Prescription of supplementary works claims and currency of performance bond repayment under a Euro-denominated construction contract

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială la data de 22 noiembrie 2010 sub nr. xx/3/2010, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 256.921,12 EURO, în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare executate de reclamantă, în temeiul Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007 şi neachitate de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea precizatoare şi completatoare depusă la data de 4 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor datorate ca lucrări suplimentare estimate provizoriu la suma de 250.000 EURO în echivalent RON la data plăţii efective, decurgând din modificări de proiect, lucrări suplimentare solicitate de beneficiar în mod direct, prin intermediul proiectantului sau a consultantului de specialitate, precum şi prin preluarea cu anticipaţie a obiectivului "Fabrica de Adezivi Câmpia Turzii", în temeiul Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007, neachitate de pârâtă; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 356.500 EURO, în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând garanţie de bună-execuţie, în cuantum de 5% din valoarea Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007, reţinute din situaţiile de lucrări aprobate şi nerestituite; obligarea pârâtei la plata accesoriilor aferente pretenţiilor de la capătul 1 şi 2 de cerere, estimate provizoriu în vederea timbrării la suma de 60.000 EURO, suma totală finală a acestora urmând a fi determinată prin expertiză contabilă.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 6 februarie 2012, reclamanta în temeiul prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. precizează că pretenţiile solicitate la capătul 2 de cerere se referă şi la învestirea instanţei cu constatarea intervenţiei unei recepţii la finalizarea lucrărilor, la împlinirea termenului de garanţie contractual, respectiv la 3 ani de la data recepţiei la terminarea lucrărilor, 23 noiembrie 2010.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2012, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii (excepţia prematurităţii).

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2012, tribunalul a respins cererea de conexare a Dosarului nr. x/2010 la Dosarul nr. x/2009 şi a pus în vedere reclamantei să precizeze care sunt lucrările suplimentare executate, ce anume reprezintă "accesoriile" despre care face vorbire în cererea precizatoare şi perioada pentru care le solicită, să depună la dosar dovezi din care să rezulte că au fost remediate deficienţele din anexele 2 şi 3 la procesul-verbal de recepţie.

Prin precizările depuse la data de 19 noiembrie 2012, reclamanta arată care sunt lucrările suplimentare, accesoriile la aceste pretenţii şi perioada pentru care se solicită, precum şi dovezi cu privire la remedierea deficienţelor din anexele 2 şi 3 la procesul-verbal de recepţie.

În şedinţa publică din data de 25 martie 2013, reclamanta a arătat că solicită penalităţi de întârziere, că precizarea iniţială este cea cu care a fost învestită instanţa, fiind incidente prevederile art. 68 alin. (3) C. proc. civ.. A menţionat că va formula şi în scris cererea precizatoare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 1 aprilie 2013, tribunalul a respins excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere având ca obiect penalităţile contractuale, ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lucrărilor suplimentare şi penalităţile aferente acestui capăt de cerere.

La termenul din 8 aprilie 2013, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea garanţiei de bună-execuţie şi penalităţile solicitate de reclamantă.

Tribunalul a calificat excepţia inadmisibilităţii ca apărare de fond, urmând a fi avută în vedere la soluţionarea fondului cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 3591 din data de 29.04.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 356.500 euro, reprezentând 50% din garanţia de bună-execuţie şi a penalităţilor contractuale aferente, formulate de reclamantă, a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare şi penalităţile aferente, ca prescrise şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 58.522,75 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi încheierilor de şedinţă din data de 6 februarie 2012, 28 mai 2012, 24 septembrie 2012 şi 1 aprilie 2013 a declarat apel reclamanta. Reclamanta a arătat că renunţă la judecarea apelului formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 6 februarie 2012, 28 mai 2012 şi 24 septembrie 2012.

Împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din data de 28 mai 2012, 01 aprilie 2013 şi 08 aprilie 2013 a declarat apel pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 2048 A din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C. IPURL, împotriva Sentinţei civile nr. 3591 din 29 aprilie 2013.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că:

A fost admisă în parte acţiunea precizată şi completată formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL

A fost obligată pârâta la plata sumei de 356.500 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloare garanţie de bună-execuţie.

S-a luat act că reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare, ca prescrise.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 19.631,23 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC B. SRL, împotriva aceleiaşi sentinţei.

S-a luat act că apelanta-reclamantă a renunţat la judecarea apelului formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 6 februarie 2012, 28 mai 2012 şi 24 septembrie 2012.

A fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva încheierilor de şedinţă din 1 aprilie 2013 şi 8 aprilie 2013.

Au fost schimbate în parte încheierile atacate, în sensul că:

A fost admisă excepţia tardivităţii formulării cererilor depuse la 25 martie 2013 şi 8 aprilie 2013, având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierilor atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 01 aprilie 2013.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva încheierii din 28 mai 2012.

Au fost compensate cheltuielile de judecată şi obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 50.002,8 RON cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii (prematurităţii), respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2012 şi respectiv prin încheierea din data de 8 aprilie 2013, în mod corect a reţinut tribunalul faptul că excepţia este relativă, iar pârâta nu a dovedit vătămarea pricinuită şi faptul că aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea convocării la conciliere.

Fată de răspunsul pârâtei la convocare, implicit aceasta a respins orice pretenţie legată de penalităţile de întârziere.

Curtea a apreciat că cererile formulate de reclamantă la data de 25 martie 2013 şi 08 aprilie 2013 au fost depuse tardiv, cu depăşirea primei zile de înfăţişare, respectiv 28 mai 2012. Aceste două cereri constituie cereri modificatoare ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată la termenul din 05 decembrie 2011.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 22 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare în cuantum de 256.921,12 EURO, în echivalent RON la data plăţii efective.

Prin cererea precizatoare şi completatoare depusă la data de 5 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare (estimată provizoriu la 250.000 EURO) şi a sumei de 356.500 EURO, reprezentând garanţie de bună-execuţie, în cuantum de 5% din valoarea Contractului de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 200, precum şi la plata accesoriilor aferente pretenţiilor de la capetele 1 şi 2, estimate provizoriu la suma de 60.000 Euro. În cuprinsul cererii, reclamanta a arătat că solicită atât plata dobânzilor, cât şi plata penalităţilor de întârziere asumate de pârâtă prin contract.

Pârâta a depus întâmpinare la data de 1 februarie 2012, prin care a solicitat respingerea acţiunii astfel cum a fost precizată şi completată, ca inadmisibilă ori ca prescrisă, iar în subsidiar, ca nefondată.

La data de 6 februarie 2012 reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare, prin care a solicitat constatarea intervenţiei unei recepţii la finalizarea lucrărilor la împlinirea termenului de garanţie, respectiv 3 ani de la recepţia lucrărilor. Instanţa a acordat termen la data de 2 aprilie 2012 pentru ca reclamanta să ia cunoştinţă de întâmpinare, iar pârâta să ia cunoştinţă de cererea precizatoare.

La data de 28 martie 2012, pârâta a depus întâmpinare la cererea precizatoare depusă de reclamantă la data de 6 februarie 2012.

La termenul din 2 aprilie 2012, instanţa a comunicat reclamantei întâmpinarea şi a dispus în sarcina reclamantei achitarea diferenţei taxei judiciare de timbru în cuantum de 13.127 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 28 mai 2012 tribunalul a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere având ca obiect constatarea intervenţiei unei recepţii la finalizarea lucrărilor, în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii (prematurităţii).

Prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2012, instanţa a dispus în sarcina reclamantei să precizeze care sunt lucrările suplimentare executate, ce anume reprezintă "accesoriile" despre care face vorbire în cererea precizatoare şi perioada pentru care le solicită şi să depună la dosar dovezi din care să rezulte că au fost remediate deficienţele din anexele 2 şi 3 la procesul-verbal de recepţie.

Prin cererea depusă la dosar la data de 19 noiembrie 2012, reclamanta a învederat că accesoriile reprezintă dobânda legală.

În şedinţa publică din data de 25 martie 2013, reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect dobânda legală şi a depus cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor aferente lucrărilor suplimentare şi garanţiei de bună-execuţie.

La data de 8 aprilie 2013 reclamanta a depus, de asemenea, cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor aferente garanţiei de bună-execuţie pentru altă perioadă (începând cu data de 23 noiembrie 2010).

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că prin cererea depusă la data de 8 aprilie 2013 reclamanta a modificat perioada de timp pentru care a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere, esenţială fiind depunerea acesteia cu depăşirea primei zile de înfăţişare, cu atât mai mult cu cât, prin cererea depusă la data de 19 noiembrie 2012 a înţeles să solicite doar dobânda legala.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi poate modifica sau completa cererea de chemare în judecată.

Prima zi de înfăţişare este definită de art. 134 C. proc. civ., ca fiind aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

Împrejurarea că prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2012 instanţa a dispus în sarcina reclamantei să precizeze ce anume reprezintă "accesoriile" despre care face vorbire în cererea precizatoare şi perioada pentru care le solicită, nu poate conduce la concluzia că prima zi de înfăţişare s-a prorogat ulterior datei de 28 mai 2012, relevant fiind faptul ca părţile puteau pune concluzii, nu faptul că nu au pus efectiv concluzii.

De asemenea, faptul că prin cererea depusă la data de 5 decembrie 2011 reclamanta nu a indicat în mod separat cuantumul dobânzii şi al penalităţilor de întârziere nu conduce la concluzia că părţile nu puteau să pună concluzii asupra tuturor aspectelor din dosar la termenul de judecată din 28 mai 2012, întrucât astfel de accesorii pot fi acordate în mod generic prin hotărârea instanţei. Mai mult, ulterior primei zile de înfăţişare, respectiv, prin cererea precizatoare depusă la data de 19 noiembrie 2012, reclamanta a arătat că accesoriile reprezintă doar dobândă legală.

Aşadar, ambele condiţii (legala citare a părţilor şi posibilitatea acestora de a pune concluzii, în sensul că au fost în măsură să îşi exprime poziţia cu privire la orice aspect din dosar) au fost îndeplinite la termenul de judecată din 28 mai 2012.

Cu privire la capătul de cerere privind garanţia de bună-execuţie, curtea a reţinut puterea de lucru judecat rezultată din Decizia nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. x/2009, irevocabilă prin Decizia nr. 1253 din 29 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere considerentele Deciziei nr. 1564 din 14 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi faţă de lipsa dovedirii pagubelor survenite în perioada de garanţie, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 lit. l) din contract, apelanta-pârâtă are obligaţia de a restitui garanţia de bună-execuţie în cuantum de 356.500 euro (în echivalent RON la data plăţii).

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, Curtea a apreciat că, în mod corect, atât prin încheierea de şedinţă din 01 aprilie 2013, cât şi prin sentinţă, prima instanţă a apreciat că este prescris dreptul material la acţiune al reclamantei.

Din cuprinsul art. 8 lit. g) din contract rezultă că lucrărilor suplimentare nu li se aplică dispoziţiile referitoare la exigibilitatea obligaţiei de plată a preţului, atât timp cât nu au fost executate în baza unui act adiţional. Scadenţa obligaţiei de plată a lucrărilor suplimentare este la data executării, astfel încât, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată, rezultă că a fost depăşit termenul de prescripţie de 3 ani.

Nu poate fi primită apărarea reclamantei conform căreia instanţa de fond a confundat negotium juris cu instrumentum probationes şi faptul că ar fi asimilat, în mod greşit, lipsa înscrisului cu lipsa acordului de voinţă, din ansamblul dispoziţiilor contractuale coroborate cu probele administrate rezultând fără echivoc necesitatea încheierii actului adiţional în scris pentru dovedirea acordului de voinţă.

Pe de altă parte, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 19001 din 10 decembrie 2012 s-a reţinut că lucrarea a fost recepţionată la data de 23 noiembrie 2007, rezultă că nu mai erau lucrări suplimentare de efectuat.

Cu privire la apelul pârâtei formulat împotriva sentinţei, Curtea a apreciat că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond faptul că pârâta este îndreptăţită să primească numai cheltuielile de judecată care au fost necesare procesului şi care au un cuantum rezonabil.

Pe de altă parte, dată fiind soluţia dispusă prin prezenta decizie, prin care s-a dispus admiterea în parte a acţiunii reclamantei-pârâte, cu atât mai mult, se impune acordarea în parte a onorariului de avocat către pârâta, raportat la pretenţiile admise, în conformitate cu prevederile art. 274 din vechiul C. proc. civ. şi jurisprudenţa CEDO.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL prin administrator special D. şi prin administrator judiciar C. IPURL, în esenţă, pentru următoarele motive:

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele argumente:

1.1. Depăşirea obiectului apelului. Pronunţarea asupra unui apel neformulat, ca urmare a ignorării abrogării alin. (3) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 şi încălcarea art. 287 din acelaşi cod cu privire la obiectul apelului şi a principiului "tantum devolutum quantum appelatum".

Instanţa a reţinut în mod greşit că B. ar fi formulat apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 şi 8 aprilie 2013, această situaţie fiind contrazisă de conţinutul cererii de apel formulate de pârâtă, care vizează numai sentinţa tribunalului.

Potrivit legii, obiectul căii de atac îl constituie hotărârea atacată.

Art. 255 din vechiul C. proc. civ. clasifică hotărârile în: sentinţe şi decizii (alin. (1) şi încheieri (alin. (2).

Această clasificare s-a reflectat şi în forma veche art. 282, care avea trei alineate. Alineatul 3 prevedea că apelul formulat împotriva sentinţei se socoteşte formulat şi contra încheierilor.

Pct. 39 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea C. proc. civ. a abrogat alin. (3) al art. 282.

Prin abrogarea sa, apelul formulat împotriva sentinţei nu se socoteşte formulat şi contra încheierilor.

Conform art. 287 alin. (1) pct. 2 şi art. 296 din vechiul C. proc. civ., obiectul apelului îl constituie hotărârea atacată, ca urmare singurele motive de apel care pot fi cercetate sunt cele care au la bază o cerere de apel, cercetarea oricăror alte motive depăşind cadrul stabilit prin apelul formulat de către apelantă.

Conform art. 295 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "Instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".

Instanţa de apel a reţinut, contrar realităţii că B. a formulat cerere de apel împotriva încheierilor atacate, a soluţionat acest apel cu care nu fusese învestită, respingând pretenţiile reclamantei cu privire la o importantă sumă de bani, respectiv 356.500 euro, penalităţi aplicate la garanţiile de bună-execuţie.

1.2. Nemotivarea. Motivare străină de elementele contencioase analizate, în ceea ce priveşte respingerea apelului reclamantei asupra problemei plăţii lucrărilor suplimentare.

Analiza instanţei de apel a pornit de la cuprinsul art. 8 lit. g) din contract, care statuează că: "pentru unele lucrări de specialitate care nu sunt cuprinse în Preţul Contractului (branşamente la utilităţi, etc.) contractarea executării se va face direct de către BENEFICIAR, sau prin intermediul ANTREPRENORULUI, situaţie în care se va întocmi un act adiţional".

Acest articol statuează asupra unor lucrări care în mod evident nu pot fi realizate de către antreprenor, ci numai de către o firmă de specialitate. Beneficiarul putea contracta aceste lucrări în mod direct, fapt care s-a şi întâmplat, toate branşamentele fiind realizate prin contractare directă între B. şi societăţile abilitate.

Acesta este motivul pentru care aceste lucrări nu au fost incluse în preţul contractului, dar nici nu au fost solicitate spre decontare, drept pentru care nu era necesară nici încheierea unui act adiţional şi nu fac obiectul acestui proces.

În realitate, dispoziţiile cuprinse în contractul de antrepriză generală care reglementează asupra lucrărilor suplimentare solicitate la plată de către A. sunt: art. 1.1, art. 5.2 lit. i), art. 8 lit. d).

Părţile au statuat în mod explicit că "lucrările ce apar în plus faţă de Documentaţie şi faţă de tema de execuţie sunt considerate în mod automat "Lucrări suplimentare".

Spre deosebire de "lucrările suplimentare", lucrările la care se face referire în art. 8 lit. g) au fost cuprinse atât în documentaţie, cât şi în tema de execuţie, dar nu au fost cuprinse în preţul contractului, ele nefăcând parte din prestaţia ce urma a fi realizată de A. şi nefiind niciodată solicitate în acest proces.

Antreprenorul avea obligaţia de a executa lucrările modificatoare cerute de către beneficiar, valoarea acestora urmând a fi stabilită printr-un act adiţional.

Prin apelul formulat, reclamanta a arătat că în mod greşit a considerat prima instanţă că acest act adiţional ar fi trebuit încheiat sub forma unui act scris. Lipsa formei scrise nu echivalează cu absenţa actului adiţional, de esenţa acestei analize trebuind să fie stabilirea sau nu a acordului de voinţă.

Instanţa de apel a considerat însă că forma scrisă a actului adiţional este obligatorie.

Plasarea unui act comercial, supus regimului de probaţiune mai larg al art. 46 Codul comercial, care permitea între comercianţi şi dovedirea cu martori a acordurilor lor de voinţă obliga instanţa de apel de a motiva explicit de ce anume interpretează că părţile au agreat forma scrisă a actului adiţional ca şi cerinţă "ad probationem".

1.3. Motivarea nu are legătură cu cauza, aceasta plasându-se în afara dezbaterii contradictorii a părţilor, astfel cum acestea au fost fixate de părţi prin susţinerile prezentate.

Lista lucrărilor suplimentare a fost trimisă către B. prin mail la data de 6 februarie 2008.

B. a agreat că aceste lucrări au existat, contestând însă natura acestora: a arătat că acestea nu sunt lucrări suplimentare, ci au simplu caracter de remediere.

În pofida inexistenţei unui act adiţional în formă scrisă, pârâta a achitat lucrări suplimentare.

1.4. Încălcarea tuturor dispoziţiilor legale, normelor internaţionale de comerţ, legilor contabilităţii şi tuturor legilor privind relaţiile comerciale între persoane juridice privind constatarea livrării de materiale, materii prime, produse finite, prestaţii, servicii de orice fel.

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut că "data executării lucrărilor" se identifică pentru lucrările de construcţie cu "data recepţiei la terminarea lucrărilor".

Chiar şi în ipoteza în care lucrările suplimentare nu puteau fi considerate ca parte integrantă în contract, "data executării lucrărilor suplimentare" este data de 23 noiembrie 2007, iar acest fapt a fost consfinţit şi de expertiza tehnică realizată atât în cauza de faţă şi confirmată irevocabil prin toate expertizele formulate în cadrul Dosarului x/2009 (care are autoritate de lucru judecat în prezentul dosar).

Acţiunea a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2010, anterior împlinirii termenului de prescripţie.

1.5. Încălcarea dispoziţiilor privind prima zi de înfăţişare.

Instanţa de apel a considerat că prima zi de înfăţişare a fost la termenul din 28 mai 2012 şi că pretenţiile reprezentând penalităţi nu mai puteau fi solicitate după această dată, fiind eronată concluzia deciziei recurate, conform căreia la data de 24 septembrie 2012, când tribunalul a solicitat precizarea petitului prima zi de înfăţişare trecuse.

Prima zi de înfăţişare este aceea la care părţile, legal citate, pot pune concluzii, conform art. 134 din C. proc. civ.

Posibilitatea de a pune concluzii este o împrejurare obiectivă, care nu este condiţionată de facultatea sau facilitatea acordată pârâţilor, în general de criterii de natură subiectivă, ce ţin de voinţa acestora.

Acest criteriu obiectiv este acela care rezultă din diferite exigenţe, cum ar fi imperativul învestirii instanţei cu un petit inteligibil, care decurge din dispoziţiile exprese ale art. 132 din C. proc. civ.

Sesizând caracterul neclar al petitului, instanţa are dreptul (şi obligaţia) de a cere clarificări reclamantului, clarificări care conduc la precizarea obiectului şi întinderii dezbaterilor contradictorii care alcătuiesc substanţa judecăţii.

Fără aceste clarificări, judecata nu se poate desfăşura, fiind incorect argumentul deciziei din apel, conform căruia, la termenul la care instanţa a cerut clarificări sub aspectul petitului dedus judecăţii, prima zi de înfăţişare ar fi trecut deja demult, pentru că aceasta ar conduce la concluzia că:

- instanţa putea da cuvântul pentru dezbaterea probelor (art. 167);

- instanţa putea acorda pârâţilor cuvântul pe fond şi putea eventual declara dezbaterile închise (art. 150 şi art. 146);

- instanţa putea delibera şi pronunţa hotărârea (art. 256 - 258).

Or, la termenele la care instanţa a cerut clarificări ale cererii introductive nici măcar probele nu puteau fi dezbătute, pentru că doar pe baza unui petit clar probele pot fi considerate, în sensul art. 167 alin. (1) din C. proc. civ., pertinente.

La niciunul din termenele la care instanţa a cerut precizări ale petitului pentru a fi lămurită, nicio concluzie nu se putea pune, nici asupra probelor (conform art. 167 alin. (2) din C. proc. civ.), nici asupra fondului.

1.6. Omisiunea conţinutului petitului din cererea introductivă, instanţa ignorând că reclamanta a solicitat penalităţi şi anterior datei de 28 mai 2012.

Art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte cazurile când cererea introductivă nu se socoteşte modificată.

Pct. 2 stabileşte că, dacă obiectul iniţial este păstrat, câtimea sa se poate mări/scădea, fără ca aceasta sa însemne modificarea cererii.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea B. la plata sumei reprezentând contravaloare lucrări suplimentare (cerere respinsă ca prescrisă, prin încheierea din 1 aprilie 2013).

Prin cererea completatoare şi precizatoare - 4 decembrie 2011, reclamanta a solicitat obligarea B. la plata lucrărilor suplimentare, la restituirea garanţiilor de bună-execuţie şi la plata accesoriilor, indicate ca fiind dobânzi şi penalităţi.

1.7. Încălcarea normelor privind sancţiunea aplicabilă în cazul unei cereri completatoare tardive.

Art. 135 C. proc. civ. stabileşte că sancţiunea unei cereri tardive prin care se introduce un nou pârât în cauză este judecarea ei separată.

Chiar dacă această ipoteză de lărgire a cadrului procesual se referă expres doar la introducerea unui nou pârât, raţiunea reglementării este aceeaşi în orice alt caz de completare/modificare a cadrului procesual.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.:

Decizia recurată a încălcat prevederile art. 969 privind forţa obligatorie a contractelor şi dispoziţiile privind curgerea termenului de prescripţie la obligaţiile afectate de un termen. De asemenea, a încălcat metodele de interpretare a contractului (art. 977 şi art. 982 C. civ. 1864).

Instanţa, în mod greşit a situat lucrările suplimentare în afara raportului juridic dintre părţi.

Ca în cazul oricărei antreprize, părţile au avut în vedere necesitatea apariţiei unor lucrări suplimentare şi au inserat criterii de stabilire a acestora (art. 8 lit. d).

Este în acord cu metodele de interpretare a contractului (art. 977 şi art. 982 C. civ. 1864) faptul că părţile au convenit că modalitatea de plată a acestor lucrări era conform procedurii inserate de părţi la art. 9, adaptat specificului de urgenţă al acestui tip de lucrări.

Astfel, prin dispoziţia art. 9 punctele i), j) şi m), părţile au instituit o procedură de regularizare a valorii de achitat a contractului, stabilind următoarele reguli:

- decontarea lucrării în întregime şi condiţionarea plăţii prin emiterea unei facturi finale; din valoarea acestei facturi finale se scad plăţile efectuate în cursul contractului în baza facturilor parţiale anterioare (lit. i) a art. 9);

- stabilirea unui termen de 30 de zile pentru prezentarea facturii finale.

Din modul de derulare a raportului dintre părţi rezultă că lucrările suplimentare:

- nu au fost supuse de părţi unei recepţii distincte, ci au fost recepţionate la data de 23.11 2007, prin procesul-verbal la terminarea lucrărilor;

- nu au fost facturate distinct (cu excepţia facturii indicate mai sus, ci în procedura de decontare în factura finală).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de pârâta SC B. SRL fostă SC B. SRL sunt, în esenţă, următoarele:

1. Decizia a fost pronunţată cu nesocotirea principiului înscris în art. 969 din C. civ.

Prin cererea precizatoare şi completatoare depusă de intimata-reclamantă A. la termenul de judecată din data de 5 decembrie 2011, aceasta a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 356.500 Euro, reprezentând garanţie de bună-execuţie, în conformitate cu prevederile art. 9 lit. l) din contractul de antrepriză generală nr. 137 încheiat de părţi în data de 16 februarie 2007 ("contractul de antrepriză").

Printre înscrisurile ataşate cererii precizatoare, intimata-reclamantă a depus facturile nr. 477 şi 478 din data de 19 decembrie 2007, fiecare în cuantum de 1.187.564,11 RON (fiecare reprezentând 50% din garanţia de bună-execuţie), prima fiind achitată în data de 15 ianuarie 2008, iar a doua făcând obiectul prezentului dosar (Anexa 1).

Potrivit prevederilor art. 9 lit. l) din contractul de antrepriză, "din valoarea fiecărei facturi (inclusiv avans) se vor reţine 10% ca garanţie de bună-execuţie a Lucrărilor, până la verificarea şi aprobarea facturii finale".

Potrivit aceloraşi dispoziţii contractuale, părţile au prevăzut următoarele: "restul de 5% din valoarea lucrărilor, respectiv 50% din garanţia de bună execuţie se va reţine ca o garanţie pentru o perioadă de 3 ani, pentru acoperirea tuturor neconformităţilor şi pentru eventualele despăgubiri".

În plus, dispoziţiile art. 9 lit. e) teza finală din contractul de antrepriză prevăd faptul că facturile vor fi emise în RON.

Potrivit prevederilor art. 969 C. civ. "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Prin urmare, potrivit acestor prevederi, părţile au convenit ca garanţia de bună-execuţie de 10% să fie reţinută din valoarea lucrărilor efectuate, motiv pentru care se observă faptul că din facturile reprezentând lucrări realizate s-a reţinut 10% din valoarea acestora cu titlu de garanţie de bună-execuţie, respectiv suma de 2.375.128,22 RON (Anexa 2).

În acest sens, conform înţelegerii părţilor, pârâta a achitat în data de 15 ianuarie 2008 prima factură emisă de A., având ca obiect restituirea garanţiei de bună-execuţie în cuantum de 50 % din sumele reţinute în acest sens, prin urmare a rămas neachitată doar factura nr. 478, reprezentând restul garanţiei de bună-execuţie în cuantum de 1.187.564,11 RON, ce devenea scadentă după împlinirea unui termen de 36 de luni de la data semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, dacă erau îndeplinite condiţiile contractuale (Anexa 3).

În aceste condiţii, instanţa nu poate interveni peste voinţa reală a părţilor exprimată în contractul de antrepriză şi confirmată şi prin uzanţa acestora, să dea o nouă interpretare acesteia şi să oblige pârâta la restituirea unei sume mai mari decât cea reţinută efectiv şi restituită în parte.

Astfel, însuşi scopul constituirii garanţiei de bună-execuţie a fost indisponibilizarea unei sume pentru remedierea unor eventuale prejudicii la nivelul contractului de antrepriză din punct de vedere al neîndeplinirii cantitative şi calitative a execuţiei lucrărilor, prin urmare în măsura în care aceasta nu a fost folosită în scopul pentru care a fost constituită, se impune a fi restituită în acelaşi cuantum în care a fost şi reţinută.

În plus, chiar şi din interpretarea gramaticală a prevederilor contractuale, părţile au prevăzut în art. 9 lit. l) că "Beneficiarul va elibera la cererea Antreprenorului 50% din garanţia de bună execuţie (...)", ceea ce confirmă înţelegerea părţilor de a indisponibiliza o anumită sumă ce va fi eliberată/restituită/deblocată la momentul îndeplinirii condiţiilor contractuale.

Folosirea acestor termeni este conformă prevederilor contabile, în condiţiile în care sumele indisponibilizate apar în contabilitatea ambelor societăţi, acestea urmând a fi şterse în momentul eliberării, respectiv încasării sumelor. Garanţiile de bună-execuţie se încadrează în categoria imobilizărilor financiare şi reprezintă sume reţinute de către recurentă din contravaloarea lucrărilor prestate de către A.

Potrivit înţelegerii părţilor, recurenta a eliberat 50% din sumele reţinute prin achitarea facturii nr. 477 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON, rămânând de achitat factura nr. 478 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON, neputând să fie obligată să restituie alte sume decât cele reţinute efectiv, înregistrate în contabilitatea ambelor societăţi, precum şi solicitate chiar de către A. prin emiterea facturilor.

2. Decizia recurată nu este motivată în fapt şi în drept sub aspectul cuantumului garanţiei de bună-execuţie.

Potrivit art. 261 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "hotărârile trebuie să cuprindă motivele de drept şi de fapt care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar potrivit art. 304 pct. 7 din acelaşi cod, "se poate cere modificarea sau casarea hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa faptul că instanţa a înţeles să reţină puterea de lucru judecat raportat la Decizia nr. 1564 din 14 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, fără să pună în discuţia părţilor excepţia puterii de lucru judecat la termenul de judecată la care a fost depusă şi motivarea acestei decizii.

Mai mult, din considerentele acestei decizii, preluate ca atare în decizia recurată (pag. 14 - 16) se poate observa că în Dosarul nr. x/2009 instanţa nu s-a pronunţat asupra obligativităţii restituirii garanţiei de bună-execuţie sau asupra cuantumului acestei garanţii, instanţa respectivă nefiind învestită cu o astfel de cerere.

După reţinerea puterii de lucru judecat, Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâta la restituirea garanţiei de bună-execuţie în cuantum de 356.500 Euro, raportat la cursul Euro la data plăţii, fără a preciza cum a ajuns la acest cuantum şi mai ales de ce a dispus restituirea garanţiei de bună-execuţie la cursul Euro la data plăţii, deşi reţinerile au fost realizate în RON.

Instanţa de apel a încălcat înţelegerea părţilor şi a dispus obligarea la achitarea unei garanţii în cuantum de 356.500 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, fără a preciza însă care este temeiul în baza căruia a dispus achitarea acesteia în echivalent la data plătii, a înlăturat probatoriul administrat chiar de intimata - reclamantă, precum şi argumentele recurentei, în condiţiile în care:

- prevederile contractului de antrepriză nu prevăd obligativitatea restituirii garanţiei de bună-execuţie în Euro sau restituirea sumelor raportat la cursul Euro de la data plăţii sau la orice alt curs valutar;

- conform prevederilor contractuale şi înscrierilor contabile, A. a emis facturile nr. 477 şi nr. 478 din data de 19 decembrie 2007, fiecare în cuantum de 1.187.564,11 RON, prin care a solicitat restituirea sumelor reţinute efectiv de pârâtă;

- pârâta, conform prevederilor contractuale, a achitat factura nr. 477 din 19 decembrie 2007 emisă de A. ce reprezintă 50% din garanţia de bună-execuţie reţinută, rămânând de achitat factura nr. 478 din 19 decembrie 2007 în cuantum de 1.187.564,11 RON;

- pârâta a contestat în mod repetat modul de calcul al garanţiei de bună execuţie solicitată de intimata - reclamantă

Raportat la aceste considerente, decizia recurată nu este motivată în fapt şi în drept în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la achitarea garanţiei de bună-execuţie la cursul Euro de la data plătii şi nu face trimitere la probele pe care şi-a întemeiat o astfel de soluţie, încălcând exigenţele impuse art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

3. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea principiului rolului activ al instanţei.

Potrivit prevederilor alin. (5) al art. 129 C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Decizia recurată nu a avut la bază analiza prevederilor contractuale confirmate prin relaţiile desfăşurate de părţi, facturile emise de A. cu privire la garanţia de bună-execuţie sau notificarea trimisă de aceasta în anul 2011 prin care solicita cea de-a doua tranşă a garanţiei (într-un cuantum nedetaliat de 328.946,90 Euro).

Astfel, în vederea stabilirii situaţiei de fapt se impune a se observa faptul că intimata - reclamantă a confirmat, prin emiterea celor două facturi care sunt sumele înscrise în contabilitatea acesteia ce se impun a fi restituite, o parte la data semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor (23 noiembrie 2007), respectiv cealaltă parte la împlinirea termenului de 36 de luni de la terminarea lucrărilor (23 noiembrie 2010).

În aceste condiţii, în virtutea rolului activ ce trebuie exercitat de către judecător, acesta trebuia să analizeze în mod temeinic probatoriul administrat, iar în măsura în care existau nelămuriri trebuia să pună aceste aspecte în discuţia părţilor, or în acest caz instanţa a încălcat în aceste prevederi, pronunţând o hotărâre nemotivată în fapt şi în drept şi neîntemeiată pe probatoriul administrat în cauză.

Prin motivele suplimentare de recurs depuse, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a invocat faptul că decizia recurată nu este motivată în fapt şi în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile trebuie să cuprindă motivele de drept şi de fapt care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar potrivit art. 304 alin. (7) din acelaşi cod, "se poate cere modificarea sau casarea hotărârii când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa faptul că instanţa a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, şi obligarea suplimentară a apelantei-pârâte la plata sumei de 50.002,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă, fără a preciza modul în care a ajuns la acest cuantum.

Din considerentele deciziei se poate observa că instanţa de apel a decis să diminueze onorariul solicitat de recurenta-pârâtă, fără să precizeze modul în care a decis să acorde pentru B. cheltuieli de judecată în cuantum de numai 50.002.8 RON, deşi la dosarul cauzei s-au depus dovezi cu privire la un cuantum mai mare al cheltuielilor de judecată generate în prezentul litigiu, proporţional cu natura şi durata acestuia.

Or, raportat la durata şi complexitatea litigiului, doar faza de atac a apelului a durat mai mult de 3 ani de zile, perioadă în care au fost numeroase termene de judecată la care s-a asigurat reprezentarea intereselor recurentei-pârâte, au fost studiate numeroase înscrisuri şi au fost redactate apărări, au fost administrate două rapoarte de expertiză la care s-au formulat obiecţiuni având în vedere netemeinicia concluziilor şi care au necesitat o atenţie deosebită având în vedere că specificul acestor lucrări, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat.

Având în vedere efortul depus de-a lungul procesului, diminuarea onorariului este nejustificată, cu atât mai mult cu cât apelanta-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, prin urmare, este absolut necesară modificarea deciziei în sensul motivării acesteia în fapt şi în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv prezentarea mecanismului prin care a fost determinat cuantumul acestor cheltuieli astfel cum au fost acordate de către instanţă.

Instanţa de apel trebuia să precizeze în mod clar ce cheltuieli au fost compensate, cuantumul cheltuielilor de judecată anterior compensării, precum şi modul în care instanţa a dispus diminuarea cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât apelanta-reclamantă nu a prezentat prin apel argumente cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, cuantumul sau o eventuală netemeinicie a acestora.

Un alt argument vizează faptul că decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 274 din C. proc. civ.

Potrivit acestor prevederi legale, "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

În plus, potrivit art. 276 din acelaşi cod, "Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".

La termenul de judecată din data 29 martie 2016, A. a precizat în mod expres ca solicită obligarea B. la plata sumei 1.165.933,73 RON, contravaloare lucrări suplimentare şi 6.670.992,4 RON penalităţi de întârziere, precum şi 1.617.832,65 RON garanţie de bună-execuţie şi 6.024.808,79 RON penalităţi aferente garanţiei de bună-execuţie, cuantumul total al pretenţiilor reclamantei în prezentul litigiu fiind de 15.479.567,57 RON.

Din dispozitivul deciziei, se observă că pretenţiile apelantei-reclamantei au fost respinse în proporţie de 90%, în condiţiile în care din cuantumul total al pretenţiilor de 15.479.567,57 RON, a fost admis doar un capăt de cerere al acesteia, instanţa a acordat suma de 356.500 Euro, evaluată de apelanta-reclamantă la suma de 1.617.832,65 RON, prin urmare cheltuielile de judecată trebuia acordate proporţional cu pretenţiile A. care au fost respinse (raportat la soluţiile pronunţate de instanţa de apel).

În aceste condiţii, având în vedere complexitatea cauzei, volumul înscrisurilor analizate, probatoriul administrat ce a presupus necesitatea angajării unor experţi parte, dar şi atenţie sporită din partea apărătorilor convenţionali având în vedere lucrările de specialitate depuse la dosar, precum şi numeroasele apărări formulate atât prin reprezentarea în faţa instanţei, cât şi în scris, onorariul avocaţial solicitat se impunea a fi acordat într-un cuantum mult mai mare.

Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la achitarea unor eventuale onorarii ale experţilor desemnaţi în cauză în condiţiile în care apelantei-reclamante i-au fost respinse pretenţiile care au impus administrarea acestui probatoriu, prin urmare inclusiv aceste cheltuieli cad în sarcina părţii ale cărei pretenţii i-au fost respinse, respectiv A. (cuantumul garanţiei de bună-execuţie nefăcând obiectul rapoartelor de expertiză).

În ceea ce priveşte compensarea cheltuielilor de judecată ale părţilor, trebuie avut în vedere că în prezenta cauză apelanta-reclamantă nu a solicitat şi cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, prin urmare compensarea se poate realiza doar între onorariul solicitat de apelanta-pârâtă în apel şi taxa de timbru achitată de A. în fond.

Soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., nefiind avute în vedere la pronunţarea deciziei totalitatea apărărilor depuse de pârâtă de-a lungul a şase ani în care s-a soluţionat litigiul, în special al celor trei ani în care s-a soluţionat calea de atac a apelului.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă

În şedinţa publică din 27 septembrie 2017, recurenta-reclamantă a depus motiv de recurs de ordine publică, arătând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, invocând, de asemenea, şi autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârile pronunţate de instanţa de fond.

În decizia recurată s-a reţinut în mod greşit că pârâta ar fi formulat apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din data de 1 aprilie 2013 şi 8 aprilie 2013.

În realitatea, aceste încheieri nu au fost atacate cu apel, devenind definitive şi irevocabile, raportat la dispoziţiile art. 377 alin. (1) pct. 2 prima teză şi respectiv art. 377 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., dobândind autoritate de lucru judecat.

Acest caracter a fost subliniat prin accentuarea caracterului autonom al încheierilor, ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Pct. 39 al acestei legi a abrogat alin. (3) al art. 282 din C. proc. civ., care asimila apelul promovat împotriva sentinţei cu apelul împotriva încheierilor.

Prin efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, judecata aceloraşi chestiuni, soluţionate prin încheieri şi pronunţarea unei soluţii contrare celor pronunţate prin încheierile neatacate nu mai este posibilă.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea motivului de recurs de ordine publică, arătând că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 1201 C. civ. pentru a putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă a depus la data de 21 noiembrie 2017 note de şedinţă cu privire la nelegalitatea soluţiei instanţei de apel vizând împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. şi prin administrator judiciar C. IPURL:

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., prin care recurenta a invocat că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, urmează să fie înlăturat.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele argumente: depăşirea obiectului apelului, pronunţarea asupra unui apel neformulat, ca urmare a ignorării abrogării alin. (3) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 şi încălcarea art. 287 din acelaşi cod cu privire la obiectul apelului şi a principiului "tantum devolutum quantum appelatum".

A argumentat în acest sens recurenta-reclamantă că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că B. ar fi formulat apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 şi 8 aprilie 2013, această situaţie fiind contrazisă de conţinutul cererii de apel formulate de pârâtă, care vizează numai sentinţa tribunalului.

Prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a se arăta că termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit, ori după caz, este oprit să se facă un anumit act de procedură.

În funcţie de caracterul lor, termenele pot fi imperative (peremptorii) ori prohibitive (dilatorii), termenul înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act de procedură - de exemplu termenul pentru declararea apelului - fiind un termen imperativ.

Raportat la dispoziţiile art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., "Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".

Pentru a interveni decăderea, aceasta trebuie invocată şi apoi pronunţată de către instanţă, decăderea neoperând de drept. Dacă decăderea nu a fost pronunţată de instanţă, actul de procedură făcut după împlinirea termenului legal peremptoriu rămâne valabil, iar dacă toate căile care permiteau să se constate şi pronunţe decăderea nu mai pot fi folosite, sancţiunea rămâne definitiv inoperantă.

Înalta Curte constată că, deşi prin declaraţia de apel pârâta a arătat că înţelege să atace sentinţa civilă nr. 3591 din 29 aprilie 2013, iar prin motivarea apelului depusă la termenul din data de 3 decembrie 2013, a arătat că înţelege să atace şi încheierile interlocutorii din data de 28 mai 2012, 1 aprilie 2013 şi 8 aprilie 2013, aşa cum reiese şi din încheierea de şedinţă de la acea dată, abia prin concluziile scrise depuse la data de 11 noiembrie 2016 apelanta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. a invocat că această neregularitate.

Mai mult decât atât, aşa cum reiese din încheierea din 8 noiembrie 2016, la interpelarea instanţei, apelanta-reclamantă a arătat în mod expres că nu se opune la discutarea apelului formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL cu privire la încheieri.

Raportat la aspectele mai sus arătate, reiese că recurenta-reclamantă SC A. SRL nu poate invoca în recurs depăşirea obiectului apelului.

Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., prin care se arată că hotărârea instanţei de apel nu este motivată sau că motivarea este străină de elementele contencioase analizate, este nefondat.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Dispoziţiile evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în susţinerea acestui motiv de recurs nu pot fi reţinute. Instanţa de apel a motiv în fapt şi în drept soluţia pronunţată cu privire la excepţia dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 5.2 lit. i), coroborat cu art. 8 lit. d) din contract. Indicarea eronată de către instanţa de apel a art. 8 lit. g) nu poate duce la invalidarea concluziilor privitoare la intervenirea prescripţiei.

Nici alegaţiile recurentei-reclamante în sensul că au fost încălcate de către instanţa de apel toate dispoziţiile legale, normele internaţionale de comerţ, legile contabilităţii şi legile privind relaţiile comerciale între persoane juridice privind constatarea livrării de materiale, materii prime, produse finite, prestaţii de orice fel nu pot fi primite. Aceste aspecte sunt invocate formal, fără a se face vreo trimitere concretă la textele de lege încălcate.

Aspectele privitoare la încălcarea dispoziţiilor privind prima zi de înfăţişare nu pot fi reţinute.

Art. 132 alin. (1) din acelaşi cod statuează că "La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării."

Potrivit dispoziţiilor art. 134 din C. proc. civ. "Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate pot pune concluzii."

A putea pune concluzii, în sensul art. 134 din C. proc. civ. presupune ca părţile să îşi poată exprima poziţia cu privire la orice aspect din procesul respectiv. Acest moment nu se identifică cu cel al concluziilor pe fond, care se pun înainte de închiderea dezbaterilor şi nici cu punerea efectivă a concluziilor, constând în posibilitatea de a se pune concluzii.

Raportat la aceste considerente, în mod legal instanţa de apel a apreciat că data de 28 mai 2012 este prima zi de înfăţişare, la acest moment părţile fiind legal citate, putând să pună concluzii. Faptul că ulterior acestui moment, respectiv la data de 24 septembrie 2012 instanţa a dispus în sarcina reclamantei să precizeze care sunt lucrările suplimentare executate, ce reprezintă accesoriile şi perioada pentru care se solicită nu poate avea semnificaţia unei prorogări a acestui termen.

Critica ce vizează omisiunea petitului din cererea introductivă, în sensul că recurenta-reclamantă a solicitat penalităţi de întârziere anterior datei de 28 mai 2012 (dată considerată prima zi de înfăţişare), respectiv prin cererea completatoare şi precizatoare din data de 4 decembrie 2011, va fi înlăturată.

Prin precizările la cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că accesoriile constau în dobânda solicitată la capetele 1 şi 2 din cerere, iar prin cererea de renunţare la judecată reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la capătul de cerere privind dobânda legală.

Alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea normelor privind sancţiunea aplicabilă în cazul unei cereri completatoare tardive, în sensul că se impune disjungerea cererii şi judecarea ei separată, prin raportare la dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Dispoziţiile legale invocate de către recurenta-reclamantă vizează exclusiv cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată, cu depăşirea termenului legal, motiv pentru care nu se pot extrapola şi la alte cazuri decât cele indicate în mod expres de legiuitor.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 969 din C. civ., privind forţa obligatorie a contractelor, dispoziţiile privind curgerea termenului de prescripţie în cazul obligaţiilor afectate de un termen şi regulile de interpretare a contractelor, nu poate fi reţinut.

Argumentele recurentei-reclamante, deşi fac trimiteri formale la dispoziţiile contractuale şi la art. 977 şi art. 982 din C. civ., în realitate vizează aspecte de netemeinicie, cu referire la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei în recurs.

Motivul de recurs de ordine publică depus de către recurenta-reclamantă, ce vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierilor de şedinţă din data de 01 aprilie 2013 şi 08 aprilie 2013, ca urmare a neapelării acestora de către pârâta SC B. SRL fostă SC B. SRL, este nefondat.

Întrucât Înalta Curte, anterior, a analizat şi a expus argumentele privitoare respingerea motivului de recurs ce viza neatacarea cu apel a acestor încheieri, acestea nu vor mai fi reluate.

Recursul declarat de pârâta SC B. SRL fostă SC B. SRL este nefondat.

Un prim aspect învederat de recurenta-pârâtă vizează încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 969 din vechiul C. civ., ca urmare a obligării acesteia la restituirea garanţiei de bună-execuţie în euro şi nu în RON.

Acest argument nu poate fi reţinut, prin raportare la dispoziţiile contractuale convenite de părţi în art. 9 lit. l) din Contractul de antrepriză generală nr. 137/L din 16 februarie 2007, privind sumele reţinute ca garanţie de bună execuţie a lucrărilor, coroborat cu art. 1 pct. 1.1, care prevede că preţul forfetar este suma fermă exprimată în euro, datorată de beneficiar către antreprenor pentru executarea tuturor lucrărilor şi cu art. 9 lit. a) din contract, potrivit căruia preţul contractului este de 7.130.000 Euro, la care se adaugă TVA.

În mod legal instanţa de apel a obligat pârâta SC B. SRL fostă SC B. SRL la restituirea garanţiei de bună execuţie în euro, tocmai ca urmare a aplicării principiului forţei obligatorii a contractului.

Nici aspectele privitoare la lipsa motivării hotărârii cu privire la cuantumul garanţiei de bună execuţie nu pot fi reţinute.

Un prim argument vizează faptul că instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 15647 din 14 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, fără a pune în discuţia părţilor această excepţie.

Acest argument va fi înlăturat, în considerarea faptului că prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009 Prin încheierea din 13 septembrie 2016, aceeaşi instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol, motivat de faptul că Dosarul nr. x/2009 a fost soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 1253 din 29 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, depusă la dosarul cauzei. Cu privire la această decizie ambele părţi au formulat apărări, aşa cum reiese din concluziile scrise depuse la dosarul curţii de apel, vol. IV.

Cuantumul garanţiei de bună execuţie, ca de altfel şi argumentele din recurs privitoare la acesta vizează aspecte de netemeinicie, respectiv aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de probatoriul administrat în cauză, neputând face obiectul analizei în recurs.

În speţă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Instanţa de apel a examinat motivele de apel prin prisma apărărilor formulate de părţi relevante în raport de obiectul acţiunii, considerentele instanţei fiind clare şi explicite, exprimând raţiunile avute în vedere la adoptarea soluţiei astfel că, nu se poate susţine cu temei că decizia nu este motivată.

Încălcarea de către instanţa de apel a rolului activ, raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ. nu poate fi reţinută, alegaţiile recurentei vizând aspecte de netemeinicie, privitoare la înscrisuri (facturi, corespondenţa dintre părţi), precum şi la stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce excede analizei în recurs, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Prin motivele suplimentare de recurs, recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL a invocat faptul că decizia recurată nu este motivată în fapt şi în drept sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate - art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. şi respectiv faptul că decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 274 din acelaşi cod - motiv de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. presupune verificarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excede controlului de legalitate specific recursului.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului şi complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 din C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Mai mult decât atât, prin Încheierea nr. 90 din 5 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de apelanta-pârâtă SC B. SRL privind lămurirea dispozitivului deciziei recurate sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. şi prin administrator judiciar C. IPURL şi de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2048 A din 6 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special D. şi prin administrator judiciar C. IPURL şi de recurenta-pârâtă SC B. SRL fostă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2048 A din 6 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM