High Court lacks material jurisdiction for appellate review of claims under 1M RON due to Civil Procedure Code threshold exclusions and unconstitutionality of transitional provision.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. xx/314/2015, la data de 2 decembrie 2015, reclamanţii A. şi B., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele C. SA, D. SA- Sucursala Suceava şi SC D. SA, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că prevederile art. 5.1 lit. b) şi c), art. 5.2 din Contractul de credit din 19 decembrie 2007, referitoare la comisionul de acordare şi de administrare conţin clauze abuzive, să se constate nulitatea absolută a acestor prevederi contractuale şi să fie obligată pârâta în sensul modificării contractul prin eliminarea clauzelor abuzive, precum şi la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, precum şi obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente, de la data plăţii până la restituirea efectivă, şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 5 ianuarie 2016, reclamanţii au depus la dosar precizări cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, prin care au arătat că solicită restituirea comisionului de acordare în cuantum de 370 euro şi a comisionului de administrare în cuantum de 3.881,07 euro, precum şi a sumelor încasate cu acest titlu până la finalizarea procesului.

Prin Sentinţa civilă nr. 4528 pronunţată la data de 25 noiembrie 2016, Judecătoria Suceava a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii D. SA şi D. SA - Sucursala Suceava, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. SA şi cu intervenientul E. având ca obiect "restabilire echilibru contractual".

A constatat existenţa clauzelor abuzive cuprinse în art. V pct. 5.1 lit. b) şi c) şi în art. V pct. 5.2 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie din data de 19 decembrie 2007.

A obligat pârâta să modifice contractul în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 320 euro (la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând comision de acordare, achitat în temeiul art. V pct. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie din data de 19 decembrie 2007.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 3.893,01 euro, (la cursul BNR de la data plăţii), încasată cu titlu de comision de administrare, în temeiul art. V pct. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie data de 19 decembrie 2007, începând cu data de 19 ianuarie 2009 până la data de 2 decembrie 2015, precum şi sumele încasate cu acest titlu în continuare până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de acordare şi de administrare încasat în temeiul art. V pct. 5.1 lit. b) şi c) din Contractului de facilitate de credit şi de garanţie din data de 19 decembrie 2007), calculată de la data plăţii şi până la data achitării efective a debitului.

A admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâtei la plata către sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către pârâtă privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 133/2018 din 21 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. SA Bucureşti, împotriva Sentinţei nr. 4528 din 25 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Suceava precum şi a încheierii din 10 martie 2016 a aceleiaşi instanţe, ca neîntemeiat. A fost obligată apelanta la plata către intimaţi a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menţionate anterior, au declarat recurs recurentele-pârâte C. SA Bucureşti şi D. SA Bucureşti.

Prin adresa din 2 mai 2018, Tribunalul Suceava a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Suceava, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Suceava, secţia civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurentele-pârâte C. SA Bucureşti şi D. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 133/2018 din 21 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM