Scope of waiver of contractual late-payment penalties after compulsory enforcement of principal debt

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, la data de 4 ianuarie 2016, reclamanta SC A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a solicitat instanţei obligarea debitoarei la plata sumei de 278.990,69 euro reprezentând penalităţi de întârziere datorate şi calculate în baza contractelor de vânzare-cumpărare produse din data de 2 aprilie 2012.

Prin Sentinţa civilă nr. 342 din 25 aprilie 2016, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a admis în parte excepţia prescripţiei invocată de pârâta SC B. SRL şi a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantei SC A., în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente anului 2012; a admis în parte acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta SC A., obligând pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei următoarele sume: 78.104 euro, reprezentând penalităţi de întârziere aferente anului 2013; 144.317,61 euro, reprezentând penalităţi aferente anului 2014; 19.092,89 euro, reprezentând penalităţi aferente anului 2015 şi 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC B. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva Deciziei civile nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, recurenta susţine, în esenţă, că problema de drept material care se pune în cauză este aceea de a se stabili dacă debitorul datorează sau nu penalităţile stabilite în contract pentru întârziere în executarea obligaţiei principale, în cazul în care, după demararea de către creditor a procedurii de executară silită la data de 6 martie 2015 pentru executarea obligaţiei principale, respectiv după primirea somaţiei, debitorul execută obligaţia principală în întregime la data de 31 martie 2015, încheierea de încetare a executării fiind emisă în 8 aprilie 2015, creditorul neexprimând nici o rezervă cu privire la executarea obligaţiei principale, pentru ca ulterior, la data de 9 iunie 2015, creditorul să someze pe debitor pentru plata penalităţilor de întârziere stabilite prin contract, iar apoi, la data de 30 decembrie 2015, să promoveze acţiunea de faţă.

În opinia sa, au fost greşit aplicate prevederile art. 1539 C. civ., invocate în faţa instanţei de apel, potrivit cărora:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei".

Or, în speţă, reclamantul, creditor al obligaţiei contractuale asumate de către recurentă prin cele trei contracte, privind plata preţului la termenul stabilit şi a penalităţii pentru întârziere în plata obligaţiei principale, a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei principale, împrejurare ce rezultă fără niciun dubiu din actele şi lucrările dosarului.

În acest context, împrejurarea că la data de 9 iunie 2015, după aproape trei luni de la executarea obligaţiei principale, intimata creditoare somează pe recurentă pentru plata penalităţilor de întârziere, nu poate fi asimilată, în niciun caz, cu o acceptare a executării obligaţiei principale, sub rezerva plăţii penalităţilor.

Faţă de această situaţie, recurenta solicită ca instanţa de recurs să aprecieze că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normei de drept material aplicabilă în cauză, prezumţia relativă instituită de către legiuitor, aceea a renunţării la plata penalităţilor în cazul acceptării, fără rezerve, a executării obligaţiei principale, impunând creditorului obligaţiei sarcina de a proba eventuala exprimare a "rezervei", o astfel de obligaţie nefiind în sarcina debitorului, aşa cum, în mod greşit reţine instanţa de apel, atunci când conchide că "nu s-a dovedit desistarea creditoarei de dreptul de a percepe penalităţile stipulate pentru întârzierea debitoarei în executarea obligaţiei" şi că nu există alte "elemente care să justifice o renunţare expresă sau implicită a creditoarei la penalităţi", ori, în speţă, recurenta nu avea obligaţia de a dovedi o astfel de împrejurare, ci dimpotrivă, creditoarea ar fi trebuit să probeze, prin orice mijloc de probă, că a acceptat executarea obligaţiei principale sub rezerva plăţii ulterioare a penalităţilor.

Tot în acelaşi context, solicită să se constate că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că întrucât creditoare a fost "lipsită de posibilitatea de a solicita plata penalităţilor de întârziere în acest dosar execuţional", aceasta este îndreptăţită, oricând, să solicite plata penalităţilor de întârziere, deşi textul legal analizat nu face o astfel de distincţie, situaţia premisă fiind aceea a executării obligaţiei principale de către debitor, indiferent dacă executarea se face benevol sau pe calea executării silite, ocazie cu care, pentru a se putea cumula obligaţia principală cu penalitatea, este necesar ca creditorul să accepte executarea doar a obligaţiei principale, sub rezerva plăţii ulterioare a penalităţilor.

Consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşi că "acceptarea executării obligaţiei principale presupune iniţiativa debitorului şi primirea plăţii de către creditorul obligaţiei", fiind aşadar, necesară "o executare benevolă - ceea ce nu este cazul în speţă", deşi, în mod evident, art. 1539 C. civ. nu impune o astfel de condiţie.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că au fost încălcate normele de drept material, iar hotărârea atacată este nelegală şi susceptibilă de casare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă SC A. a formulat întâmpinare prin care a susţinut, în esenţă, că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu priveşte în mod real încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei norme de drept material, aşa încât se impune respingerea recursului printr-o decizie motivată, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În situaţia în care instanţa de recurs va constata că recursul este admisibil în principiu, intimata-reclamanta SC A. solicită instanţei să constate că în cauză nu este vorba de o problemă de drept controversată, sens în care apreciază că se impune respingerea recursului prin decizie motivată, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă SC B. SRL a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei, ca nefondate, întrucât problema de drept material care susţine că a fost greşit rezolvată de către instanţa de apel este una reală, având în vedere că prin cererea de recurs s-a urmărit să supună instanţei supreme examinarea "conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", astfel cum prevăd dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 10 mai 2017 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2017, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 15 noiembrie 2017, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţă, prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a pus în discuţie aplicarea greşită a prevederilor art. 1539 C. civ.

Recurenta a precizat că problema de drept care se pune în prezenta cauză este aceea de a se stabili dacă debitorul datorează sau nu penalităţile stabilite în contract pentru întârziere în executarea obligaţiei principale, în cazul în care, după demararea de către creditor a procedurii de executară silită la data de 6 martie 2015 pentru executarea obligaţiei principale, respectiv după primirea somaţiei, debitorul execută obligaţia principală în întregime la data de 31 martie 2015, încheierea de încetare a executării fiind emisă în 8 aprilie 2015, creditorul neexprimând nici o rezervă cu privire la executarea obligaţiei principale, pentru ca ulterior, la data de 9 iunie 2015, creditorul să someze pe debitor pentru plata penalităţilor de întârziere stabilite prin contract, iar apoi, la data de 30 decembrie 2015, să promoveze acţiunea de faţă.

Se constată că soluţia instanţei de apel este legală.

Potrivit art. 1539 C. civ.:

"Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei".

Astfel, textul legal enunţat permite cumulul executării în natură cu penalitatea stipulată pentru neexecutarea obligaţiei la timp sau în locul stabilit, iar conform tezei finale a acestuia, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale cât şi penalităţi, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

În acest context, verificând, în litigiul pendinte, dacă există elemente care să susţină prezumţia de care s-a prevalat pârâta SC B. SRL în combaterea acţiunii reclamantei A., instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, a reţinut cu justeţe că, în cauză, nu s-a dovedit desistarea creditoarei de dreptul de a percepe penalităţile stipulate pentru întârzierea debitoarei în executarea obligaţiei.

S-a constatat că pârâta şi-a întemeiat susţinerile pe împrejurarea că executarea silită ce a format obiect al Dosarului execuţional nr. xx/2015 al BEJ C. a vizat exclusiv debitul rezultat din raporturile dintre părţi, fără penalităţile de întârziere aferente acestuia - ceea ce, în opinia SC B. SRL, echivalează cu o acceptare, fără rezerve, a executării obligaţiei principale.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod legal că "acceptarea" executării obligaţiei principale presupune iniţiativa debitorului şi primirea plăţii de către creditorul obligaţiei (aşadar, o executare benevolă - ceea ce nu este cazul în speţă), iar argumentul invocat în apărare de debitoarea SC B. SRL nu a putut fi primit nici pentru aceea că penalităţile de întârziere nu puteau forma obiect al executării în dosarul execuţional menţionat.

Aceasta întrucât, executarea silită a avut la bază Biletul la Ordin emis de SC B. SRL la data de 7 august 2014, în valoare de 286.517,60 euro - care a fost refuzat la plată pentru lipsa totală de disponibil, iar creditoarea nu avea posibilitatea să execute, în baza Biletului la ordin, penalităţi de întârziere stipulate în contract, dar pe care titlul nu le prevedea.

De altfel, se poate observa că biletul la ordin a fost emis în considerarea debitului principal, fără a fi avute în vedere şi eventualele penalităţi de întârziere datorate de debitoare; în legătură cu acestea din urmă existând diverse diferende între părţi, precum cel indicat de către creditoarea-intimată în faza apelului, partea subliniind atunci faptul că a încercat în perioada executării silite a biletului la ordin (în cursul anului 2015) şi soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului vizând plata penalităţilor de întârziere. Demersurile amintite s-au soldat, însă, cu refuzul debitoarei sub aspectul reliefat.

Neexecutarea penalităţilor de întârziere în dosarul execuţional nr. 95/2015 al BEJ C. nu poate echivala cu o desistare a creditoarei de plata acestora, iar în lipsa altor elemente care să justifice o renunţare expresă sau implicită a creditoarei la penalităţi, s-a reţinut cu justeţe că reclamanta (creditoarea) este îndreptăţită să primească penalităţile solicitate în cauză.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Şiria împotriva Deciziei civile nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL Şiria împotriva Deciziei civile nr. 807 din 27 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM