportul de drept procesual neputând fi legat valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.

Simpla calitate de administrator al unei societăţi comerciale nu poate echivala cu dobândirea calităţii procesuale active într-o cauză având ca obiect pretenţii izvorâte faţă de persoana juridică, toate sumele menţionate de reclamantă au fost reţinute, prin acte administrative - contestate de societate prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, actualmente aflată în curs de soluţionare în recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în sarcina SC B. SRL, persoană juridică, cu personalitate juridică distinctă de cea a recurentului-pârât.

în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, instanţa de fond a reţinut în mod corect inexistenţa unui raport juridic fiscal între reclamantă şi pârât, care nu are calitatea de contribuabil, simpla calitate de administrator al unei societăţi comerciale neputând echivala cu dobândirea calităţii procesuale pasive.

Instanţa de apel, neputând ignora temeinicia acestei excepţii, a menţinut-o, însă cu o motivare de natură a pune bazele soluţiei imediat următoare de respingere a cererii reconvenţionale.

2. Cu privire la interpretarea dată de instanţa de apel ordonanţei de clasare cu referire la pârât, instanţa a interpretat şi aplicat legea în mod greşit, doar pentru a putea respinge pretenţiile pârâtului.

Instanţa de apel a reţinut că faptele pârâtului ar constitui abateri de la legislaţia fiscală, pentru care poate fi antrenată răspunderea contravenţională a acestuia şi o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate, deşi prin respectiv ordonanţă s-a pronunţat o soluţie definitivă în materie penală, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, procurorul reţinând că fapta nu este de natură penală.

Instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale atunci, când a apreciat că poate fi antrenată răspunderea contravenţională a pârâtului şi o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate, în condiţiile în care răspunderea contravenţională nu poate fi constatată şi antrenată printr-o acţiune civilă în pretenţii, neexistând nici un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nici pe numele persoanei fizice, nici pe cel al persoanei juridice.

Observaţia instanţei referitoare la faptul că răspunderea contravenţională este una personală şi vizează persoana administratorului societăţii, în ipoteza în care s-au încălcat norme care consacră obligaţii fiscale, precum se pretinde în cazul de speţă, nu numai că este departe de a fi pertinentă, dar excede şi cadrului procesual şi limitelor învestirii instanţei, instanţă care nu a fost niciodată chemată să se pronunţe asupra legalităţii unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

3. Cu privire la incidenţa Legii nr. 209/2015, intrată în vigoare la data de 16 noiembrie 2015, privind anularea unor obligaţii fiscale, în raport de care Curtea a reţinut că, creanţa reclamantei s-a stins, ex lege, motiv pentru care a menţinut hotărârea de respingere a acţiunii principale, acest aspect nu poate avea nici o consecinţă juridică asupra cererii reconvenţionale a pârâtului, caracterul fondat al acestei cereri izvorând chiar din faptul că atât apelul cât şi cererea introductivă de instanţă, demersuri procedurale ale unei instituţii publice, au un vădit caracter abuziv şi nelegal, atât din perspectiva consecinţelor juridice pe care le generează, cât şi din prisma obligaţiei autorităţilor publice de a respecta cu stricteţe Constituţia şi legea, cerinţă esenţială a stabilităţii ordinii juridice.

Raportat la materialul probator existent la dosarul cauzei, la situaţia de fapt şi de drept, cererea reconvenţionala formulată de pârât este fondată, deoarece acţiunea reclamantei a fost promovată printr-un abuz de drept procesual, ca varietate a abuzului de drept, concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Ca atare, demersul judiciar, declanşat de reclamantă cu rea-credinţă, dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenţia de a produce o pagubă morală şi materială pârâtului, constituie abuz de drept, prejudiciul material şi moral cauzat pârâtului fiind dovedit.

Deşi instanţa de fond a acordat reclamantei termenul solicitat în vederea precizării creanţei sau renunţării la judecată având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015, apelanta-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei precizarea invocată, dând încă o dată dovadă de rea-credinţă în exercitarea drepturilor procedurale, cu atât mai mult cu cât, după cum reţine şi instanţa de apel, deciziile de anulare a obligaţiilor fiscale ale SC B. SRL, al cărei administrator este pârâtul în cauză, emise până la data pronunţării sentinţei apelate, respectiv la data de 25 noiembrie 2015, prevăd o anulare a obligaţiilor fiscale până la concurenţa sumei de 5.086.257 RON, în condiţiile în care obiectul pretenţiilor solicitate prin acţiune se ridică la suma de 5.077.698 RON.

4. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamanta avea nu doar dreptul, ci şi obligaţia recuperării prejudiciilor aduse statului, întrucât asemenea acte de constatare a prejudiciului şi de imputare a acestuia pârâtului nu au fost anulate în condiţiile legii.

Nu există şi nu au existat niciodată acte de constatare a prejudiciului şi de imputare a acestuia recurentului-pârât, care să îndreptăţească reclamanta să formuleze o acţiune împotriva acestuia.

Instanţa de apel a încercat să motiveze caracterul fondat al acţiunii reclamantei, omiţând faptul că nu are posibilitatea încadrării în drept a acestei acţiuni.

Deşi se reţine de instanţa de apel în esenţă, că acţiunea reclamantei a fost determinată de ordonanţa de clasare pronunţată cu privire la pârât, acest aspect nu e de natură a demonstra caracterul fondat al unei acţiuni civile prin care se solicită instanţei să constate că acesta ar fi săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală şi obligarea la plata presupusului prejudiciu creat prin această infracţiune, astfel că, indiferent de încercarea instanţei de apel de a găsi o justificare juridică pentru promovarea unei asemenea acţiuni, sub aspectul calificării juridice, acţiunea reclamantei este inadmisibilă.

Reclamanta supune analizei instanţe civile aspecte de fapt şi de drept aparţinând dreptului penal, aceasta invocând întrunirea "elementelor constitutive ale unei infracţiuni", "considerând că pot fi întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 cu modificările şi completările ulterioare unde, la art. 9 alin. (1) lit. a) se prevede " Constituie infracţiuni de evaziune fiscală ... ", reclamanta apreciind unilateral şi în afara legii că "persoana responsabilă pentru aceste fapte este numitul A . . . . . . . . . ."

Din analiza capetelor de cerere formulate, se poate observa că reclamanta a urmărit, prin promovarea acestei acţiuni, pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că pârâtul ar fi săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală şi obligarea acestuia la plata presupusului prejudiciu creat prin această infracţiune, astfel că, indiferent de calificarea juridică dată acţiunii reclamantei, aceasta este inadmisibilă.

Cererea de chemare în judecată se înscrie în sfera ilicitului, deoarece reclamanta a avut şi are cunoştinţă de faptul că faţă de pârât s-a pronunţat o soluţie definitivă în materie penală, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reţinându-se că fapta nu este de natură penală.

Atât timp cât reclamantul a învestit instanţa civilă cu aceeaşi plângere penală - soluţionată anterior şi definitiv de organele competente, pe care a intitulat-o "acţiune în despăgubiri civile", instanţa de apel trebuia să constate acţiunea reclamantei este inadmisibilă.

Apelul, cât şi cererea de chemare în judecată au fost formulate cu intenţie, în mod şicanator, numai pentru a pune în dificultate partea adversă în probarea unor situaţii: introducerea acţiunii la o instanţă necompetentă material, împotriva unui pârât ce nu poate avea calitatea de a sta în instanţă raportat la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate, ignorarea principiilor fundamentale ale dreptului, confundarea cauzei civile cu cea penală, competenţa instanţei penale cu cea a instanţei civile, obiectul acţiunii civile cu cel al acţiunii penale.

Suma solicitată la plată nu a fost stabilită niciodată în sarcina persoanei fizice A., ci în sarcina persoanei juridice SC B. SRL, sumă asupra cărei legalităţi urmează să se pronunţe instanţa de judecată. Chiar şi în ipoteza în care persoana juridică ar fi datorat respectivele sume, reclamanta nu se poate îndrepta, pe calea unei acţiuni în despăgubire, împotriva administratorului societăţii, răspunderea juridică sau penală a acestuia pentru activitatea societăţii nefiind antrenată sau stabilită niciodată.

Mai mult decât atât, după cum am menţionat şi anterior, prin ordonanţa de clasare/Dosar nr. x/2012 din data de 12 martie 2014, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

După cum a constatat şi organul de urmărire penală, în cazul prejudiciului de 37.814 RON, există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, întregul prejudiciu fiind achitat, iar pentru restul sumei, aceasta poate eventual forma obiectul unei sancţiuni de natură contravenţională.

Ignorând toate aceste aspecte, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.077.698 RON (5.115.512 RON suma stabilită prin actele administrative în sarcina SC B. SRL - 37.814 RON sumă achitată).

Dacă între persoana juridică SC B. SRL şi Statul Român-prin Ministerul Finanţelor Publice a existat un raport juridic fiscal, care a dat naştere la pretinse obligaţii de plată în sarcina societăţii, stabilite prin acte administrative, în ceea ce priveşte persoana fizică A., acesta nu este subiect al raportului juridic fiscal, motiv pentru care pârâtul a ridicat excepţia lipsei calităţii de subiect al raportului juridic fiscal prevăzut de art. 1 alin. (1) şi art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 republicată şi modificată privind Codul de procedură fiscală, având în vedere faptul că persoana fizică nu deţine calitatea de contribuabil ce datorează impozite, taxe sau alte sume către bugetul general consolidat în conformitate cu prevederile Codul fiscal, excepţie admisă în mod just de către instanţa de fond.

Între o persoană fizică ce nu are calitatea de comerciant şi Statul Român-reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile sale subordonate, nu poate interveni o relaţie de administrare a impozitelor sau taxelor în vederea aplicării legislaţiei fiscale instituite prin Codul fiscal. Persoanele fizice nu pot avea calitatea de subiect activ al raportului juridic fiscal, deoarece nu există instituite drepturi şi obligaţii ce revin părţilor, în cadrul raportului de drept procedural fiscal.

În conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, contribuabilul este orice persoana fizică ori juridică sau orice entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii.

Reclamanta nu poate solicita obligarea persoanei fizice la plata unor sume stabilite în sarcina unei persoane juridice, prin acte administrativ fiscale, cu atât mai mult cu cât în momentul de faţă există o contestaţie pendinte cu privire la aceste sume, iar răspunderea penală, materială sau contravenţională a persoanei fizice pentru activitatea persoanei juridice nu a fost niciodată antrenată.

5. Instanţa de apel a constatat caracterul fondat al acţiunii introductive, pentru a putea ulterior motiva respingerea cererii reconvenţionale, pe considerentul că reclamanta şi-ar fi exercitat drepturile procesuale în mod legal şi nu ar fi produs nici un prejudiciu pârâtului, instanţa de apel reţinând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 C. civ., cu referire la art. 1353 C. civ., cu consecinţa activării normei cuprinse în art. 12 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, în cauză caracterul abuziv al demersurilor procedurale ale reclamantei au fost dovedite, ele rezultând din probele existente la dosarul cauzei, care au făcut dovada următoarei stări de fapt:

- emiterea de acte administrative netemeinice şi nelegale, prin care organele fiscale au stabilit în sarcina societăţii SC B. SRL, al cărei administrator este pârâtul, obligarea la plata unor presupuse obligaţii fiscale, societate care, urmare a acestor constatări nelegale şi-a suspendat activitatea;

- formularea de către reclamantă a unei plângeri penale privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către pârât, cunoscând că această faptă este nereală;

- punerea la dispoziţia organelor judiciare de informaţii nereale, care au avut ca şi consecinţă furnizarea către mass-media a unor informaţii ce au relatat o stare de fapt ce nu corespunde realităţii, cu încălcarea dreptului pârâtului la demnitate, imagine şi reputaţie;

- promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului, persoană fizică, pentru plata unor sume stabilite în sarcina unei persoane juridice, prin acte administrativ fiscale împotriva cărora există o contestaţie pendinte cu privire la aceste sume;

- crearea unor situaţii litigioase cu rea-credinţă ce au determinat avansarea de către pârât a unor cheltuieli considerabile în vederea apărării drepturilor sale;

- afirmarea în mod repetat a faptului că pârâtul ar fi săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, deşi cu privire la aceste fapte s-a pronunţat o ordonanţă de clasare pe numele pârâtului, reclamanta continuând să invoce întrunirea "elementelor constitutive ale unei infracţiuni ",

- gravele erori asupra unor chestiuni de drept fundamentale, ce demonstrează că prezenta acţiune a fost formulată cu intenţie, în mod şicanator.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat, acesta a fost dovedit şi derivă, în primul rând din natura drepturilor nepatrimoniale cărora reclamanta le-a adus atingere respectiv:

- dreptul la un proces echitabil, desfăşurat sub imperiul legalităţii şi al principiilor fundamentale ale dreptului naţional;

- în condiţiile conturării faptei ilicite de defăimare şi discreditare prin invocarea unor acuzaţii lipsite de orice fundament real şi probator, prejudiciul cauzat subsemnatului este evidenţiat tocmai de modalitatea de exprimare şi cuvintele utilizate, denigratoare;

- prejudiciul cauzat se raportează la distrugerea reputaţiei, privită în ansamblul său, cât şi la atingerea adusă onoarei, demnităţii şi imaginii;

- afirmaţiile reclamantei formulate cu privire la pârât au ca efect direct prezentarea sa într-o manieră denigratoare, ceea ce conduce la diminuarea încrederii în pârât din partea persoanelor cu care intră în contact, în ţară şi străinătate în derularea activităţii pe care o desfăşor,

- transmiterea unor informaţii denigratoare, deformate, negative, prin acuzaţii contrazise chiar de către organele de urmărire penală;

- afectarea reputaţiei pârâtului, atât în calitate de persoană fizică cât şi în calitate de administrator al unei persoane juridice, fiindu-i adusă atingere onoarei şi demnităţii, deoarece existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probaţiune, când vizează opinia subiectivă a unei persoane faţă de un fapt;

- încălcarea în mod flagrant a dreptului la demnitate şi propria imagine de o instituţie publică care ar trebui să garanteze drepturile legitime ale cetăţeanului;

- prejudicierea imaginii societăţii al cărei reprezentant este, cât şi prejudicierea pârâtului ca şi persoană fizică.

În ceea ce priveşte natura drepturilor patrimoniale, acestea derivă din faptul că pârâtul a fost nevoit să avanseze anumite cheltuieli de judecată, atât prezentul litigiu cât şi restul litigiilor fiind generate tocmai din culpa procesuală a reclamantei.

Legătura de cauzalitate reiese din natura faptei ilicite a reclamantei, săvârşite prin abuzul de drept procesual, cu consecinţa directă a prejudicierii pârâtului chemat în faţa instanţe într-un litigiu fără nici o bază legală sau factuală.

Astfel, instanţa de apel trebuia să facă aplicabilitatea art. 15 C. civ., cu referire la art. 1353 C. civ., cu consecinţa activării normei cuprinse în art. 12 C. proc. civ., în speţă fiind întrunite cele două elemente ale abuzului de drept procesual, şi anume:

a) cel de natură subiectivă, constând în exercitarea dreptului cu rea-credinţă, în scopul de a-1 şicana pe adversar şi în vederea constrângerii acestuia la o eventuală abandonare a dreptului său;

b) cel de natură obiectivă, exprimat în deturnarea dreptului de la finalitatea social-economică pentru care a fost recunoscut şi garantat juridiceşte titularului său.

Potrivit dispoziţiilor art. 54 din Constituţia României, "cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".

Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă: pe de o parte, art. 15 din noul C. civ. ("niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe"), pe de altă parte, art. 1353 din noul C. civ. ("Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv").

De asemenea art. art. 12 C. proc. civ. prevede că:

"(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi

(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare."

În speţa de faţă, este vădit faptul că reclamanta nu şi-a exercitat dreptul în vederea realizării finalităţii sale, contrar bunei-credinţe, aceasta fiind în cunoştinţă de cauză că există o acţiune pendinte cu privire la suma pe care o solicită la plată prin prezenta acţiune şi că pârâtul chemat în judecată nu datorează această sumă.

Coroborând aceste dispoziţii legale şi raportându-le la situaţia de fapt şi de drept expusă mai sus, rezultă că în speţă acţiunea reclamantei a fost promovată printr-un abuz de drept procesual, ca varietate a abuzului de drept, concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege.

Ca atare, demersul judiciar, declanşat de reclamantă cu rea-credinţă, dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenţia de a produce o paguba morală şi materială pârâtului, constituie abuz de drept.

În ceea ce priveşte prima ipoteza avută în vedere de art. 15 din C. civ., respectiv exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, raportat la modalitatea de reglementare a textului, săvârşirea abuzului de drept în situaţia dată este particularizată de legiuitor, în ceea ce priveşte vinovăţia, prin intenţie. Cu alte cuvinte, va putea fi antrenată răspunderea civilă a titularului pentru săvârşirea unui abuz numai în situaţia în care dreptul este exercitat cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu, de natura materială sau morală.

Intenţia reclamantei de a-i cauza pârâtului un prejudiciu material şi moral este vădită în prezenta cauză şi reiese atât din chemarea sa în judecată deşi reclamanta cunoştea situaţia de fapt şi de drept din prezenta cauză, cât şi din conţinutul cererii de chemare în judecată.

În egală măsură în speţă este incidenţă şi cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 15 din C. civ. Astfel, potrivit celei de-a doua ipoteze a art. 15, autorul va fi ţinut răspunzător în situaţia în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe şi dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu.

Analizând cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă, raportat la starea de fapt şi de drept din prezenta speţă, aceasta întruneşte cumulativ toate condiţiile caracteristice actului de procedură abuziv, respectiv:

a) autorul actului este titularul dreptului procedural în cauză şi are capacitatea procesuală de a-l exercita;

b) dreptul procedural este exercitat în afara limitelor sale fixate de lege;

c) dreptul procedural e deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege;

d) dreptul procedural este exercitat cu rea-credinţă, titularul său urmărind producerea unui rezultat vătămător părţii adverse prin exercitarea lui;

e) exercitarea abuzivă a dreptului procedural a produs consecinţa încălcării drepturilor procesuale ale pârâtului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 7 iunie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2017, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 17 ianuarie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile nu sunt fondate pentru considerentele care urmează:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin:

Recurenta a arătat că, prin raportare la dispoziţiile art. 1365 din C. civ., "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Înalta Curte constată că instanţa de apel, prin hotărârea recurată, nu a încălcat sau aplicat greşit norma de drept material, în condiţiile în care a făcut o analiză a cauzei din perspectiva ordonanţei prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de pârât, ajungând la propriile concluzii, care susţin soluţia pronunţată în cauză.

Argumentele recurentei privitoare la faptul că prin cererea nr. 8577 din 17 noiembrie 2015 a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea precizării cuantumului despăgubirilor civile reprezentând obligaţii fiscale care fac obiectul cererii de chemare în judecată sau, după caz renunţarea la acţiune, însumarea în mod greşit de către instanţa de apel a cuantumului deciziilor de anulare, care a dus la concluzia eronată că a intervenit stingerea creanţei pretinse de către reclamantă, istoricul prin care recurenta tinde la dovedirea sumei de 61.664 RON constituie aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Recursul declarat de recurentul-pârât A.:

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat excepţia în sensul respingerii acesteia, concluzie care se desprinde din considerentele expuse de instanţă, dar şi din menţiunea expresă în sensul că "...nu se poate reţine lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului A. în prezenta cauză, acesta nefiind chemat în judecată în calitate de contribuabil, ci pentru încălcarea unor dispoziţii legale."

Eroarea instanţei de apel în sensul că a dispus menţinerea soluţiei tribunalului, aceea de respingere a excepţiei, în condiţiile în care prima instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu poate fi remediată prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, prin raportare la dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., potrivit cărora "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444."

Încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 998 din vechiul C. civ. şi a art. 1357 din noul C. civ. nu poate fi reţinută.

Potrivit art. 1357 din noul C. civ.:

"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

În mod legal instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul A. - administrator al SC B. SRL, răspunderea sa fiind una personală. Raportat la acest cadru procesual, instanţa de apel a constatat că pârâtul, în calitatea sa de administrator al SC B. SRL, a încălcat obligaţiile care îi reveneau potrivit Codul fiscal, Codului de procedură fiscală, Codul Muncii, H.G. nr. 938/2004, H.G. nr. 1.256/2011, a normelor legale care reglementează asigurările sociale, etc.

Răspunderea personală a administratorului societăţii este susţinută de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora:

"Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege", precum şi de art. 271 - 277 din aceeaşi lege.

De altfel, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale, iar faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care recurentul-pârât invocă depăşirea de către instanţă a limitelor învestirii, în condiţiile în care analiza instanţei a vizat răspunderea civilă delictuală a pârâtului şi nu răspunderea sa contravenţională.

Invocă, de asemenea, recurentul că, raportat la incidenţa Legii nr. 209/2015, privind anularea unor obligaţii fiscale, în raport de care instanţa de apel a reţinut că a intervenit ex lege stingerea creanţei pretinse de către reclamantă, acest fapt nu poate avea nicio consecinţă juridică asupra cererii sale reconvenţionale.

Înalta Curte constată că recurentul nu aduce nicio critică de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii sale reconvenţionale, fapt ce nu poate face obiectul analizei în recurs care este o cale extraordinară de atac ce vizează în mod exclusiv nelegalitatea hotărârii.

Recurentul a invocat, totodată, că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit legea, reţinând greşit că reclamanta nu avea doar dreptul, ci şi obligaţia recuperării prejudiciilor aduse statului şi că prin promovarea acţiunii reclamanta a urmărit pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că acesta a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, situaţie faţă de care instanţa trebuia să constate că acţiunea este inadmisibilă.

Nici aceste alegaţii nu pot fi reţinute, în condiţiile în care recurentul nu indică, în mod concret, textul de lege care a fost încălcat sau aplicat greşit de către instanţă, acesta făcând trimiteri la materialul probator administrat în cauză sau trimiteri teoretice la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi respectiv art. 17 din O.G. nr. 92/2003 şi reluând argumentele expuse în cererea reconvenţională.

Criticile privitoare la respingerea cererii reconvenţionale, prin care recurentul arată că instanţa de apel trebuia să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 din C. civ., raportat la art. 1353 din C. civ. şi art. 12 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Toate aceste articole reglementează exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor civile, respectiv procesual civile. Criteriile de determinare a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi cu depăşirea limitelor de exercitare a dreptului sunt aceleaşi în materie civilă ca şi în materie procesual civilă, art. 12 C. proc. civ. nefăcând altceva decât să transpună în plan procesual civil reglementarea din dreptul civil.

Or, instanţa de apel, analizând criticile privitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, a făcut o examinare a cererii de chemare în judecată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin raportare la exercitarea drepturilor procesual civile.

Orice drept, nu numai cele procesual civile, trebuie exercitat în limitele scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege şi astfel încât să nu se încalce drepturile unei alte persoane.

Potrivit art. 57 din Constituţia României "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".

Art. 1353 din C. civ. statuează:

"Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Noţiunea de abuz de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.

În esenţă, exercitarea unui drept subiectiv sau procedural va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.

În egală măsură, abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei, prejudiciului cauzat unei alte persoane şi legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Raportat la aceste considerente şi la textele legale mai sus enunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a urmărit recuperarea sumelor rezultate din cercetarea penală declanşată împotriva pârâtului, motiv pentru care, în mod legal instanţa de apel, făcând o analiză amplă, a apreciat în mod legal că în sarcina reclamantei nu poate fi reţinut abuzul de drept procesual.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei civile nr. 142 din 11 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi recursul recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcţia Regională‚ a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană‚ a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei civile nr. 142 din 11 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2018.

Procesat de GGC - LM