Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 446/2018 AI generated

Standing to annul sale contract contingent on insufficiency of common assets; binding force of cassation directives on appellate evidentiary review

Case Number Decizia nr. 446/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal’s decision which had previously rejected the creditor-plaintiff’s claim, leaving the lower court’s dismissal of the action based on lack of interest in force. The case involved a creditor’s action to declare the absolute nullity of a notarial sale-purchase contract between a co-debtor and a third-party buyer, seeking the restitution of an immobile property to the co-debtor’s patrimony to satisfy a common debt; the creditor argued that the appellate court violated the mandatory guidelines of the prior cassation decision by failing to actively evaluate the insufficiency of the co-debtor’s common assets and the stage of enforcement proceedings. The decisive legal basis was Article 501(1) of the Code of Civil Procedure, which establishes that the appellate court is bound by the legal issues resolved by the cassation court, combined with the principle that the burden of proving the insufficiency of common assets rests on the claimant under Article 249, and that the judge’s active role in evidence gathering under Article 22(2) and 254(5) is a discretionary faculty rather than an absolute obligation, meaning the claimant’s failure to propose new evidence resulted in the lack of interest being correctly established.

Legislator headnote

AI generated

art. 501 alin. (1) C. proc. civ, art. 249 C. proc. civ, art. 501 alin. (1) din C. proc. civ, art. 22 alin. (2) din C. proc. civ, art. 249 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ; Standing to annul sale contract contingent on insufficiency of common assets; binding force of cassation directives on appellate evidentiary review: Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Keywords

AI generated
contract of sale Civil Procedure Code basis of obligation standing to appeal restitution of property common property

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 4 octombrie 2013, sub nr. 32413/3/2013, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. şi S. C. civ. C. SRL a solicitat tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună:

1. constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public D. sub nr. 255 din 17 februarie 2012 şi încheiat între B. în calitate de vânzătoare şi SC C. SRL în calitate de cumpărătoare asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 180 mp cu nr. cadastral x şi construcţia existentă pe acest teren în suprafaţă la sol de 144 mp cu nr. cadastral x, întregul imobil fiind intabulat în cartea funciară a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, precum şi nulitatea oricărui act subsecvent de înstrăinare sau grevare;

2. rectificarea cărţii funciare a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, în sensul reînscrierii pârâtei B. ca proprietar al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 180 mp cu nr. cadastral x şi construcţia existentă pe acest teren în suprafaţă la sol de 144 mp cu nr. cadastral x.

Prin Sentinţa civilă nr. 2078/2014 de la 25 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. şi SC C. SRL, ca lipsită de interes.

Prin Decizia civilă nr. 533A/2015 de la 1 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul declarat de apelantă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Prin Decizia nr. 1404 de la 20 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta B., casând decizia curţii de apel şi trimiţând cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta E. împotriva Sentinţei civile nr. 2078/2014 din data de 25 aprilie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele B. şi SC C. SRL, ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut că, în aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se impune în prealabil, constatarea că a devenit obligatorie modalitatea în care instanţa supremă a soluţionat problema de drept în discuţie, în sensul că dreptul creditorului în speţă este condiţionat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligaţiei comune.

În cauză, sarcina de a dovedi îndeplinirea condiţiei menţionate revenea reclamantei, conform regulii generale prevăzute de art. 249 C. proc. civ.

Din examinarea materialului probator administrat în dosar rezultă că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, pentru asigurarea restituirii împrumutului, au fost constituite garanţii asupra unor bunuri comune ale soţilor (garanţie reală mobiliară pe sumele de bani aflate în conturile debitorilor), precum şi că există alte bunuri comune ce pot fi urmărite pentru acoperirea datoriei comune.

De altfel, se constată că apelanta nu a invocat, prin cererea de apel, caracterul insuficient al bunurilor comune urmărite şi nu a contestat explicit, sub acest aspect, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor de către prima instanţă. Ea a criticat sentinţa tribunalului în principal considerând că cerinţa interesului nu ar fi trebuit raportată la ordinea de urmărire a bunurilor comune sau proprii, astfel cum a motivat judecătorul fondului. Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, această problemă de drept a fost tranşată definitiv prin decizia de recurs.

Apelanta a criticat, prin cererea de apel, puterea probatorie a probelor administrate în faţa tribunalului, susţinând că acestea nu erau apte a dovedi existenţa unor bunuri mobile comune ale soţilor. Cu toate acestea, apelanta arată că a identificat ea însăşi un imobil în Bucureşti, unul în Predeal, precum şi terenuri în localitatea Snagov, asupra cărora a început executarea silită în cadrul mai multor dosare de executare. Or, în lumina celor statuate de Înalta Curte în decizia de recurs, pretinsa tergiversare a executării în aceste dosare nu constituie un argument suficient în sensul interesului reclamantei de a promova acţiunea soluţionată prin sentinţa apelată, în lipsa dovezii că bunurile astfel urmărite sunt insuficiente pentru a acoperi valoarea totală a creanţei.

Reclamanta E. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, motivele recursului fiind, în esenţă, următoarele:

Decizia recurată ignoră îndrumările şi dezlegările de drept date anterior de instanţa de casare, art. 501 din noul C. proc. civ. statuând că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, fiind admisibile orice probe prevăzute de lege.

Deşi instanţa de casare a stabilit că, raportat la situaţia din prezenta cauză, dreptul creditorului este condiţionat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligaţiei comune, iar o asemenea probă implică evaluarea stadiului executării şi a situaţiei bunurilor comune urmărite, asemenea verificări nu au constituit obiectul analizei instanţei de apel, care a înţeles să se rezume doar la examinarea materialului probator administrat, ignorând astfel cerinţele art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Manifestarea rolului activ pentru aflarea adevărului de către instanţa de apel trebuie privit din perspectiva indicaţiilor date anterior de către instanţa de casare, care a stabilit în mod clar care sunt aspectele care trebuie lămurite pentru pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale. Prin rolul eminamente pasiv, care nu doar că este contrar dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., dar nici nu respectă indicaţiile instanţei de casare, instanţa de apel, în mod greşit, a soluţionat cauza fără a mai administra probele pertinente necesare în vederea stabilirii caracterului neîndestulător al bunurilor comune.

Dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. decurg atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, în cadrul căruia instanţa de recurs are obligaţia de a verifica, în limitele legii şi ale cererii de învestire, activitatea de judecată a instanţelor inferioare cu privire la interpretarea, aplicarea şi respectarea legii şi de a restabili legalitatea. Termenii în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate.

Prin Decizia de casare nr. 1404 din 20 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a admis recursul formulat de către pârâta B., s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În considerentele deciziei menţionate anterior s-a statuat, în mod clar, că instanţa de apel a analizat insuficient interesul acţiunii, aceasta făcând abstracţie de contextul cauzal în care acţiunea a fost demarată.

Aşadar, instanţa de casare a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel: (i) să evalueze stadiul actual al executării, precum şi (ii) să analizeze situaţia bunurilor comune urmărite.

Cele două aspecte care ar fi trebuit lămurite anterior pronunţării unei decizii se află în strânsă legătură, având în vedere că evaluarea stadiului executării presupune implicit şi o cunoaştere a situaţiei bunurilor comune urmărite, aceste informaţii fiind cuprinse în cele două dosare de executare care se află în prezent pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc F.

Practic, instanţa de casare a apreciat că interesul recurentei în formularea acţiunii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta B. a înstrăinat imobilul situat în Bucureşti, sector 1 ar trebui determinat în funcţie de valoarea bunurilor mobile/imobile comune care pot fi valorificate în cadrul celor două dosare de executare silite, precum şi de stadiul acestor imobile în cadrul dosarului de executare.

Cu toate acestea, în rejudecare, instanţa de apel a ignorat îndrumările date anterior de instanţa de casare, neînţelegând să procedeze nici la evaluarea stadiului executării şi nici la analiza situaţiei bunurilor comune urmărite.

În concret, dezlegarea de drept dată de instanţa superioară constă în modalitatea în care instanţa de apel trebuia să stabilească dacă recurenta este îndreptăţită să solicite anularea contractului de vânzare-cumpărare, dreptul recurentei fiind condiţionat de proba caracterului îndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligaţiei comune.

Instanţa de apel s-a mărginit să preia situaţia expusă în documentele înaintate de Tribunalul Bucureşti, fără a efectua o veritabilă cercetare judecătorească în prezenta cauză.

Aşadar, prin decizia recurată, instanţa de apel a înţeles să soluţioneze problema interesului recurentei fără a cunoaşte, în concret, care este situaţia din cele două dosare de executare silită şi nici dacă există, cu adevărat, suficiente bunuri comune în patrimoniul soţilor B., care să poată fi valorificate, astfel încât anularea contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentei cauze să nu se mai justifice.

În situaţia în care instanţa de apel ar fi administrat în mod corect probatoriul, ar fi putut constata că singura sumă încasată de la momentul deschiderii dosarelor de executare, în anul 2012, este suma în cuantum de 5.643,68 Euro, încasată ca urma a valorificării, la data de 19 octombrie 2016, a unui teren aflat în Snagov, cu precizarea că respectivul bun nu se afla în patrimoniul comun al soţilor B., ci era un bun deţinut de către garantul ipotecar.

În ceea ce priveşte patrimoniul comun al soţilor, executorul judecătoresc a identificat numeroase bunuri imobile, toate acestea fiind indisponibilizate prin sechestre penale instituite de Parchet şi de ANAF pentru potenţiale prejudicii şi creanţe ce depăşesc 200.000.000 Euro, şansele de recuperare a vreunei sume fiind nule în momentul de faţă.

Manifestarea unui rol activ pentru aflarea adevărului a devenit obligatorie pentru instanţa de apel odată cu îndrumările şi dezlegările de drept date anterior de instanţa de casare.

Dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc că instanţa de judecată să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Instanţa poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica C.E.D.O., implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu avea doar un simplu rol activ pentru aflarea adevărului, astfel cum acesta este prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., ci era obligată să respecte instrucţiunile instanţei de casare şi să administreze probatoriul necesar cu ajutorul căruia să stabilească dacă bunurile comune care pot fi valorificate sunt suficiente pentru satisfacerea creanţei recurentei.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că sarcina de a dovedi îndeplinirea condiţiei menţionate revenea recurentei, conform regulii generale prevăzute de art. 249 din C. proc. civ.

Se invocă jurisprudenţă relevantă.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata B. a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2017, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 21 februarie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Argumentele invocate de către recurentă în susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. constau în încălcarea art. 501 alin. (1) din acelaşi cod, în sensul că au fost ignorate dezlegările de drept date anterior de instanţa de casare şi în încălcarea rolului activ pentru aflarea adevărului, care a devenit obligatoriu pentru instanţa de apel odată cu îndrumările şi dezlegările de drept date anterior de instanţa de casare.

Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din noul C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului, după casare, trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) din noul C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti. În măsura în care, la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeaşi şi instanţa de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Prin Decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs a statuat că interesul acţiunii deduse judecăţii, din perspectiva caracterului său determinat şi actual, "implică evaluarea stadiului executării şi a situaţiei bunurilor comune urmărite. În lipsa unei asemenea evaluări, demersul reclamantei are doar un caracter preventiv, implicând o greşită evaluare a caracterului actual şi determinat al interesului."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în rejudecare, instanţa de apel a efectuat această analiză, raportat la materialul probator administrat în cauză.

Conform dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. "

Un prim aspect al rolului activ al judecătorului, constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părţi şi, uneori, chiar împotriva susţinerilor părţilor. În acest sens, art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. statuează că: "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. "

Ordonarea unor probe din oficiu nu este obligatorie pentru judecător, ci o facultate, aşa cum reiese din redactarea dispozitivă a textului legal mai sus enunţat, precum şi din alin. (6) al art. 254 din C. proc. civ.: "Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Înalta Curte constată că la rejudecarea apelului nu au fost solicitate probe noi, motiv pentru care, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel, cu respectarea cadrului stabilit prin decizia de casare, a procedat la analiza stadiului executării şi a situaţiei bunurilor comune urmărite raportat la probele administrate în cauză.

Trebuie subliniat că procesul civil este, de regulă, un proces al intereselor private, părţile având interesul de a-şi proba pretenţiile şi apărările şi că reclamanta, în condiţiile în care aprecia că probele administrate în cauză sunt insuficiente, avea nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a solicita în rejudecare administrarea de noi probe, raportat la dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva Deciziei civile nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva Deciziei civile nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM