Jurisdictional gap for cassation against tribunal appeals in monetary cases up to 1,000,000 RON: declination to Court of Appeal via Art. 5 and 483(4) CPC

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2014, pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, sub nr. xx/4/2014, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, a solicitat instanţei ca cea din urmă să fie obligată la plata sumei de 14.694 euro, ce reprezintă daune materiale determinate ca diferenţă dintre valoarea de achiziţionare a autoturismului şi preţul încasat de ea la vânzarea către un terţ, la plata sumei de 15.353,80 euro reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a autoturismului de la data predării acestuia către service-ul B. - 21 mai 2014 şi până la data înstrăinării autoturismului - 18 septembrie 2014, la plata sumei de 2.165,25 euro (TVA inclus) şi 1.500 RON reprezentând daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor avocaţiale pe care a fost nevoită să le achite pentru serviciile oferite în demersurile de soluţionare amiabilă a cauzei, la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune morale.

La data de 17 februarie 2015, prin Serviciul Registratură, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să-şi majoreze pretenţiile ce fac obiectul capătului doi din cerere cu suma de 825,11 RON, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 16.178,91 RON reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a autoturismului.

La aceeaşi dată a fost înregistrată o cerere din partea reclamantei, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii este compusă din suma de 14.694 euro ( echivalentul sumei de 65.122,33 RON) şi suma de 27.159,67 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 1783 din 17 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, acţiunea a fost admisă în parte, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 4.611 RON, reprezentând daune materiale (diferenţa dintre valoarea de achiziţionare a autoturismului şi preţul încasat de reclamantă la vânzarea către un terţ). Pârâta a fost obligată să achite şi suma de 2.327,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 3653/2017 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a civilă, s-a admis în parte apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinţei primei instanţe, s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că:

S-a admis capătul de cerere privind prejudiciul suferit ca urmare a lipsei de folosinţă a bunului, astfel cum acesta a fost precizat.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 16.178,91 RON cu acest titlu.

S-a admis capătul de cerere privind acordarea daunelor morale şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1 leu cu acest titlu.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei şi cheltuielile de judecată în cuantum de 1.013,94 RON, reprezentând taxă de timbru şi 5.000 RON, reprezentând onorariu apărător.

S-a menţinut în rest sentinţa apelată.

A fost obligată intimata să achite apelantei suma de 506,97 RON cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în apel.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B. SRL.

Prin adresa din 12 martie 2018, Tribunalul Bucureşti a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Bucureşti, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursurilor, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 3653/2017 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM