Labor dispute: Rejection of judicial recusal based on procedural denial of evidentiary requests does not constitute pre-judgment

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 712 din 22 noiembrie 2016 Tribunalul Brăila a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor drepturi salariale:

- suma de 824 RON, reprezentând diferenţă de salariu neachitat pe luna februarie 2015;

- suma 2.056 RON, reprezentând salariu neachitat pe luna iulie 2015;

- suma 2.056 RON, reprezentând salariu neachitat pe luna noiembrie 2015;

- suma 824 RON, reprezentând salariu neachitat pe luna decembrie 2015;

- indemnizaţia de concediu aferentă perioadei lucrate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale arătate mai sus, calculate cu începere de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

A obligat pârâta la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat, către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. a declarat apel.

Prin încheierea din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de petenta B. privindu-le pe doamnele judecător C. şi D.

Prin Decizia civilă nr. 339/2017 din 15 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva Sentinţei civile nr. 712 din 22 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Brăila şi a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

La data de 17 iulie 2017, recurenta B. a formulat recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare în Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, solicitând admiterea recursului şi admiterea cererii de recuzare, astfel cum a fost formulată, şi, implicit, reluarea judecăţii cauzei.

Deşi recurenta nu a indicat expres faptul că recursul este declarat împotriva încheierii din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, din întreaga argumentaţie a reieşit că recursul a fost declarat exclusiv împotriva acestei încheieri prin care s-a respins ca nefondată, cererea de recuzare privind pe doamnele judecător C. şi D.

Recurenta nu şi-a întemeiat în drept recursul, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., însă a invocat următoarele:

A susţinut, în esenţă, că menţionata cerere de recuzare a întregului complet de judecată s-a întemeiat pe faptul că există motive de suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Galaţi, ar putea fi ştirbită.

A arătat că acest dosar reprezintă un litigiu de muncă, iar Curtea de Apel Galaţi se include în cadrul instanţelor care prezintă o prejudecată, în sensul că angajaţii au întotdeauna dreptate, iar angajatorii sunt de rea-credinţă, îndeplinindu-se astfel prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, respectiv judecătorul şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Consideră că opinia instanţei ar trebui să fie formată în baza administrării probatoriului de la dosar, coroborat cu susţinerile fiecărei părţi, formându-se o imagine de ansamblu ce conduce spre aflarea adevărului. Însă, apreciază că în cauză imparţialitatea instanţei este grav afectată, existând suficiente motive care duc la concluzia că aceasta rezonează cu intimata-reclamantă, având în vedere calitatea acesteia de angajată, sens în care, consideră că este îndreptăţită să considere actul de justiţie grav afectat, impunându-se admiterea cererii de recuzare.

De asemenea, apreciază că, prin admiterea cererii de recuzare, se va elimina orice prezumţie a faptului că soluţia într-un dosar poate fi determinată, nu doar de probatoriul administrat în condiţii de contradictorialitate şi nemijlocire sau de dispoziţiile legale aplicabile, interpretate de judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei în mod aleatoriu, ci şi de ideile preconcepute ale judecătorului, raportat la afinitatea acestuia faţă de una dintre părţi sau de poziţia acesteia în cadrul dosarului.

Consideră că acest mod relaxat de a soluţiona cereri esenţiale pentru desfăşurarea procesului civil se datorează atmosferei colegiale în care are loc judecarea cererilor de recuzare şi a excepţiei lipsei imparţialităţii, dar şi absenţei unui mecanism eficace şi rapid de control al încheierilor pronunţate în materia recuzării. Mai mult decât atât, dincolo de afectarea drepturilor uneia dintre părţi, modul concret de a se judeca la momentul actual cererea de recuzare încalcă principiul aparenţei înfăptuirii justiţiei, ceea ce e de natură a menţine suspiciuni nu doar asupra judecătorilor implicaţi în cauză, ci şi asupra întregului sistem judiciar.

Recurenta susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat faptul că, prin aplicarea prevederilor art. 478 alin. (4) din Noul C. proc. civ. explicarea pretenţiilor nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în primă instanţă, aspecte care trebuie avute în vedere în speţă.

De asemenea, apreciază, având la bază prevederile art. 479 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., că, în mod corect şi legal, instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse, tocmai pentru a putea soluţiona în mod just şi corect speţa dedusă judecăţii, solicitând pe cale de consecinţă instanţei de apel completarea probatoriului cu proba testimonială cu martori şi interogatoriul intimatei reclamante, fără a se antepronunţa cu privire la prezentul litigiu de muncă.

Consideră că este necesar a se face referire la faptul că raporturile de muncă supuse discuţiilor în speţă sunt raporturi de muncă atipice, sens în care arată că a invocat Decizia nr. 5/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscris pe care l-a solicitat în extinderea probatoriului, însă care nu s-a luat în considerare, neştiind exact motivele instanţei de apel.

Apreciază că instanţa de apel şi-a format părerea raportat la speţa de faţă anterior şi fără a o analiza în detaliu, solicitând de nenumărate ori răspunsul la întrebarea:

"Aţi efectuat sau nu plăţile către angajată", deşi, aşa cum a reţinut chiar Înalta Curte, plăţile salariilor în raporturile de muncă privind proiectele europene se realizează în raport de încasările autorităţii contractante, şi mai ales, în raport de data la care se efectuează aceste viramente ale sumelor de bani, care, de cele mai multe ori prezintă întârzieri. Invocă art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Totodată, recurenta arată că pentru stabilirea independenţei autorităţii jurisdicţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat în calcul mai multe aspecte: lipsa oricărei ingerinţe sau aparenţe de ingerinţă din partea altor puteri ale statului sau a părţilor, precum şi existenţa unor garanţii reale împotriva riscului unei presiuni exterioare (CEDO, Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 28 iunie 1984, Comisia CEDO, raportul din 18 decembrie 1980 în cauza Crociani şi alţii împotriva Italiei).

Susţine că în jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privinţă (CEDO, Fey c. Austriei, Hotărârea din 24 februarie 1993, par. 30; CEDO, Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, etc.).

Urmând demersul obiectiv, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, exigenţa imparţialităţii presupune că încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, fără a exista abateri din partea acestuia privind o antepronunţare într-un dosar, ci stabilirea situaţiei de fapt fără a se lua în considerare o anumită prejudecată sau părere formată anterior.

Imparţialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie. Demersul subiectiv de a determina imparţialitatea judecătorului ar însemna deci a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete. Imparţialitatea subiectivă pune în discuţie aşadar "forul interior" al judecătorului. Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior şi obiectiv că imparţialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abţinere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situaţii, pe lângă cele asigurate părţii interesate (recuzarea).

Având în vedere aceste principii, consideră cererea de recuzare perfect îndreptăţită, pentru a evita orice act de natură a crea recurentei impresia că soluţiile sunt sau ar putea fi influenţate de factori externi, lucru de altfel inacceptabil sau că acesteia i se va da o soluţie de către completul de judecată ce aparţine Curţii de Apel Galaţi bazată pe părere personală a judecătorului, fără a analiza speţa în detaliu.

Intimata A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reţinându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 6 decembrie 2017 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta B. a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 martie 2018, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 23 mai 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Deşi recurenta nu şi-a încadrat criticile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată că anumite susţineri pot fi încadrate în pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., care prevede că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cum în mod legal a constatat Curtea de Apel Galaţi, cauza demersului judiciar al petentei în formularea cererii de recuzare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., l-a constituit dispoziţia instanţei de apel de a respinge cererea de administrare a unor probatorii.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca în situaţia când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil.

Contrar susţinerilor recurentei, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea de Apel Galaţi a arătat cu justeţe că soluţionarea cererii referitoare la administrarea unor probe reprezintă doar o etapă a judecăţii, cu care instanţa a fost învestită şi nu poate constitui, în sine, un motiv care să impună recuzarea judecătorilor.

S-a reţinut în mod legal că solicitarea apelantei vizând administrarea unui probatoriu extins face parte din categoria cererilor formulate în cursul judecăţii şi, dată fiind anterioritatea administrării probelor faţă de pronunţarea unei decizii vizând soluţionarea apelului, nu este întrunită condiţia antepronunţării, după cum nu este posibilă nici schimbarea acestei ordini a pronunţării.

Este de menţionat că în lumina textului de lege menţionat, recuzarea este incidentă ori de câte ori se referă la obiectul concret al cauzei deduse judecăţii.

Asupra problemei imparţialităţii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în sensul că noţiunea de imparţialitate la care face referire art. 6 paragraful 1 are a fi apreciată într-un dublu sens, imparţialitatea subiectivă şi cea obiectivă, astfel cum a susţinut şi recurenta.

Este adevărat că instanţa europeană a reţinut, că orice judecător despre care s-ar putea crede că nu ar fi pe deplin imparţial cu privire la judecarea cauzei ce a fost dată spre soluţionare este obligat să se abţină să o examineze, dar este de reţinut că aceeaşi instanţă a subliniat în repetate rânduri că imparţialitatea personală a unui magistrat (nepărtinirea), de care se prevalează recurenta în speţă, se prezumă până la proba contrară (Hauschildt c. Danemarcei. 24 mai 1989. par. 47).

Dar, apreciind că aparenţele au un rol decisiv Curtea a statuat şi că simplul fapt, pentru un judecător, de a fi luat o anumită decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de lipsă de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei măsuri. De asemenea, cunoaşterea aprofundată a dosarului de către un judecător nu implică nicio prejudecată cu privire la imparţialitatea sa la momentul judecării lui pe fond. Ceea ce interesează este ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (cauza Morel c/Franţa, 6 iunie 2000), aspecte reţinute cu justeţe de Curtea de Apel Galaţi.

Or, ceea ce se impută de către B. este împrejurarea că prin încheierea de şedinţă din data de 3 mai 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Galaţi, completul C5A format din doamnele judecători D. şi C. a respins ca nefiind utile cauzei probele solicitate de apelanta-petentă, respectiv: proba cu un martor, acte şi interogatoriul intimatei.

Astfel cum s-a arătat, nemulţumirea părţii cu privire la desfăşurarea şi măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului, faptul că recurentei i-a fost respinsă cererea de administrare a unor probatorii de către instanţa de apel, nu pot echivala cu o antepronunţare în înţelesul art. 42 pct. 1 C. proc. civ. şi nici nu rezultă că s-ar fi creat premisele şi aparenţa existenţei unor suspiciuni cu privire la imparţialitatea membrilor completului de judecată, astfel cum pretinde recurenta.

Prin urmare, nemulţumirea părţii cu privire la soluţiile date asupra chestiunilor prealabile anterior evocate nu poate fi substituită motivului de recuzare prevăzut de pct. 1 al art. 42 C. proc. civ., fiind absurd să acredităm ideea că, în situaţia în care măsurile dispuse de judecător în timpul şedinţei de judecată nu concordă cu voinţa părţilor, judecătorul şi-a spus părerea asupra pricinii care se judecă sau că nu este imparţial.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., că încheierea atacată este la adăpost de orice critică, Curtea de Apel Galaţi dând o corectă eficienţă textelor legale incidente în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta B. împotriva încheierii din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, menţinând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva încheierii din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2018.

Procesat de GGC - LM