Accruing of statutory late-payment penalties on moral damages in RC insurance claims pending judicial finalization

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26 ianuarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

1. obligarea pârâtei/asigurătorului de răspundere civilă auto la plata către reclamantă a sumei de 250.000 Euro (douăsutecincizecimii Euro), reprezentând daune morale pentru vătămările corporale grave suferite urmare a accidentului rutier, precum şi pentru infirmitatea fizică permanentă;

2. obligarea pârâtei/asigurătorului de răspundere civilă auto la plata către reclamantă a sumei de 289,19 RON, reprezentând daune materiale constând în medicamente şi servicii medicale neacoperite de asigurarea de sănătate;

3. obligarea pârâtei/asigurătorului de răspundere civilă auto la plata către reclamantă a sumei de 6.800 RON, reprezentând câştigul salarial nerealizat aferent lunilor septembrie - decembrie 2015, perioadă în care a fost în concediu fără plată ca urmare a vătămărilor corporale grave suferite şi a depăşirii zilelor maxime de concediu medical pentru anul 2015;

4. obligarea pârâtei/asigurătorului de răspundere civilă auto la plata către reclamantă a penalităţilor de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită începând cu data de 21 octombrie 2015 şi pană la plata efectivă a tuturor despăgubirilor cuvenite;

5. obligarea pârâtei/asigurătorului de răspundere civilă auto la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2110, pronunţată la data de 21 octombrie 2016 în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA şi intervenientul forţat C. şi, pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.077 RON cu titlul de daune materiale şi la plata sumei de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de daune morale. Pârâta B. SA a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la daunele stabilite începând cu data de 21 octombrie 2015 şi până la data plăţii efective a daunelor. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 3.687 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 131/2017 de la 28 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâta-apelantă B. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2110 pronunţate la data de 21 octombrie 2016 în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj. A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanta A. împotriva SC B. SA şi în contradictoriu cu intervenientul forţat C. A fost obligată pârâta B. SA la plata sumei de 50.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlul de daune morale, cu penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi la această sumă începând cu data de 21 octombrie 2015 până la plata efectivă. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că:

Reclamanta A. a solicitat schimbarea sentinţei sub aspectul majorării cuantumului daunelor morale acordate, iar pârâta B. SA a solicitat doar înlăturarea penalităţilor de întârziere sau în subsidiar reducerea perioadei de calcul a penalităţilor la plata cărora a fost obligată.

Soluţia pronunţată de către prima instanţă cu privire la daunele materiale solicitate de către reclamantă şi admise prin sentinţa apelată într-un cuantum de 7.077 RON nu a fost atacată de către pârâtul asigurător şi nici de către reclamantă, aşa încât a devenit definitivă.

Calea de atac de reformare cu caracter devolutiv declarată de către reclamantă a fost apreciată parţial întemeiată, schimbarea sentinţei apelate fiind parţială, sub aspectul cuantificării daunelor morale.

La data de 23 octombrie 2014, reclamanta-apelantă A. a fost accidentată în localitatea Iclod, în timp ce traversa o trecere de pietoni, de către intimatul C., care conducea autovehiculul cu nr. de înmatriculare CJ-06-xx, asigurat RCA la pârâta apelantă B. SA cu poliţa valabilă pentru perioada 7 iulie 2014 - 6 iulie 2015.

Evenimentul rutier a făcut obiectul unui dosar penal cu nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla, în care s-a pronunţat procedural la 22 iunie 2016 clasarea cauzei penale, în baza unui acord de mediere între persoana vătămată şi inculpat.

Apelanta A. a suferit o vătămare corporală foarte gravă constând în politraumatisme, viaţa sa fiind pusă în pericol, a rămas cu o infirmitate fizică permanentă şi cu nevoie adaptativă de 50%, având nevoie în continuare de intervenţii chirurgicale pentru genunchiul stâng şi tratamente de recuperare în ansamblu.

Apelantei i s-a restrâns dreptul la o viaţă familială, socială şi profesională normală, fiind afectată chiar posibilitatea acesteia de a derula activităţile zilnice obişnuite.

Din cuprinsul prevederilor art. 1386 alin. (1) C. civ. reiese că repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. În ceea ce priveşte daunele morale (pentru prejudiciul nepatrimonial), dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ. stabilesc că, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială sau socială.

Pe de altă parte, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferit de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale.

Din această perspectivă, pentru toate argumentele anterior enunţate instanţa de apel a considerat că se impune acordarea în favoarea reclamantei a unei despăgubiri pentru daune morale în cuantum majorat de 50.000 de euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, cuantum considerat suficient în contextul analizat şi care va fi majorată semnificativ şi prin acumularea penalităţilor de întârziere la care reclamanta-apelantă are dreptul ca urmare a comportamentului culpabil al pârâtei-apelante.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâta B. SA, calea de atac este neîntemeiată deoarece penalităţile de întârziere au fost corect acordate de către prima instanţă pentru întreg intervalul reţinut prin dispozitivul sentinţei apelate. Mai mult, atitudinea culpabilă a pârâtei apelante în gestionarea dosarului de daună, corect reţinută de către prima instanţă, este deopotrivă relevantă şi suficientă pentru acordarea acestora pentru intervalul solicitat. Nici prin calea de atac cu caracter devolutiv pârâta în calitate de asigurător nu aduce argumente pertinente în sprijinul propriei poziţii procesuale.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta s-a adresat apelantei-asigurător la data de 20 iulie 2015, iar aceasta nu a emis nicio ofertă de despăgubire nici chiar după împlinirea celor trei luni în care trebuia să iasă din pasivitate. Mai mult, rezultă din cuprinsul dosarului de daună că pârâtei asigurător i s-a adus la cunoştinţă despre accidentul de circulaţie şi printr-o adresă comunicată de către persoana responsabilă de producerea accidentului, intervenientul forţat din prezentul dosar, la data de 12 ianuarie 2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Conform art. 36 alin. (1)-(6) din ordin, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire".

Pârâta nu a făcut nicio ofertă de despăgubire, a tratat cu totală indiferenţă situaţia persoanei vătămate, deşi încheiase o poliţă de asigurare pentru terţii vătămaţi prin accidente rutiere în exercitarea activităţii de profesionist, fiind justificate concluziile primei instanţe care a reţinut că pârâta apelantă şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile stabilite prin ordinul CSA şi ca atare trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere.

Cât priveşte împrejurarea referitoare la lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al despăgubirilor pretinse de reclamantă, argumentul nu este unul justificat. Evaluarea daunelor a fost realizată de către instanţa de judecată, însă această evaluare putea şi trebuia să fie realizată şi de către societatea de asigurare chiar fie şi potrivit criteriilor pe care le-a enunţat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond. Mai mult, cu privire la daunele materiale cuantumul despăgubirilor era relativ simplu de stabilit în baza înscrisurilor puse la dispoziţie, însă apelanta pârâtă şi-a neglijat culpabil această obligaţie. În realitate, un dosar de daună care trebuia deschis în 2014 a fost deschis doar în 2016, cu nepermisă întârziere.

Actul normativ enunţat a stabilit în sarcina asigurătorul avizat de către partea vătămată obligaţii exprese şi clare, respectiv de a răspunde cererii părţii solicitante, formulând în acest sens o ofertă de despăgubire sau de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Sancţiunea penalităţii are funcţia de a mobiliza debitorul să stabilească despăgubirea cât mai grabnic dacă circumstanţele o impun, ori să notifice solicitantul atunci când acesta uzează de dreptul conferit de art. 35 din Ordinul CSA, aşa cum se întâmplă în cazul concret analizat.

O altă ipoteză care nu are incidenţă în cazul analizat este acela în care asigurătorul trebuie să facă plata de îndată ce creditorul îi opune o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în ipoteza în care solicitantul păgubit se adresează direct instanţei judecătoreşti, fără a aviza în prealabil asigurătorul. Apelanta invocă nejustificat a doua ipoteză, deşi în cazul concret analizat, ne aflăm sub incidenţa primei ipoteze, deoarece reclamantul intimat a notificat în prealabil asigurătorul, dar nu a primit nici un răspuns în intervalul anterior enunţat de trei luni. Ca atare, luând în considerare încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor impuse de art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi luând în considerare termenul de 3 luni de la data avizării daunei către pârâtă, instanţa a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, pârâta datorând penalităţi de întârziere la despăgubirile stabilite începând cu data de 21 octombrie 2015 şi până la data plăţii efective a sumei.

Nici limitarea curgerii penalităţilor până la data de 7 noiembrie 2016 conform solicitării asigurătorului nu este justificată, întrucât oferta de despăgubire din 7 noiembrie 2016 a fost formulată cu peste doi ani întârziere după termenele enunţate şi doar după după ce prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cauzei, iar suma este identică cu cea stabilită de Tribunalul Specializat Cluj. Or asta înseamnă doar conformarea la dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti ale cărei menţiuni legate de cuantumul daunelor morale nu le-a apelat.

Pârâta B. S.A a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 131/2017 din 28 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recurenta arată că nu putea răspunde cererii de despăgubire dat fiind faptul că prejudiciul moral nu are un caracter cert şi nu poate fi cuantificat în bani.

Prin dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 14/2011 s-a instituit un mecanism de ocrotire a persoanelor prejudiciate, prin care acestea sa primească contravaloarea prejudiciului efectiv suferit, care poate fi cuantificat.

Daunele morale pot fi estimate şi nu cuantificate, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire morală având rol compensatoriu, de a atenua suferinţa provocată victimei prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Prin urmare, penalităţile de întârziere, în cazul daunelor morale pot fi stabilite numai după trecerea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, după cum prevede şi art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011:"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Aceasta, cu atât mai mult cu cât penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al debitului principal şi, evident, acestea nu pot curge atâta timp cât debitul principal nu a fost stabilit.

Recurenta nu a putut cuantifica daunele morale, atâta timp cât victima nu a făcut dovada acestora, în acest sens fiind şi Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care se impune respingerea cererii privind obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere.

În subsidiar, solicită obligarea la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 25 octombrie 2015 - data la care expira termenul de 3 luni de la data avizării daunei, termen în care recurenta avea obligaţia de a răspunde cererii de despăgubire şi până la data de 7 noiembrie 2016 - data la care a ieşit din pasivitate, răspunzând cererii de despăgubire.

Recurenta arată că a depus oferta de despăgubire de abia la data de 7 noiembrie 2016, deoarece daunele nu aveau caracterul cert, lichid şi exigibil şi au necesitat administrarea de probe.

Ar fi injust să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere de la data de 25 octombrie 2015 şi până la data plăţii efective a sumei datorate în primul rând, întrucât debitul principal (daunele morale) nu era încă stabilit pentru a putea fi solicitate penalităţi de întârziere. În al doilea rând, art. 468 alin. (5) din C. proc. civ. prevede că: "Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen".

Pe cale de consecinţă, atâta timp cât există un text de lege expres care prevede suspendarea executării, nu ar fi echitabil ca recurenta să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere până la data plăţii efective către victimă.

Prin urmare, recurenta poate fi considerată în întârziere, potrivit art. 36 alin. (1) şi (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, începând cu data de 25 octombrie 2015 şi până la data de 7 noiembrie 2016.

În al treilea rând, recurenta solicită obligarea la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra sumelor acordate, după expirarea termenului de 10 zile calculat de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14 din 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Arătă că, prin dispoziţiile art. 36 şi 37 din Norma nr. 23/2014, s-a instituit un mecanism de ocrotire a persoanelor prejudiciate prin care societatea de asigurare să ofere despăgubirea într-un termen cât mai scurt. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 din acelaşi act normativ, pentru neîndeplinirea, în termenul de 3 luni, a obligaţiei de a notifica partea prejudiciată respingerea pretenţiilor, se aplică 0,2% penalităţi de întârziere.

Dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 prevăd că penalităţile se aplică la suma de despăgubire cuvenită, or despăgubirea este cuvenită de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Având în vedere că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al sumei stabilite cu titlu de despăgubire, este evident că acestea nu pot curge anterior stabilirii despăgubirilor prin pronunţarea unei hotărâri definitive.

Mai mult, recurenta nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere pentru faptul că nu a răspuns în termen cu privire la un prejudiciu care nu putea fi cuantificat, cum este cazul daunelor morale.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 21 februarie 2018.

În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va examina, cu prioritate, chestiunea prealabilă a timbrajului cererii de recurs, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, constatând următoarele:

Art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 statuează că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la:

"cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea".

Înalta Curte constată că cererea de recurs este scutită de obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, scutirea operând raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi nu la calitatea persoanei.

Nu poate fi reţinută în cauză aplicabilitatea Deciziei nr. 55/2017 din 3 iulie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017 - complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia dispoziţiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 se interpretează în sensul că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în calea de atac beneficiază numai reclamantul care a fost scutit în primă instanţă de obligaţia timbrajului, întrucât scutirea de obligaţia achitării taxei judiciare de timbru nu a operat raportat la acest text de lege, ci la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Raportat la aceste considerente, excepţia netimbrării recursului va fi respinsă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Întrucât argumentele recurentei vizează aplicabilitatea aceloraşi texte de lege, faţă de care solicitările sale sunt expuse gradual, acestea vor fi analizate împreună.

Alegaţia recurentei, în sensul că nu putea răspunde cererii de despăgubire, întrucât prejudiciul moral nu are un caracter cert şi nu poate fi cuantificat în bani, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, nu pot fi reţinute.

Se constată că în mod corect instanţa a respins apelul pârâtei privitor la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele la care a fost obligată.

Penalizările de întârziere sunt reglementate de legea specială, intervenind ca urmare a transpunerii în legislaţia internă a dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE, iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Ordinul nr. 14/2011, care în art. 36 alin. (1) şi (2) prevede:

"1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

Raportat la aceste dispoziţii legale, reiese că asigurătorul RCA are obligaţia ca, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului asigurat, fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând oferta de despăgubire, având dreptul de a efectuat propriile investigaţii cu privire la producerea accidentului, în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este prevăzută la art. 37 din ordin sub forma penalităţilor de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că asigurătorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, respectiv nu a notificat nici acordarea despăgubirilor şi nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate.

Singura condiţie care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asigurătorul este obligat să reacţioneze în termenul legal de trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretenţiilor, condiţie nerespectată de către recurenta-pârâtă.

Art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, invocat de către recurentă, nu este incident în cauză. Potrivit acestei prevederi, "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească."

Aplicabilitatea cele de a doua teze a acestui text de lege intervine în cazul în care solicitantul se adresează în mod direct instanţei de judecată, fără a notifica în prealabil asigurătorul, fapt care nu poate fi reţinut în cauză.

Nici limitarea plăţii penalităţilor până la data de 7 noiembrie 2016 nu poate fi reţinută, raportat la dispoziţiile legale mai sus menţionate şi la încălcarea acestora de către recurentă.

Argumentul recurentei în sensul că este aplicabil art. 468 alin. (5) din noul C. proc. civ., potrivit căruia "Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen" nu poate fi reţinut, în condiţiile în care acesta vizează suspendarea executării hotărârii pronunţate în primă instanţă şi nu a termenului pentru care recurenta are obligaţia de a achita penalităţi de întârziere.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 131/2017 din 28 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 din acelaşi cod, va obliga recurenta-pârâtă B. SA la plata sumei de 2.000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării recursului, invocată de intimata-reclamantă A.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 131/2017 din 28 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. SA la plata sumei de 2.000 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM