Incompetence of the High Court to hear appeals against tribunal decisions in low-value civil cases; declination to the Court of Appeal via analogical interpretation

Deliberând asupra recursului de faţă din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 2691 din 15 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul SC C. SA şi, în consecinţă:

S-a constatat existenţa clauzei abuzive prevăzute la 8 liniuţa a 1-a şi a 3-a din Contractul de credit nr. 1182 din 25 septembrie 2008 - condiţii particulare (anexa 1) privind comisionul de întocmire dosar de 1,44% din valoarea creditului, respectiv comisionul lunar de gestionare a creditului de 0,1% din valoarea creditului acordat, s-a constatat nulitatea acesteia şi s-a dispus eliminarea ei din contract.

A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamanţi a sumei de 806,40 euro încasată cu titlu de comision de întocmire dosar.

A fost obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data încheierii Contractului de credit, 25 septembrie 2008 şi până la plata efectivă a sumei de 804,40 euro.

A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare începând cu data de 31 octombrie 2008 şi în continuare până la eliminarea acestui comision din contractul de credit.

A fost obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data încheierii începând cu data de 31 octombrie 2008, calculată pentru fiecare plată făcută cu acest titlu şi până la plata efectivă a sumelor încasate; fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor şi suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2691 din 15 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2016 pârâtă C. SA a declarat apel.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1115/A/LP din 17 octombrie 2017, a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei declarat împotriva sentinţei judecătoriei.

Împotriva Deciziei civile nr. 1115/A/LP din 17 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta SC C. SA.

Prin adresa din 3 ianuarie 2018, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 1115/A/LP din 17 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Timişoara .

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2018.

Procesat de GGC - LM