Jurisdiction of the appellate court for appeals against tribunal decisions in monetary claims under the non-appealable value threshold

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 30 iunie 2014, sub nr. xx/280/2014, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. SA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să constate ca abuzive clauzele cuprinse la art. 5 ultima teză din Contractul de credit şi clauza prevăzută la punctul 2.10.a din Condiţii Generale de Creditare, Clauza prevăzută la punctul 9 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată, Clauza prevăzută la punctul 9 lit. b) din Contractul de credit şi cel prevăzut la punctul 3.1 din Condiţii generale - privind comisionul de acordare credit, Clauza prevăzută la punctul 9 lit. c) din Contractul de credit şi punctul 3.9 din Condiţii generale care prevăd comisionul de administrare, Clauza prevăzută la punctul 2.10.a din Condiţii generale de creditare, Clauza de la punctul 2.11.a ultimul alineat din Condiţii generale de creditare, Clauza de la punctul 3.7 din Condiţii generale de creditare, Clauza de la punctul 4.8 ultimul alineat din Condiţii generale de creditare, Clauza de la punctul 7.4 lit. h) ultimul alineat din Condiţii generale de creditare, Clauza de la punctul 8.4 din Condiţii generale de creditare, cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200850714 din 13 februarie 2008 şi anexa acestuia. De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună eliminarea/înlăturarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din Contractul de credit bancar nr. 200850714 din 13 februarie 2008 şi să fie obligată pârâta să îi restituie sumele încasate de aceasta în baza clauzelor abuzive în cuantum total de aproximativ 16.300 euro (70.090 RON) compusă din 14.200 euro reprezentând dobânzi, 860 euro reprezentând comision de acordare credit şi 1.240 euro comision de administrare;

Prin Sentinţa civilă nr. 5429 din 16 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA.

S-a constatat nulitatea absolută pentru caracterul abuziv al clauzei contractuale cuprinsă în art. 5 ultima teză din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200850714 din 13 februarie 2008, referitoare la dobânda variabilă cu consecinţa înlăturării acesteia din contract.

A fost obligată pârâta B. SA la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de dobândă de la data încheierii contractului, respectiv 13 februarie 2008 şi până în prezent, ce exced procentului de 7,4%, stabilit iniţial prin Contractul de credit nr. 200850714 din 13 februarie 2008.

Au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

S-a stabilit onorariu de expertiză în cuantum definitiv de 800 RON şi constată că a fost achitat.

A fost obligată la plata către reclamant a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta B. SA

Prin Decizia civilă nr. 3875/2017 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă a fost respins apelul declarat de pârâta B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 5429 din 16 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în Dosarul nr. x/2014.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 5429 din 16 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în Dosarul nr. x/2014.

A fost schimbată în parte sentinţa în sensul că s-au constatat ca abuzive şi următoarele clauze prevăzute de pct. 9 lit. a), pct. 9 lit. b), pct. 9 lit. c), pct. 3.7, pct. 7.4 lit. h), pct. 9 lit. b) fiind înlăturate din contract.

Totodată a fost înlăturată obligarea B. la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de dobândă de la data încheierii contractului şi până în prezent, ce excede procentului 7,4% stabilit iniţial şi a fost obligată B. să restituie reclamantei sumele de bani încasate cu titlu de comision de acordare credit şi comision de administrare, începând cu data încheierii contractului şi până la înlăturarea acestor clauze din contract.

A fost menţinută în rest sentinţa.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs recurenta-pârâtă B. SA

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Argeş, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Argeş, secţia Civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Piteşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei nr. 3875/2017 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Piteşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM