Supreme Court lacks material competence over appeals against final decisions in claims valued under 1 million RON; case remanded to Court of Appeal.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Braşov sub nr. xx/197/2014 reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta E. SA să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive din Contractul de credit din 2 iunie 2008 referitor la modalitatea de stabilire a dobânzii creditului şi la posibilitatea modificării de către bancă a comisioanelor şi declarării anticipate a scadenţei (clauzele de la pct. 5.2, 6.2, 12b liniuţa 5, 7, 8 şi 13.1); să fie obligată pârâta să actualizeze contractul prin realizarea modificărilor impuse de lege (comunicarea în scris a noului nivel al dobânzii, modalitatea de calcul - marja băncii + Libor 12 M - şi modalitatea de modificare atât în sens crescător cât şi descrescător) sub sancţiunea de daune cominatorii de 50 RON pe zi; să se stabilească în sarcina pârâtei calcularea unei marje, fixă pe toată durata creditului, ca fiind diferenţa dintre dobânda creditului (6,99 % la data acordării) şi indicele Libor cel mai favorabil (Libor la 12 M); să se dispună eliminarea clauzelor arătate în petitul 1 şi să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate în petitul 1.

Prin Sentinţa civilă nr. 5812 din 31 mai 2016, Judecătoria Braşov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta E. SA, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D., prin care au solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 1742/A din 27 septembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D., în contradictoriu cu intimata-pârâta E. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 5812 din 31 mai 2016 a Judecătoriei Braşov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta E. S.A. şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit ipotecar din 2 iunie 2008, încheiat de părţi:

- de la pct. 5.2 şi 6.2 -referitoare la dobânda variabilă şi posibilitatea modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor în mod unilateral de către Bancă;

- de la pct. 12b liniuţa 7,8 şi 13.1 -referitoare la scadenţa anticipată, în partea în care se impută neexecutarea obligaţiilor din "oricare alt contract de credit" decât Contractul de credit ipotecar din 2 iunie 2008.

A dispus înlăturarea acestor clauze din contract.

A obligat pe intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant A. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată achitate la fond.

A menţinut restul dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la respingerea celorlalte petite. Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B.

Prin adresa din 18 decembrie 2017, Tribunalul Braşov a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON astfel cum rezultă din însăşi cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 1742/A din 27 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2018.

Procesat de GGC - LM