Lack of cassation jurisdiction for claims under 200,000 RON despite partial success on abusive mortgage contract clauses

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 6 iulie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate ca fiind abuzive şi nule absolut clauza prevăzută la Cap. II pct. 3 şi pct. 3.2 din contractul de refinanţare a unui Contract de consum din 28 martie 2008 referitoare la dobânda variabilă, clauza prevăzută la Cap. II pct. 4 şi Cap. III privind comisionul de acordare, clauza prevăzută la Cap. II pct. 8.6 cu privire la dobânda penalizatoare, clauza prevăzută la Cap. II pct. 12 şi 12.1 liniuţa a II-a referitoare la cazurile de neîndeplinire a clauzelor contractuale, clauza prevăzută la Cap. II pct. 12 şi 12.2 care dă dreptul băncii să rezilieze contractul fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, clauza prevăzută la Cap. II pct. 8.1 ce prevede obligaţia restituirii împrumutului în valuta în care a fost acordat; obligarea pârâtei la plata sumei de bani CHF echivalent în RON la data plăţii la cursul de schimb al pârâtei din ziua plăţii constând în comision de acordare credit, dobândă variabilă şi diferenţă de curs valutar şi dobândă încasată în mod abuziv de pârâtă în perioada 27 august 2008 - 30 septembrie 2015 şi în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va da în prezenta cauză; obligarea pârâtei să emită un nou plan de rambursare fără perceperea comisionului de acordare, dobândă variabilă şi în RON la cursul BNR RON/CHF din 28 martie 2008 când a fost încheiat contractul; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumelor încasate abuziv; obligarea pârâtei să încaseze ratele de capital şi accesoriile în RON, la cursul de schimb LEU/CHF de la data semnării contractului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 21918 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. SA ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.500 RON către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 4046/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe.

S-a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta intimată în contradictoriu cu apelanta reclamantă, cu privire la capătul de cerere vizând acordarea cheltuielilor de judecată.

S-a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în următorul sens:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la pct. 3.2 din Contractul de credit din 28 martie 2008 în privinţa criteriului de variaţiune al dobânzii şi rezerva băncii în privinţa dreptului de a modifica dobânda, a art. 8.6 din contract în privinţa dobânzii penalizatoare, precum şi clauza 12.1 liniuţa a II a referitoare la posibilitatea de asimilare a unui caz de neexecutare a situaţiei neîndeplinirii oricărei obligaţii contractuale asumate de client.

S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

S-a respins cererea apelantei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta intimată, obligând apelanta reclamantă la plata în favoarea acesteia a sumei de 2.000 RON cu titlul de onorariu proporţional cu partea din acţiune respinsă.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs recurenta-pârâtă B. SA.

Prin adresa din 26 martie 2018, Tribunalul Bucureşti a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Bucureşti, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON astfel cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 121/F/2016 din 14 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se că valoarea întregului contract este inferioară limitei de 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei nr. 4046/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM