Timeliness of civil appeal: effect of erroneous statutory deadline indication in judgment and validity of service to designated correspondence address

Asupra cererii de recurs de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1490 din 27 septembrie 2016 a Tribunalului Tulcea, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, a fost anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Consiliul Judeţean Tulcea către reclamanta A. SA Voluntari la plata de despăgubiri, a fost respins ca tardiv formulat capătul de cerere având ca obiect constatarea existenţei dreptului de superficie al reclamantei A. SA Voluntari în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Tulcea şi a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei A. SA Voluntari în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Tulcea.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1490 din 27 septembrie 2016 a Tribunalului Tulcea a declarat apel reclamanta.

Dosarul a fost înregistrat în apel pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, la data de 8 decembrie 2016.

La termenul din data de 24 februarie 2017, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia tardivităţii apelului, reţinând că, faţă de dispoziţiile procedurale incidente în cauză, termenul de apel era de 15 zile de la comunicarea hotărârii instanţei de fond, cererea de apel fiind formulată după expirarea acestui termen.

Înainte de a se pronunţa cu privire la această excepţie, Curtea, la termenul din data de 24 martie 2017 a invocat şi excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă în soluţionarea apelului, dispunând, prin încheierea din aceeaşi dată, scoaterea cauzei de pe rolul acestei secţii şi înaintarea dosarului spre competentă soluţionare, la secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa.

Pe rolul acestei secţii Dosarul a fost înregistrat la data de 27 martie 2017, sub nr. x/88/2016*.

Prin Încheierea nr. 405 din 22 iunie 2017, Curtea de Apel Constanţa, având în vedere dispoziţiile Încheierii nr. 1002 din 13 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. y/2017, prin care a fost admisă cererea de strămutare formulată de SC A. SA Voluntari, cu menţinerea actelor procedurale efectuate în cauză, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei instanţe şi trimiterea dosarului la Curtea de Apel Galaţi, instanţa la care a fost strămutată cauza.

La Curtea de Apel Galaţi, dosarul a fost înregistrat la data de 30 iunie 2017.

La termenul din data de 20 septembrie 2017, a fost pusă în discuţie excepţia tardivităţii apelului, invocată încă de la termenul din data de 24 februarie 2017 la Curtea de Apel Constanţa.

Prin Decizia civilă nr. 232/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost admisă excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamanta SC A. SA şi în consecinţă a fost respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1490/27 septembrie 2016 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca fiind tardiv formulat.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel, care este unul imperativ, legal şi absolut, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Hotărârea apelată a fost comunicată apelantei-reclamante la data de 2 noiembrie 2016, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la volumul II al dosarului Tribunalului Tulcea.

Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declaraţia de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 18 noiembrie 2016, inclusiv.

Cererea de apel împotriva sentinţei instanţei de fond a fost depusă la poştă la data de 2 decembrie 2016, conform ştampilei de pe plicul de expediere, aflat la Dosarul de apel (nr. x/2016 de la secţia I civilă a Curţii de Apel Constanţa), deci după expirarea termenului de 15 zile mai sus menţionat.

Este adevărat că, în dispozitivul sentinţei atacate a fost făcută menţiunea că aceasta este supusă apelului în termen de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că raportarea reclamantei, în formularea cererii de apel, la termenul greşit de apel indicat de instanţă în cuprinsul hotărârii, iar nu la cel legal, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., nu este de natură a absolvi partea de obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, menţionarea greşită în cuprinsul dispozitivului a termenului de declarare a apelului ca fiind de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare, nu dă dreptul unei părţi să promoveze calea de atac în termenul menţionat în mod greşit în hotărâre.

Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Or, termenul de declarare a apelului este un termen legal, iar nu unul judecătoresc, motiv pentru care împrejurarea că reclamanta a exercitat calea de atac în termenul indicat de judecător în dispozitivul hotărârii apelate este lipsită de relevanţă.

În cauză, se aplică cu prioritate principiul legalităţii, conform căruia regimul căilor de atac (fel, condiţii, termen) este reglementat de lege şi nu îi este îngăduit niciunui participant la procesul civil să deroge de la acest principiu. Legea este cea care recunoaşte condiţiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că menţiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condiţiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părţilor drepturi pe care legea nu le acordă.

În cauză, indiferent de motivul pentru care instanţa de fond a indicat greşit un termen de 30 de zile de declarare a căii de atac, respectiv dintr-o eroare materială sau o eroare de judecată, este evident că termenul a fost stabilit cu încălcarea art. 284 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., aplicabil litigiului, care prevede pentru formularea apelului un termen de 15 zile.

Termenul de apel este prevăzut de lege, este un termen imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu consecinţa respingerii apelului ca tardiv.

Indicarea greşită termenului nu poate atrage repunerea în termenul de declarare a apelului în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

În cuprinsul cererii de apel, reclamanta a precizat că "prezenta cale de atac este formulată în termenul indicat în dispozitivul hotărârii atacate, care constituie totodată şi un motiv de repunere în termen, pe care o solicită în cazul în care s-ar aprecia că durata indicată de judecător este greşită".

Cererea nu a fost motivată nici în fapt nici în drept, reclamanta precizând doar că a fost indusă în eroare de instanţa de judecată care a indicat greşit acel termen de 30 zile pentru declararea apelului, termen pe care ea a înţeles să îl respecte.

Curtea a reţinut că o asemenea apărare nu poate fi primită.

Reclamanta a beneficiat, încă de la debutul litigiului, de asistenţă juridică calificată, a utilizat instituţiile juridice de drept procedural ale Codului de la 1865 astfel că este evident că a cunoscut care este legea aplicabilă litigiului, respectiv vechiul C. proc. civ., cod care reglementa termenul de apel de 15 zile de la comunicare şi nu de 30 de zile.

Nu există niciun element pe baza căruia să se poată stabili, măcar, că ar fi existat vreo confuzie în dosar cu privire la succesiunea în timp a legislaţiei procesual civile, ce a generat o problemă de interpretare şi aplicare a legii şi care să poată fi invocată de reclamantă drept eventuală scuză pentru eroarea cu privire la termenul de apel.

Principiul legalităţii prevalează oricărei alte aprecieri subiective a părţii, astfel că aceasta nu poate invoca necunoaşterea legii iar un termen procedural, menţionat greşit, nu justifică, pentru parte, invocarea unei erori de drept, chiar provocată de un organ jurisdicţional.

În consecinţă, faţă de faptul că în cauză niciodată nu s-a pus problema incidenţei Noului C. proc. civ., vechea reglementare fiind o normă clară şi previzibilă, că reclamanta a beneficiat, în timpul procedurilor, de asistenţă juridică specializată, fiind reprezentată prin avocat, şi că termenul pentru declararea căii de atac are un caracter imperativ, prioritară fiind respectarea principiului legalităţii căii de atac şi nu a unei menţiuni dintr-o hotărâre pe care părţile au atacat-o, Curtea a apreciat că nu există un motiv temeinic şi de neînlăturat care să justifice nici repunerea în termenul de declarare a căii de atac şi nici considerarea menţiunii din sentinţă ca fiind o eroare insurmontabilă şi de natură a înlătura decăderea părţii din dreptul de a ataca respectiva sentinţă.

Sub un alt aspect, Curtea a constatat că, deşi prin cererea de apel reclamanta a solicitat să se constate că declaraţia de apel este şi o cerere de repunere în termenul de apel, ulterior, la termenul din data de 24 februarie 2017, în faţa Curţii de Apel Constanţa, aceasta a precizat în mod expres că nu mai este nevoie de o cerere de repunere în termen, invocând faptul că, în realitate, este încă în termenul de declarare a apelului întrucât hotărârea instanţei de fond nu i-a fost legal comunicată, la adresa de corespondenţă indicată, împrejurare faţă de care, termenul de declarare a apelului nici nu a început să curgă.

Această apărare a fost reluată şi la termenul din data de 20 septembrie 2017, când apelanta reclamantă a solicitat să se constate că hotărârea Tribunalului Tulcea a fost comunicată la data de 2 noiembrie 2016 prin depunerea în cutia poştală de la adresa din Voluntari, în condiţiile în care reclamanta A. SA, prin cererea de chemare în judecată, a indicat sediul ales în localitatea Tulcea, judeţul Tulcea.

În opinia apelantei-reclamante, corect ar fi fost ca hotărârea să îi fie comunicată la această adresă, nicidecum la adresa la care a făcut referire.

Mai mult, a susţinut că, tot în dosarul de fond, sunt delegaţii şi adrese emise de A. cu arătarea sediului social din sectorul 3 şi cu sediul secundar din Tulcea, judeţul Tulcea şi ca punct de lucru în localitatea Ceatalcioi, judeţul Tulcea.

Pe de altă parte, adresele emise de Tribunalul Tulcea privind obligaţia de achitare a taxelor de timbru sau a onorariului de expert, au fost trimise în Bucureşti, sector 3. Nici o altă adresă emisă de către instanţă sau la solicitarea reclamantei nu a fost expediată la sediul din Voluntari.

În raport de aceste aspecte, apelanta a solicitat să se constate că hotărârea instanţei de fond nu i-a fost legal comunicată, astfel că termenul de apel nu a început să curgă, cererea de apel fiind, deci, formulată în termen.

Nici această apărare nu putut fi primită.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că hotărârea instanţei de fond a fost legal comunicată reclamantei la adresa din Voluntari, respectiv la adresa indicată de reclamantă prin cererea de modificare a cererii iniţiale de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. x/2009, cerere modificatoare ce a fost formulată la data de 8 decembrie 2014 şi urmare căreia a fost pronunţată soluţia de disjungere a unor capete de cerere din acţiunea principală iniţială şi de formare a prezentului Dosar cu nr. x/2016

În acest dosar, încă de la primul termen de judecată, din 19 februarie 2016, toate actele de procedură au fost comunicate reclamantei la adresa mai sus menţionată.

Astfel, adresa din 2 martie 2016 a Tribunalului Tulcea prin care i se punea în vedere reclamantei ca anterior termenului de judecată acordat la data de 8 martie 2016 să facă dovada achitării taxei de timbru în sumă de 1.008.410 RON precum şi citaţia pentru termenul din 8 martie 2016 au fost transmise la adresa din şoseaua Pipera - Tunari.

La termenul din data de 8 martie 2016, apărătorul reclamantei s-a prezentat în instanţă, ceea ce dovedeşte că avut cunoştinţă de proces, primind, deci, citaţia, şi a făcut discuţii cu privire la taxa de timbru în sensul că a precizat că a avut discuţii cu conducerea societăţii în cadrul cărora aceasta i-a cerut să obţină un termen de judecată pentru a achita taxa de timbru întrucât societatea urmează să primească nişte subvenţii de la stat astfel că se va putea achita de această obligaţie. Acest lucru dovedeşte că inclusiv adresa Tribunalului Tulcea prin care i se punea în vedere reclamantei să achite taxa de timbru, adresă expediată tot la sediul din Voluntari, a ajuns la reclamantă.

Prezent în instanţă, apărătorul reclamantei ar fi avut posibilitatea ca, în eventualitatea în care comunicările ar fi fost făcute la o adresă greşită, să aducă la cunoştinţa Tribunalului faptul că adresa de comunicare a actelor de procedură către reclamantă nu este corectă şi să indice noua adresă, lucru care, însă nu s-a întâmplat, astfel încât Curtea a reţinut că adresa din Voluntari, şoseaua Pipera - Tunari la care reclamantei i-au fost comunicate actele de procedură precum şi hotărârea finală este cea corectă.

Curtea a reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că, pe parcursul procesului, în diferitele adrese sau cereri pe care reclamanta le-a trimis instanţei de judecată, aceasta a indicat diferite sedii, principale, sau secundare ori puncte de lucru, câtă vreme aceasta nu a formulat o cerere expresă prin care să solicite comunicarea actelor de procedură la o altă adresă decât cea indicată în cererea de modificare a acţiunii principale. Este adevărat că partea poate să îşi aleagă o altă adresă de corespondenţă dar în mod evident, în prezenta cauză, reclamanta nu a formulat o astfel de solicitare, astfel că nu i se poate imputa primei instanţe o eventuală eroare de comunicare a actelor de procedură la o altă adresă decât cea indicată expres de reclamantă în acest sens.

Faptul că reclamanta are mai multe sedii sau puncte de lucru nu este de natură a da naştere în sarcina instanţei de judecată a obligaţiei de a-i comunica actele de procedură la toate aceste adrese, relevanţă având doar adresa din cererea de chemare în judecată (în speţă adresa din cererea de modificare a acţiunii principale care a determinat formarea prezentului dosar), adresă care, în lipsa indicării exprese a unei alte adrese de corespondenţă, este adresa de comunicare a actelor de procedură în dosar.

Este adevărat că, prin cererea iniţială de chemare în judecată, reclamanta a precizat că îşi alege domiciliul procesual în localitatea Tulcea, judeţul Tulcea. Această alegere de domiciliu, însă, este valabilă pentru Dosarul nr. x/2009 nu şi pentru noul dosar format ca urmare a disjungerii, după şapte ani, respectiv în 2016, dosar în care, prin cererea de modificare a cererii principale, reclamanta a indicat sediul din Voluntari.

Astfel, legea procesual civilă permite părţii reprezentate să procedeze la alegerea de domiciliu la adresa mandatarului său, însă, această alegere de domiciliu trebuie să fie neechivocă.

Or, în prezenta cauză, disjunsă din Dosarul nr. x/2009, în condiţiile în care, prin cererea care a determinat disjungerea, reclamanta şi-a indicat sediul din Voluntari şi nu a mai făcut niciun fel de precizări privitoare la comunicarea actelor de procedură la domiciliul procesual indicat în dosarul anterior, se poate aprecia în mod rezonabil că reclamanta nu a mai dorit să fie avut în vedere acest domiciliu şi în noul proces.

Această presupunere este întărită şi de împrejurarea că, actele de procedură comunicate reclamantei la adresa din Voluntari au ajuns la ea, reclamanta conformându-se obligaţiilor ce i-au fost impuse de instanţă prin adresele respective.

Sub un alt aspect, Curtea a apreciat că oricum alegerea de domiciliu nu ar fi fost valabilă în condiţiile în care aceasta nu a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ.

Potrivit textului legal menţionat, în caz de alegere de domiciliu, partea trebuie să arate şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, astfel încât comunicarea actelor de procedură să se facă la acea persoană. În lipsa unei asemenea arătări, comunicarea actelor de procedură se va face la domiciliul părţii.

În speţă, reclamanta a indicat un domiciliu procesual dar nu a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură astfel că devin aplicabile dispoziţiile tezei finale a art. 93 C. proc. civ. mai sus citate, în sensul că actele de procedură se vor comunica la domiciliul părţii, alegerea de domiciliu neoperând.

Pentru toate motivele mai sus arătate, reţinând că apelul reclamantei a fost promovat după expirarea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii primei instanţe, că nu există motive de repunere în termenul de apel şi nici motive care să justifice solicitarea apelantei de a considera că apelul a fost declarat în termen, Curtea a admis excepţia tardivităţii apelului şi a respins apelul reclamantei ca fiind tardiv formulat.

Împotriva deciziei pronunţate în apel declară recurs reclamanta Societatea A. SA, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare a dosarului la Curtea de Apel Galaţi.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

1. Sentinţa civilă nr. 1490 din 27 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Tulcea este lovită de nulitate absolută în raport de indicarea nelegală a termenului în care se putea exercita calea de atac a apelului.

Astfel, recurenta arată faptul că în dispozitivul sentinţei pronunţată de instanţa de fond se arată că termenul pentru exercitarea apelului este de 30 de zile de la comunicare.

În opinia recurentei, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că neregularitatea căii de atac a fost provocată nu de culpa apelantei, ci aceasta a căzut pradă neregularităţii induse cu forţa şi cu autoritatea judiciară a instanţei de fond. Grava neglijenţă a instanţei de fond, consideră recurenta, se încadrează în situaţiile de excepţie avute în vedere de legiuitor când partea a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să exercite în termenul legal calea de atac a apelului.

Recurenta mai susţine că maniera de judecată a instanţei de apel a fost una pur formală ceea ce i-a afectat drepturile procesuale şi i-a vătămat grav drepturile şi interesele legitime, îngrădindu-i-se accesul efectiv la judecată.

Se invocă dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii potrivit cărora hotărârea judecătorească va cuprinde în mod obligatoriu termenul în care se poate exercita calea de atac. De asemenea, recurenta invocă şi faptul că instanţa de apel putea să invoce şi din oficiu acest aspect al indicării greşite a termenului pentru exercitarea căii de atac.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată faptul că instanţa de apel, în mod nelegal şi netemeinic, a dispus respingerea ca tardiv a apelului, considerând nelegal că termenul de apel a început să curgă de la data de 2 noiembrie 2016, invocând dovada de comunicare a hotărârii atacate aflată la dosarul de fond, deşi comunicarea nu s-a făcut la sediul recurentei.

Alegerea de domiciliu invocată de instanţa de apel nu producea efecte juridice având în vedere faptul că nu s-a indicat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.

În acest sens se invocă dispoziţiile art. 93 C. proc. civ. potrivit cărora "în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii".

Recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale, cu caracter imperativ, mai sus arătate.

În opinia recurentei, norma cuprinsă în art. 93 nu prevede posibilitatea comunicării actului procedural la domiciliul ales de către parte, în ipoteza în care în cerere partea nu a indicat persoana însărcinată cu primirea corespondenţei. Mai opinează recurenta faptul că art. 93 reglementează o excepţie de la dispoziţiile art. 90 C. proc. civ., reglementând o ipoteză particulară - alegerea de domiciliu - vizând exclusiv comunicarea actelor procedurale, iar nu citarea părţii care a operat o alegere de domiciliu.

În cauză, recurenta arată că, prin cererea de modificare a cererii iniţiale de chemare în judecată, şi-a ales un domiciliu de comunicare acte de procedură, diferit faţă de sediul societăţii, fără să indice persoana însărcinată cu primirea corespondenţei. În aceste condiţii, comunicarea sentinţei de fond la o altă adresă decât adresa sediului societăţii este contrară dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ., în sensul arătat mai sus.

Recurenta, în raport de cele arătate mai sus, consideră că termenul de apel nici nu a început să curgă, încălcându-se dispoziţiile art. 93, întrucât comunicarea hotărârii instanţei de fond nu a avut loc, în condiţiile în care termenul de declarare a căii de atac prevăzut de lege, este condiţionat de comunicarea legală a hotărârii, necomunicarea în condiţii legale a hotărârii blocând însăşi curgerea termenului prevăzut de lege.

La data de 5 februarie 2018 intimatul Consiliul Judeţean Tulcea formulează întâmpinare prin care solicită, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, deoarece este exercitat omisso medio, iar în subsidiar, ca nefondat întrucât recurenta reclamantă îşi invocă propria culpă, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 305 C. proc. civ. Înalta Curte a încuviinţat recurentei proba cu înscrisuri, respectiv certificate constatatoare emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului cu privire la sediul social al acesteia.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs prin care se invocă nulitatea sentinţei instanţei de fond întrucât aceasta a indicat în cuprinsul acesteia faptul că apelul se poate exercita într-un termen de 30 de zile şi nu de 15 zile astfel cum prevedea legea, acesta nu poate fi primit întrucât această critică a fost formulată direct în recurs, nefiind invocată în apel astfel cum era legal, motiv de recurs exercitat omisso medio.

Potrivit principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile trebuie să exercita căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. Astfel supus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel. În recurs nu se pot aduce critici cu privire la aspecte care nu au fost apelate, critici pe care nu le-a adresat instanţei de apel şi care astfel, nu s-a putut pronunţa asupra lor.

Prin acest motiv de recurs, recurenta nu critică o eventuală greşită interpretare a legii de către instanţa de apel cu privire la termenul de apel greşit indicat de către instanţa de fond, după cum nici nu susţine vreo interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, ori vreun alt motiv care să ducă la modificarea ori casarea hotărârii pronunţate în apel, ci, pentru prima oară în recurs formulează o critică nouă, chiar mai mult, formulează o cerere nouă, respectiv solicitarea de a se constata nulitatea absolută a hotărârii primei instanţe.

Aşadar, pentru argumentele arătate mai sus, primul motiv de recurs apare ca inadmisibil, neputând fi primit.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv prin care se aduc critici cu privire la încălcarea normelor privind citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură, Înalta Curte constată că nici acest motiv nu poate fi primit.

În cadrul acestui motiv secund de recurs, recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond i-a fost comunicată la o altă adresă decât adresa sediului societăţii fiind astfel contrară dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ.

Deşi încadrează această critică motivului prevăzut de art. 304 pct. 5, ceea ce ar fi dat eficienţă din nou principiului omisso medio astfel cum s-a reţinut cu privire la primul motiv de recurs, în realitate se aduc critici greşitei aplicări a legii de către instanţa de apel, critică pe care Înalta Curte o circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond a fost legal comunicată reclamantei la adresa din Voluntari, Şoseaua Pipera - Tunari respectiv adresa indicată de reclamantă prin cererea de modificare a cererii iniţiale de chemare în judecată, cerere modificatoare formulată în data de 8 decembrie 2014 şi aflată la dosar.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 93 C. proc. civ. referitoare la alegerea de domiciliu, astfel cum susţine recurenta, întrucât prin cererea modificatoare nu a operat o alegere de domiciliu, ci partea a indicat un alt sediu la care urmau să se facă actele de procedură, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 referitoare la schimbarea domiciliului uneia din părţi, dispoziţii cărora instanţa s-a conformat şi a dispus efectuarea ulterioară a tuturor actelor de procedură, inclusiv comunicarea hotărârii.

Art. 98 C. proc. civ. instituie în realitate o obligaţie în principal în sarcina părţii care îşi schimbă domiciliul pe parcursul procesului, obligaţie pe care instanţa trebuie să o respecte.

Întrucât comunicarea hotărârii de fond s-a făcut la data de 2 noiembrie 2006 la adresa din Voluntari, astfel cum a fost indicată în cererea modificatoare, de la această dată a început să curgă şi termenul prevăzut pentru declararea căii de atac a apelului.

Recurenta reia criticile cu privire la indicarea greşită a termenului de exercitare a apelului de către instanţa de fond, critici pe care Înalta Curte nu le va analiza având în vedere că acestea sunt formulate omisso medio astfel cum a reţinut în analiza primului motiv de recurs.

Faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul ca nefondat.

Referitor la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către intimata pârâtă, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul admiterii în parte a cererii, urmare a reducerii onorariului de avocat pentru dosarul de recurs de la suma de 40.084 RON la suma de 10.000 RON, onorariu pe care îl apreciază ca fiind nepotrivit de mare faţă de obiectul recursului (tardivitate apel) şi faţă de termenele acordate (un singur termen pe fond şi o cerere de ajutor public faţă de care s-a formulat cerere de reexaminare).

În consecinţă, va obliga recurenta la plata sumei de 10.000 RON onorariu de avocat către intimată în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA Ploieşti împotriva Deciziei civile nr. 232/A din 2 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Admite în parte cererea de obligare a recurentei-reclamante SC A. SA Ploieşti la plata cheltuielilor de judecată. Reduce onorariul de avocat pentru dosarul de recurs la suma de 10.000 RON.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SA Ploieşti să plătească intimatului pârât Consiliul Judeţean Tulcea suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Respinge în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2018.

Procesat de GGC - LM