Limitation of appellate review scope and exclusion of non-contractual payments from sub-works debt

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 546/2013 din 2 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a-II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. filiala Bucureşti şi a fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 73.265,27 RON, reprezentând debit restant - 7.718 RON şi penalităţi de întârziere 65.546,81 RON, calculate până la data de 1 august 2012, data introducerii acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi, în şedinţa publică din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova a calificat calea de atac, în sensul că aceasta este apel.

Prin Decizia nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2012, s-a respins ca nefondat apelul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 546/2013 din 2 iulie 2013. S-a admis apelul formulat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe şi a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că s-a admis în parte cererea reclamantei. A fost obligată pârâta la plata sumei de 32.608,91 RON, din care 741,51 RON debit şi 31,687,40 RON, penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi în continuare, până la achitarea debitului. A fost obligată apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 2.821 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 372 din 24 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis recursul formulat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar D. SPRL - filiala Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost casată decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă sub nr. xx/104/2012*.

Prin Decizia nr. 283/2017 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă respins apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator special E. şi prin administrator judiciar D. SPRL - filiala Bucureşti şi de pârâta SC C. SA, împotriva Sentinţei nr. 546/2013 din 2 iulie 2013, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Starea de fapt privind: desfăşurarea raporturilor contractuale dintre părţi în temeiul Contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, existenţa unui debit restant în cuantum de 7.718,56 RON, constând în contravaloarea lucrărilor executate de către reclamanta SC A. SRL, neachitate de către pârâta SC C. SA, precum şi existenţa unui cuantum al penalităţilor de întârziere, calculat în raport de dispoziţiilor art. 18 pct. 1, coroborat cu art. 12 pct. 2 din contractul de subantrepriză, a fost corect reţinută de prima instanţă, care a interpretat corect dispoziţiile legale şi contractuale aplicabile speţei deduse judecăţii.

Cât priveşte valoarea debitului restant la Contractul de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, nu poate fi primită susţinerea apelantei-reclamante SC A. SRL că aceasta nu este în cuantum de 7.718,56 RON, cum a reţinut prima instanţă, ci în cuantum de 307.718,46 RON, în raport de faptul că:

- prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 1422,24 RON, reprezentând debit restant, argumentând că plata parţială a facturilor din 1 iulie 2009, 30 octombrie 2009 şi 27 noiembrie 2008, în valoare totală de 1.041.901,3 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform Contractului 69/2009, a fost făcută, printre alte documente, şi cu extrasul de cont din 6 iunie 2009 - suma de 300.000 RON;

- din analiza copiei extrasului de cont, a extrasului cont din 5 august 2009 şi a OP nr. 803 din 5 august 2009 rezultă că extrasul de cont a fost editat la data de 6 august 2009, pentru perioada 5 august 2009, iar suma de 300.000 RON reprezintă contravaloare parţială factura 1165;

- din analiza f.f. nr. 1165 din 13 mai 2009 rezultă că a fost emisă de SC A. SRL, pentru "Lucrări de întreţinere şi reparaţii în amenajările interioare de irigaţii care deservesc OUAI Piatra Olt, judeţul Olt, în valoare totală de 930.967 RON, apelanta-pârâtă SC C. SA figurând la rubrica "cumpărător"

- la data de 2 aprilie 2013, reclamanta a formulat precizare la acţiune, prin care a majorat valoarea debitului restant la suma de 7.718,46 RON, argumentând că această sumă a fost corect calculată de expertul contabil F. în prima variantă a raportului de expertiză contabilă, fiind însuşită şi de expertul asistent G.;

- la data de 11 iunie 2013, reclamanta a formulat o nouă precizare la acţiune, prin care a majorat valoarea debitului restant la suma de 307.724,81 RON, motivând că plata sumei de 300.000 RON s-a făcut la factura din 13 mai 2009, care nu face obiectul contractului de subantrepriză nr. 69/2009;

- deşi prin sentinţa ce face obiectul prezentelor apeluri nu s-a făcut nicio referire la această ultimă precizare a acţiunii, prin cererea de recurs formulată de reclamantă la data de 6 august 2013 nu se invocă nicio critică referitoare la acest aspect;

- prin întâmpinarea depusă la data de 23 octombrie 2013, SC A. SRL a invocat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că debitul este în cuantum de 7718,46 RON, deşi, în realitate, acest debit este în sumă de 307.724,8 RON şi că plata făcută prin OP nr. 803 din 5 decembrie 2009 se referă la factura din 13 mai 2009, care nu face obiectul contractului aflat în litigiu;

- la interpelarea instanţei de apel din şedinţa publică de la 6 iulie 2016, apărătorii apelantei-reclamante au învederat că notele de şedinţă depuse la dosar şi conţinutul facturii din 13 mai 2009 fac dovada că aceasta se referă la alte lucrări şi nu la cele efectuate în executarea Contractului nr. x/2009;

- prin notele de şedinţă depuse la dosar apelanta a recunoscut că documentele ataşate la dosarul cauzei de către ANIF RA certifică faptul că SC C. SA, din valoarea totală facturată de 1.109.601,55 RON, a achitat suma de 1.101.883,46 RON, rămânând neachitată suma de 7.718,19 RON, ce reprezintă penalităţi cu care a fost sancţionată SC C. SA de către ANIF RA în baza contractului de achiziţie;

- emiterea facturii din 13 mai 2009 la două zile de la încheierea contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009 şi înregistrarea facturii de SC C. SA, sub nr. yy din 19 mai 2009, a fost confirmată şi de expertul contabil H., în raportul de expertiză întocmit după casarea cu trimitere, care constată, totodată, că factura a fost emisă spre anulare către SC A. SRL, ca şi factură emisă nejustificat, cu adresa nr. 2305 din 23 iunie 2009 şi că nu se regăseşte în contabilitatea SC C. SA, concluzionând, în raport de cele menţionate anterior, că nu poate fi considerată factură existentă la data de 5 august 2009;

- expertul contabil H. reţine, că factura fiscală nr. x din 13 mai 2009 a fost înregistrată,, conform fişa cont, ca şi sume nedatorate, existând un sold creditor al facturii 1165, iar în fişa analitică a C. SA figurează ca şi plată factura din 1 iulie 2009, deşi pe documentul de plată explicaţia este clară,- c/v parţial F.1165"

- prin obiecţiunile la raportul de expertiză depuse la dosar la data de 17.01.2017, apelanta SC A. SRL, a menţionat că suma de 300.000 RON reprezintă restanţă din contractul nr. x din 04 mai 2009 SA şi că, atât acest contract, cât şi Contractul din 13 octombrie 2009, încheiate între ANIF şi SC C. SA, au făcut obiectul Contractului de subantrepriză nr. 69/2009, iar factura fiscală nr. x din 13 mai 2009 este un document valid, ce face obiectul, aşa cum au reţinut experţii, altor relaţii dintre SC A. SRL şi SC C. SA

Acestor argumente, ce confirmă reţinerea corectă a valorii debitului restant de către prima instanţă, li se adaugă şi constatarea expertului contabil H. din raportul de expertiză contabilă judiciară.

Susţinerile contradictorii ale apelantei-reclamante, faptul că, deşi i s-a solicitat în repetate rânduri şi a înţeles importanţa acestui element în soluţionarea pricinii, nu a putut preciza ce alte relaţii au existat între cele două societăţi, în temeiul cărora a fost încasată suma de 300.000 RON, coroborate cu reţinerile contradictorii ale expertului contabil H., care, deşi în raportul de expertiză şi în răspunsul la obiecţiuni a arătat că factura din 13 mai 2009 nu a fost emisă pentru lucrări executate în temeiul Contractului nr. x/2009, nu a putut preciza de ce pe OP nr. 803 din 5 august 2009, s-a făcut menţiunea că această sumă a fost plătită de SC C. SA către SC A. SRL cu explicaţia "cv parţial F 1165" şi nici nu a învederat că, din analiza actelor contabile a rezultat că, pe lângă Contractul nr. x/2009, părţile au mai încheiat şi un alt contract, au fost de natură a convinge instanţa de apel de justeţea soluţiei instanţei de fond în privinţa reţinerii valorii debitului restant.

Pe lângă cele menţionate anterior, s-a avut în vedere şi răspunsul expertului la obiecţiuni, în care, negând efectuarea plăţii pentru lucrări executate în temeiul Contractului nr. x/2009, interpretează practic voinţa părţilor, arătând că, prin plata efectuată cu OP nr. 803 din 5 august 2009 şi explicaţia "cv parţial F 1165" C. SA recunoaşte obligaţia de plată faţă de SC A. SRL", fără a argumenta, ca specialist în contabilitate, cum se poate face o plată între două societăţi comerciale în lipsa unui raport contractual.

Atitudinea procesuală contradictorie a reclamantei pe parcursul judecării litigiului cu privire la suma de 300.000 RON s-a datorat, cum de altfel recunoaşte şi aceasta prin concluziile scrise depuse la dosar, faptului că experţii contabili desemnaţi în cauză au stabilit că această sumă reprezintă debit restant.

Concluziile contradictorii şi neargumentate ale expertizelor prin care s-a reţinut că şi suma de 300.000 RON, nesolicitată iniţial de către apelanta-reclamantă, reprezintă debit restant, nu pot constitui elemente de natură a convinge instanţa că respectiva sumă nu a fost achitată.

În privinţa facturii din 13 mai 2009, Curtea şi-a însuşit integral concluziile argumentate ale expertului contabil I. din răspunsul la obiecţiuni, prin care a arătat că lucrările care fac obiectul Contractului din 11 mai 2009; factura din 13 mai 2009 şi plata de 300.000 RON, efectuata cu OP 803 din 5 august 2009, sunt aferente Contractului din 11 mai 2009.

Susţinerea apelantei-reclamante că menţiunile din acţiunea introductivă privind achitarea sumei de 300.000 RON sunt eronate nu poate fi reţinută, atât pentru faptul că această sumă nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, cât şi pentru faptul că respectiva sumă nu este menţionată nici în Notificarea nr. 124 din 6 aprilie 2012 .

Prin urmare, având în vedere considerentele menţionate anterior, Curtea a reţinut că, în executarea Contractului nr. x/11 mai 2009, există un debit neachitat de SC C. SA Craiova către SC A. SRL, în cuantum de 7.718,46 RON şi că întinderea penalităţilor de întârziere acordate prin sentinţa ce face obiectul apelului a fost corect stabilită de prima instanţă, prin raportare la dispoziţiile art. 12 pct. 2 şi art. 18 pct. 1 din Contractul de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009 şi la adresa nr. 4922/2012, emisă de ANIF RA.

Critica apelantei-reclamante SC A. SRL, ce vizează nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului de cerere privind acordarea în continuare a penalităţilor de întârziere, până la data achitării integrale a debitului, nu poate face obiectul căii de atac a apelului, fiind inadmisibil ca instanţa de apel să analizeze direct omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra unui petit al cererii introductive, raportat la dispoziţiile art. 2812 şi 2812a din C. proc. civ.

Cât priveşte apelul declarat de pârâta SC C. SA, se constată, în principal, că această parte nu a formulat, potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ., o cerere reconvenţională, timbrată corespunzător, prin care să invoce, în termenul prevăzut în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, pretenţii proprii împotriva reclamantei.

Pe de altă parte, împotriva apelantei-reclamante s-a deschis procedura generală a insolvenţei la data de 19 martie 2012, anterior emiterii facturii finale nr. 3146 din 1 iunie 2012 şi promovării cererii de chemare în judecată, iar potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii introductive. "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale."

Cât priveşte celelalte critici invocate prin cererea de apel, se constată că sunt neîntemeiate, Curtea reţinând că instanţa de fond a interpretat corect nu numai clauzele contractuale privind exigibilitatea obligaţiei de plată, ci şi clauza ce vizează cuantumul penalităţilor de întârziere.

Cum prin art. 12.2 din contractul de subantrepriză s-a stabilit că "În cazul în care antreprenorul general nu onorează facturile în termen de 5 zile conform art. 18.1, atunci acesta are obligaţia de a plăti penalităţi de 1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului datorat", şi nu s-a prevăzut o clauză de limitare a sumei datorate cu titlu de penalităţi, instanţa a luat în considerare acordul de voinţă al părţilor, argumentând de ce a concluzionat că debitul este în sumă de 7.718,46 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar D. SPRL filiala Bucureşti, în esenţă, pentru următoarele motive:

Decizia recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât a fost dată cu interpretare greşita a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale.

Instanţa nu a respectat dispoziţiile din decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost desfiinţată în totalitate decizia Curţii de Apel Craiova, fiind date îndrumări care sunt obligatorii pentru instanţă.

Nerespectarea dispoziţiilor date de către instanţa de control echivalează cu o necercetare a fondului cauzei şi cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare.

Hotărârea este nemotivată: conform art. 425 alin. (1) lit. a) noul C. proc. civ. (art. 261 alin. (5) vechiul C. proc. civ.), hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Argumentele instanţei în sensul că susţinerile contradictorii ale reclamantei şi incapacitatea expertului de a demonstra cum se poate face o plată între două societăţii, în lipsa unui raport contractual, au reprezintă motivare în accepţiunea legii.

Instanţa, a făcut o interpretare eronată a cauzei deduse judecăţii, pronunţând o hotărâre netemeinică.

În fapt, prin acţiunea introductivă SC A. SRL a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii, având ca obiect recuperarea debitului şi a penalităţilor de întârziere la contractul 69/11 mai 2009 pentru care a emis facturile:

- nr. 1227 din 1 iulie 2009 - valoare 803.371,62 RON;

- nr. 1399 din 20 octombrie 2009 - valoare 150.889,82 RON;

- nr. 1427 din 27 octombrie 2009 - valoare 77.833,86 RON.

Acesta este cadrul procesual, urmând ca instanţa să analizeze modul cum pârâta SC C. SA şi-a îndeplinit obligaţiile privind plata acestor facturi.

Motivările instanţei de judecată că SC A. SRL nu a putut preciza ce alte relaţii au existat între cele două societăţi în temeiul cărora s-a încasat suma de 300.000 RON, şi că această sumă nu a fost pretinsă la fond sunt totalmente greşite.

Suma de 300.000 RON a fost încasată la factura din 13 mai 2009, în valoare 930.987,87 RON, sumă care a fost achitată conform Extrasului de cont din 5 august 2009.

Pe cale de consecinţă, factura din 13 mai 2009 reprezintă obligaţie contractuală distinctă în raport de Contractul nr. x/11 mai 2009 şi nu poate fi analizată în cadrul acestui litigiu.

În conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 2226 din 27 decembrie 2006 privind utilizarea unor formulare financiar contabile, factura fiscală reprezintă contract în formă simplificată, punct de vedere exprimat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3279 din 29 mai 2008.

Emiterea facturii, urmată de însuşirea acesteia fie tacit sau expres, prin plata sau semnarea acestei reprezintă obligaţie contractuală.

În speţa dedusă judecăţii, prin factura din 13 mai 2009 SC A. SRL a făcut dovada existenţei unei alte relaţii contractuale decât cea stabilită prin Contractul de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009.

Este greşită şi motivarea instanţei de judecată că nu a pretins la fond suma de 300.000 RON, reprezentând debit restant la Contractul nr. x din 11 mai 2009 pentru care s-au emis facturile din 1 iulie 2009, 20 octombrie 2009 şi 27 noiembrie 2009.

La fila 176 din dosarul de fond, SC A. SRL a pretins suma de 300.000 RON, reprezentând debit restant la Contractul nr. x din 11 mai 2009, conform înscrisului precizare la acţiune.

În ceea ce priveşte susţinerile contradictorii ale expertului contabil H., cât şi în ceea ce priveşte debitul datorat, arată că răspunsul expertului se datorează modului în care au fost formulate obiectivele expertizei de către instanţa de judecată.

Astfel, la obiectivul nr. 1 s-a dispus stabilirea exactă a încasării de la ANIF a sumelor aferente Contractului nr. x din 13 octombrie 2009, încheiat cu SC C. SA

În acest contract, SC C. SA a emis facturile din 30 octombrie 2009, respectiv 30 noiembrie 2009, iar pentru aceste facturi SC A. SRL a emis la rândul său facturile din 20 octombrie 2009, respectiv 27 noiembrie 2009.

În aceste condiţii, expertiza a stabilit un debit de 7.718,46 RON şi 124.027,88 RON penalităţi de întârziere, calculate până la 30 noiembrie 2016.

În realitate, între ANIF şi SC C. SA s-au încheiat 2 (două) contracte: nr. x.05340 din 4 mai 2009, respectiv 9 octombrie 398 din 13 octombrie 2009, iar SC A. SRL a încheiat cu SC C. SA Contractul nr. x din 11 mai 2009 pentru executarea contractelor menţionate.

La Contractul x din 11 mai 2009, SC A. SRL a emis şi factura din 1 iulie 2009, în valoare de 803.371,62 RON.

Prin luarea în calcul a facturii din 1 iulie 2007 în expertiza întocmită de dna. H. s-a menţionat că suma datorată de SC C. SA către SC A. SRL este de 8.315.472,57 RON, din care: 306.976,95 RON capital (debit) şi 8.008.495,62 RON penalităţi de întârziere, precum şi că factura din 13 mai 2009 nu a fost emisă pentru lucrări executate în temeiul Contractului nr. x/2009.

În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În şedinţa publică din 27 septembrie 2017, recurenta a depus motiv de recurs de ordine publică, arătând că decizia recurată a fost pronunţată cu nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.

Arată recurenta că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să se considere învestită şi cu precizarea acţiunii formulată în faza apelului din primul ciclu procesual.

În prezenta cauză, decizia recurată a fost pronunţată fără ca instanţa de apel să reţină că reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor.

Prin precizarea de acţiune formulată la data de 20 octombrie 2014 în faţa Curţii de Apel Craiova a fost majorată valoarea obiectului cererii la suma de 6.314.803,08 RON, din care 307.718,46 RON debit şi 6.007.084,62 RON penalităţi de întârziere.

Această împrejurare a fost reţinută de către instanţa de apel în primul ciclu procesual.

În rejudecarea apelului, instanţa a pronunţat decizia recurată fără a avea în vedere majorarea cuantumului pretenţiilor, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., prin care recurenta a invocat că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, urmează să fie înlăturat.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare.

Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Conform art. 295 alin. (2) din acelaşi cod, "Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei."

Prin Decizia de casare nr. 372 din 24 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2012 s-a dispus ca în apel, după casare, să fie lămurită situaţia de fapt prin administrarea unor probe utile şi concludente cauzei, raportat la prevederile Contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, dar şi la faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei.

În rejudecare, în ceea ce priveşte proba cu înscrisuri, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 22 iunie 2016, curtea de apel, având în vedere că ANIF RA a depus la dosar un centralizator care reflectă integral plăţile efectuate către SC C. SA, în baza contractului subsecvent pentru lucrări de întreţinere şi reparaţii în amenajările de irigaţii UA Olt nr. 0905340 din 4 mai 2009 şi copii ale tuturor instrumentelor cu care au fost efectuate aceste plăţi, iar Filiala de Îmbunătăţiri Funciare Dolj a transmis expertului contabil I., la data de 10 iunie 2014, înscrisurile solicitate de aceasta, a respins cererea apelantei-reclamante privind efectuarea unei adrese către ANIF RA pentru a o obliga să depună în copie certificate (lizibilă) toate ordinele de plată şi extrasele de cont aferente plăţilor efectuate de aceasta către SC C. SA

De asemenea, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 19 octombrie 2016, Curtea a încuviinţat efectuarea unei expertize contabile.

Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a conformat indicaţiilor din decizia de casare, potrivit art. 315 din vechiul C. proc. civ., referitoare la lămurirea situaţiei de fapt prin administrarea unor probe utile şi concludente cauzei, raportat la prevederile Contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, dar şi la faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamanta a intrat în procedura insolvenţei, consecinţele juridice ale acestei situaţii fiind analizate de către Curte.

Curtea de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană, neputând fi astfel reţinut argumentul recurentei, în sensul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

De altfel, starea de fapt urmează să fie stabilită definitiv numai de către instanţa care rejudecă.

Critica privitoare la interpretarea probelor nu poate fi reţinută, aprecierea probelor fiind reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză.

Mai mult decât atât, probele care au fost administrate, ca şi actele care au precedat hotărârea casată sunt câştigate cauzei şi deci menţinute, afară de cazul în care au fost atacate pe calea recursului, iar instanţa a găsit că motivele invocate sunt întemeiate, motiv pentru care, în cauză, instanţa de apel, în mod legal în rejudecare, a analizat şi şi-a însuşit concluziile expertului exprimate în răspunsul la obiecţiuni din Dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Craiova.

Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., prin care se arată că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, este nefondat.

În argumentarea acestui motiv, recurenta a susţinut că aspectele reţinute de instanţă, respectiv susţinerile contradictorii ale reclamantei şi incapacitatea expertului de a demonstra cum se poate face o plată între două societăţi în lipsa unui raport contractual, nu reprezintă motivare în accepţiunea legii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Dispoziţiile evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel îndeplineşte aceste cerinţe, întrucât a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Instanţa de apel a examinat motivele de apel prin prisma apărărilor formulate de părţi relevante în raport de obiectul acţiunii, considerentele instanţei fiind clare şi explicite, exprimând raţiunile avute în vedere la adoptarea soluţiei astfel că, nu se poate susţine cu temei că decizia nu este motivată.

Motivul de recurs ce vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, va fi înlăturat.

Înalta Curte constată că argumentele aduse în susţinerea acestui motiv de recurs vizează aspecte de netemeinicie, făcând trimitere la probele administrate în cauză, respectiv la înscrisuri şi expertiza întocmită de expertul H., neputând face obiectul analizei în recurs.

Deşi recurenta invocă Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi Ordinul MFP nr. 2.226/2006, în realitate aspectele arătate reprezintă aspecte de netemeinicie, acestea neputând face obiectul recursului.

Motivul de recurs de ordine publică, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ. vizează faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să se considere învestită şi cu precizarea acţiunii formulată în faza apelului din primul ciclu procesual. Nici acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. (6) din vechiul C. proc. civ.:

"În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii."

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilităţii.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. filiala Bucureşti, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta SC C. SA, la plata sumei de 1.711.046,37 lei, reprezentând debit restant contravaloare lucrări executate şi neachitate şi penalităţi contractuale de întârziere calculate până la data de 14 februarie 2012 şi în continuare penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere până la plata integrală a sumei datorate.

La data de 3 aprilie 2013, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.749.194,94 RON, reprezentând: 7.718,46 RON debit şi 1.741.470,48 RON penalităţi de întârziere.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 din vechiul C. proc. civ., "La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:

2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii".

Art. 294 din acelaşi cod statuează că " În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală."

Raportat la dispoziţiile legale mai sus evocate, reiese că reclamanta SC A. SRL nu putea să-şi majoreze cuantumul pretenţiilor în apel, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de legiuitor în art. 294 alin. (2) din C. proc. civ.

Nu poate fi reţinută nici alegaţia recurentei în sensul că la fila 176 din dosarul primei instanţe şi-a precizat acţiunea, în sensul că a pretins suma de 300.000 RON, din precizarea la acţiune care se află la această filă nereieşind majorarea pretenţiilor cu această sumă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta SC A. SRL prin administrator judiciar D. SPRL filiala Bucureşti împotriva Deciziei nr. 283/2017 din 4 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta SC A. SRL prin administrator judiciar D. SPRL filiala Bucureşti împotriva Deciziei nr. 283/2017 din 4 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM