Bank's appeal fails; unfair mortgage rate clauses annulled, partial fee recovery ordered

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 306 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de A. SA, a respins excepţia lipsei obiectului cererii de chemare în judecată, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de A. SA, a respins excepţia lipsei obiectului cererii de chemare în judecată, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., a respins cererea reconvenţională şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei A. SA suma de 2.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a cunoscut de la început drepturile şi obligaţiile sale, iar clauza referitoare la dobândă nu poate fi considerată drept una abuzivă, în condiţiile în care, timp de 12 luni, părţile au convenit asupra unei dobânzi fixe şi tot voinţa lor a fost ca, începând cu a 13-a lună, cuantumul acesteia să varieze.

În situaţia în care reclamantul era nemulţumit, putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referinţă, însă la momentul încheierii contractului a acceptat fără rezerve clauzele contractului.

Cât priveşte nulitatea clauzei privind instituirea garanţiei reale imobiliare asupra imobilului situat în Drobeta-Turnu Severin, s-a reţinut că proprietarii acestui imobil (C. şi D.) figurează ca părţi în contractul de împrumut ca garanţi, iar semnăturile acestora se regăsesc pe actul de împrumut, neputând astfel susţine că ar exista o viciere a consimţământului.

În ceea ce priveşte alegerea notarului, în măsura în care reclamantul ar fi considerat că notarul propus de bancă ar percepe tarife prea mari, avea posibilitatea să refuze încheierea acestui contract.

Referitor la nulitatea clauzei privind exigibilitatea (scadenţa) anticipată a creditului, s-a reţinut că s-a ajuns la o astfel de transmitere a drepturilor de către bancă în favoarea SC E. SRL tocmai pentru că împrumutatul nu şi-a respectat obligaţia principală din contract, aceea de a plăti la termen rata lunară.

Nu se poate imputa aşadar băncii executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către reclamant şi prin urmare nu ne aflăm în faţa unei nulităţi care să afecteze contractul de cesiune dintre bancă şi SC E. SRL

Soluţia cererii reconvenţionale, cu caracter subsidiar, s-a raportat la soluţia adoptată în cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul-pârât B. şi pârâta-reclamantă A. SA

Prin Decizia nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, s-a respins apelul formulat de pârâta A. SA şi s-a admis apelul formulat de reclamantul B. împotriva Sentinţei nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SRL. S-a anulat sentinţa apelată. S-a admis în parte acţiunea aşa cum a fost formulată şi precizată la data de 30 noiembrie 2011. S-a constatat nulitatea clauzei privind dobânda de referinţă variabilă prevăzută de art. 5 din Contractul de credit din 19 mai 2008. S-a constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare prevăzută de art. 9 lit. b) din Contractul de credit din 19 mai 2008. Au fost obligate intimata pârâtă şi apelanta pârâtă la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă variabilă - 5.407,97 euro şi comision de administrare - 561,30 euro, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume - 839,59 euro. S-a constatat nulitatea clauzei privind dobânda majorată. S-a constatat nulitatea clauzei privind dobânda anuală efectivă. S-au respins capetele de cerere privind executarea contractului conform graficului de rambursare iniţial, nulitatea clauzei privind exigibilitatea anticipată a creditului precum şi a celor referitoare la cesiunea contractului de credit şi garanţia reală imobiliară. Au fost obligate intimata SC E. SRL şi apelanta pârâtă A. SA la 5.400 RON cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B. şi pârâtele A. SA şi SC E. SRL

Prin Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2011, s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă SC E. SRL, invocată de către recurentul-reclamant B., ca nefondată. S-au admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. SA şi de recurenta-pârâtă SC E. SRL împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă. A fost casată în întregime decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a respins recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a mai pronunţat asupra cererii reconvenţionale formulate de către pârâta A. SA, iar decizia nu conţine considerente privitoare la această cerere reconvenţională, astfel că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea mai multor principii de drept ce guvernează procesul civil.

Instanţa de apel avea obligaţia să reitereze sau să pună în discuţia părţilor cererea reconvenţională, pentru a nu încălca limitele devoluţiunii reglementate prin art. 295 C. proc. civ., prima teză, care reglementează obligaţia instanţei de a verifica sentinţa în limitele învestirii primite prin cererea de apel.

În plus, prin maniera în care a procedat, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 296 teza I C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, în sensul că, poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, ajungându-se la situaţia paradoxală în care, deşi se anulează în tot sentinţa apelată, se admite în parte acţiunea, aşa cum a fost formulată şi precizată, fără, însă, a se mai pronunţa în vreun fel asupra cererii reconvenţionale formulate de pârâta A. SA, al cărei apel a fost respins.

Fiind fondate criticile ce atrag casarea deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai procedat la analizarea celorlalte motive de recurs invocate şi care vizează aspecte ce ţin de modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată şi de fondul cauzei, motive analizate cu ocazia rejudecării.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul declarat de recurentul-reclamant B., prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, este nefondat.

Astfel, s-a reţinut că art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva nr. 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la "exigibilitatea/scadenţa anticipată a creditului" prevăzute la pct. 4.11. şi la secţiunea 8, art. 8.3. din condiţiile generale de creditare, instanţa supremă a reţinut că în mod corect nu au fost considerate abuzive, având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăţi financiare/de credit, în cazul unor situaţii neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca recurentul-reclamant să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.

Astfel, neîndeplinirea obligaţiilor de plată ale împrumutatului faţă de o altă instituţie de credit atrage scadenţa anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituţia respectivă, determinând executarea silită a bunurilor şi veniturilor împrumutatului şi implicit o diminuare a bonităţii şi garanţiilor oferite de acesta.

Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligaţii stipulate în convenţia de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanţie şi de a conserva bunurile aduse în garanţie, obligaţii expres menţionate în art. 7 din convenţia de credit. Aceste obligaţii sunt esenţiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenţei anticipate a creditului, aceasta fiind raţiunea pentru care părţile au prevăzut în contractele de credit articolul 8.3 din condiţiile generale.

Tocmai prin modul de formulare extrem de clar, părţile au acceptat şi au înţeles să considere că obligaţiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligaţii esenţiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligaţiile pe care o parte le consideră esenţiale, prevenindu-l asupra importanţei executării acestora şi pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esenţial al neexecutării.

Aceste clauze, cuprinse în condiţiile generale, nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariţia unor situaţii de fapt, neprevăzute, care fac improbabilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului. Or, raţiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situaţii de fapt evidente, se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu banca.

Simpla existenţă în contract a acestor clauze, acceptate de recurentul-reclamant prin semnarea contractului, nu poate conduce la reţinerea ca abuzivă a acestora sau se poate proceda la analiza lor pe parcursul executării.

Mai mult, din examinarea considerentelor deciziei atacate s-a constatat că instanţa de apel a procedat la analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8.1 din Secţiunea 8 - "Scadenţa anticipată", răspunzând acestora prin considerente comune, ştiut fiind că instanţa de control judiciar nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiaşi articol, prin aceeaşi secţiune a contractului de credit şi care vizează situaţiile în care banca poate declara scadenţa anticipată a creditului era firesc ca instanţa să le analizeze împreună şi să răspundă prin considerente comune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a găsit nefondată şi cea de a doua critică de recurs formulată, instanţa de apel apreciind, în mod corect şi judicios, legalitatea clauzei reglementate la art. 10 din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar.

În acest sens, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză, pe baza probelor administrate, şi a făcut o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. proc. civ., art. 966 C. civ. şi art. 2, art. 9 şi art. 24 din Legea nr. 136/1995.

Clauza înscrisă la art. 10 din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, potrivit cu care "Banca poate cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile sale din prezentul contract", nu poate fi considerată, ab initio, ca fiind abuzivă, întrucât această clauză nu are ca obiect conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ci este exterioară lor, şi anume, priveşte posibilitatea asumată de către bancă de a-şi substitui un terţ cu privire la drepturile şi obligaţiile sale. Deci, nu poate fi vorba de incidenţa art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind reglementate la art. 7 din condiţiile generale de creditare - "obligaţii şi drepturi".

Pe de altă parte, sancţiunea prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu este nulitatea clauzei, ci posibilitatea de a cere despăgubiri sau rezilierea clauzei.

Prin urmare, constatarea ca abuzivă a clauzei nu ar conduce la nulitatea contractelor de cesiune succesivă, al căror regim este reglementat de art. 1393 C. civ., ale cărui dispoziţii au fost respectate în cauză şi nu ar fi avut aptitudinea de a atrage nulitatea contractelor de cesiune ulterioare, întrucât regimul lor juridic este reglementat de art. 1393 C. civ.

Totodată, s-a reţinut că, în speţă, este vorba despre un drept de consum, fiind supus analizei un contract de credit, iar legea aplicabilă este Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, care, la art. 20, stipulează că:

"Prevederile prezentei legi se completează cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000".

În accepţiunea art. 4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauză abuzivă este considerată acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi "prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În definiţia legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, şi anume: caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv (art. 4 alin. (2).

În ceea ce priveşte exigenţa bunei-credinţe, s-a precizat că buna-credinţă contractuală este prezumată de lege, art. 970 din C. civ. având o aplicare generală.

Legea nr. 193/2000 introduce noţiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual presupune o anume potrivire între drepturile şi obligaţiile părţilor, o justă repartizare a acestora, pe întreaga durată. Prin opoziţie, dezechilibrul contractual înseamnă nepotrivire, discrepanţă între elementele conţinutul contractului, adică alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau altuia dintre talgerele balanţei, fie că aceasta afectează însăşi naşterea contractului, fie că priveşte executarea lui.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor se obiectivează în funcţie de specificul fiecărei clauze abuzive; de obicei, dezechilibrul contractual rezultă ex re din chiar stipularea unei astfel de clauze. Aşa cum se precizează în lege, dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obţinut de comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc, dat fiind faptul că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis meractorum est lucrum). Caracterul semnificativ al dezechilibrului se poate aprecia în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul interpretării sistematice a contractului.

În afară de o definiţie legală a clauzei abuzive, legea ne oferă şi elemente de identificare in concreto a acestor clauze, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste dispoziţii contractuale pentru a fi considerate abuzive.

Astfel, clauzele care au fost negociate direct cu consumatorul nu pot fi considerate abuzive; este soluţia ce se desprinde din interpretarea per a contrario a art. 4 alin. (1) din lege. Sarcina probei negocierii directe cu consumatorul revine comerciantului (art. 4 alin. (3), iar clauzele contractuale vor fi interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, şi separat, de sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării sistematice "a ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare la reglementarea de ansamblu a contractului.

În cauză, recurentul-reclamant B. a susţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 10 din condiţiile generale de creditare, întrucât, pe de o parte, prin transformarea debitului de plată către A. SA într-un sold scadent anticipat se creează un dezechilibru semnificativ, iar, pe de altă parte, această prevedere contractuală nu ar fi fost negociată în mod direct cu recurentul.

Instanţa supremă, a reţinut că, în speţă, clauza invocată de către recurentul-reclamant nu poate fi considerată abuzivă deoarece, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, în înţelesul legii, aşa cum s-a arătat mai sus ( dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea în detrimentul comerciantului, recurenta-pârâtă A. SA, prin anularea clauzei), iar din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea-credinţă. Dimpotrivă, consumatorul, recurentul-reclamant îşi invocă propria culpă, prin posibila neîndeplinire a uneia dintre obligaţiile sale, aceea de plată a ratelor la scadenţă.

Faptul că debitorul obligaţiei, în speţă, recurentul-reclamant, ar putea fi în incapacitate de plată, nu justifică declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale, prin cesionarea creanţei schimbându-se doar titularul dreptului de a încasa creanţa, şi nicidecum drepturile şi obligaţiile creditorului.

În aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii contractului, circumstanţele şi exprimarea clară şi inteligibilă a clauzelor acestuia, toate, în condiţiile unei obligaţii rezonabile a consumatorului, şi nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, aşa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. (6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Cât priveşte susţinerea recurentului-reclamant în sensul că această prevedere contractuală, stipulată la art. 10, nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din contractul de credit bancar, cu titlu de "clauze speciale", s-a stipulat:

"Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime", astfel încât, faţă de conţinutul acestei clauze, instanţa supremă a apreciat critica recurentului drept nefondată.

De altfel, instanţa a observat că, la data încheierii contractului, recurentul-reclamant a avut un consimţământ informat, dată fiind competenţa notorie a acestuia, care avea o pregătire economică superioară, fiind funcţionar şi care nu a solicitat informaţii suplimentare cu privire la înţelesul clauzelor din contract, pregătirea sa profesională fiind suficientă pentru o reprezentare reală şi corectă a drepturilor şi obligaţiilor decurgând din contractul încheiat.

Astfel fiind, nu s-a putut constata vreo încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în aprecierea asupra clauzei înscrise la art. 10 din condiţiile generale, respectiv, această clauză nu poate fi considerată abuzivă, aşa încât şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost găsit nefondat.

Deopotrivă, s-a reţinut că este nefondat şi motivul de recurs invocat în cadrul acestei critici, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Într-o altă exprimare, motivul de modificare priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, vădit neîndoielnic, instanţa de judecată îi schimbă natura ori înţelesul.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Din această perspectivă, coroborată cu critica încadrată în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu este prezent cazul de nelegalitate, deoarece instanţa de judecată nu a schimbat natura juridică a contractului încheiat între părţi, ci a interpretat clauza contractuală stipulată în convenţia părţilor în funcţie de convingerea sa.

Astfel, s-a reţinut că, prin art. 977 C. civ., legiuitorul a instituit una din regulile generale de interpretare a contractelor, aceea a voinţei reale a părţilor, textul precizând că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

În interdependenţă cu această regulă cu caracter general, art. 982 C. civ. reglementează o regulă specială, aceea a interpretării coordonate, în sensul că - toate clauzele convenţiei se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg, plecându-se de la premisa că în cazul oricărui contract, clauzele acestuia alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse de contextul în care se încadrează.

Aplicând regulile de interpretare conţinute de art. 977 şi art. 982 C. civ. acestei clauze, în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut că prevederea referitoare la dreptul băncii nu face altceva decât să consacre dreptul de a cesiona recunoscut de lege.

Totodată, s-a constatat că nici critica ce priveşte caracterul abuziv al clauzei privind obligaţia de a încheia contractul de ipotecă la biroul notarial cu care banca are încheiat contract de colaborare, nu este fondată, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, nu poate fi reţinută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată şi că, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Or, o asemenea clauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ, în sensul celui prevăzut de Legea nr. 193/2000, dezechilibru care se analizează strict prin raportare la drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi prin contractul încheiat, nu printr-o prospectare a pieţei serviciilor notariale, aşa cum greşit se susţine de către recurentul-reclamant prin această ultimă critică din recurs.

După casare, prin Decizia nr. 689/2016 din 13 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul B. şi de pârâta A. SA împotriva Sentinţei nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SRL

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B., recurs admis prin Decizia nr. 484 din 21 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011. S-a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, nemotivarea hotărârii constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

În speţă, decizia instanţei de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, întrucât nu a fost motivată în fapt şi drept sub toate aspectele invocate sau a fost motivată lapidar, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondate apelurile, reţinând că, în ceea ce priveşte apelul reclamantului B., modul în care instanţa de recurs a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatorie pentru instanţa care rejudecă, motiv pentru care s-a apreciat că nu mai pot fi puse în discuţie problemele de drept tranşate de instanţa supremă, respectiv cele referitoare la scadenţa anticipată a creditului şi cesiunea drepturilor contractuale, având în vedere că s-a stabilit că acestea nu sunt abuzive.

De asemenea, s-a apreciat de către instanţa de apel, în rejudecare, faptul că sunt nefondate şi criticile reclamantului referitoare la dobândă şi comisionul de administrare, reţinându-se sub acest aspect argumentarea instanţei de casare expusă cu ocazia respingerii clauzelor referitoare la scadenţa anticipată a creditului şi cesionarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale către un terţ.

Or, analizând decizia de casare, s-a observat că în cuprinsul acesteia s-a stabilit că anumite clauze nu sunt abuzive, respectiv cele referitoare la scadenţa anticipată a creditului şi cesionarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale către un terţ, însă judecătorii nu au făcut niciun fel de apreciere cu privire la celelalte două clauze, privind dobânda şi comisionul de administrare, care practic ar trebui să fie rejudecate. Mai mult decât atât, instanţa de apel, în rejudecare, a respins recursul reclamantului, apreciind că nu sunt abuzive clauzele litigioase, inclusiv cele cu privire la care instanţa supremă nu a argumentat nimic şi pe care curtea de apel trebuia să le reanalizeze, respectiv clauzele privind dobânda şi comisionul de administrare.

În consecinţă, s-a constatat că, în speţă, instanţa s-a pronunţat în mod irevocabil asupra clauzelor privind exigibilitatea anticipată a creditului şi cesiunea contractului de credit, prin respingerea acestora atât în apel, cât şi în recurs, acestea intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât nu mai puteau fi reevaluate în apelul după casare şi nici examinate în acest recurs.

Nu puteau fi valorificate dezlegările date de instanţa supremă în decizia de casare, curtea de apel trebuind să realizeze o analiză totală a fondului şi nu să aprecieze, cum în mod greşit a făcut, că instanţa de recurs, în prima casare, a dat deja o dezlegare clauzelor evocate anterior.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind nemotivată în fapt şi drept cu privire la clauzele vizând dobânda şi comisionului de administrare, prin raportare la criticile esenţiale invocate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii.

Instanţa de apel nu a valorizat probatoriul administrat. În cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a reţinut că motivul de apel referitor la probatorii nu se mai impune a fi analizat întrucât, la judecata în apel, în primul ciclu procesual, a fost completat probatoriul cu interogatoriu, expertiză contabilă şi înscrisuri, soluţia fiind pronunţată pe baza tuturor probelor ce au fost administrate în dosar.

Din această perspectivă, critica recurentului este întemeiată, urmând ca instanţa de apel, în rejudecare, să valorizeze întreg probatoriul administrat, indicând în concret care au fost probele care au format convingerea instanţei în luarea soluţiei, înlăturând astfel confuzia creată reclamantului referitor la ignorarea probatoriului sau respingerea acestuia ca neconcludent.

Totodată, hotărârea atacată urmează a fi casată şi din perspectiva faptului că decizia din apel nu corespunde exigenţei motivării hotărârilor judecătoreşti, recurentul susţinând că aceasta cuprinde contradicţii în considerente.

Sub acest aspect, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut că, în speţă, clauzele litigioase au fost negociate, iar ulterior a analizat dezechilibrul semnificativ, cu toate că, astfel cum susţine reclamantul, negocierea clauzelor reprezintă un fine de neprimire în verificarea jurisdicţională a mecanismului abuziv al clauzelor.

În realitate, instanţa de apel, sub acest aspect, a reţinut că argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, expuse cu ocazia soluţionării recursului, îşi păstrează valabilitatea şi în analiza clauzelor referitoare la dobândă şi comisionul de administrare, după care a reţinut că, în cauză, nu a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fără a cerceta starea de fapt în amplitudinea sa. Singurele argumente expuse de către instanţa de apel au vizat faptul că reclamantul avea cunoştinţă de variabilitatea acestor clauze la momentul încheierii contractului de credit, fără a analiza în concret dacă respectivele clauze sunt sau nu abuzive din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, s-a constatat a fi fondată şi critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi confundat mecanismul nulităţii absolute a clauzelor abuzive cu reducerea prestaţiilor la cererea reclamantului.

Analizând hotărârea atacată din această perspectivă, s-a constatat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui motiv de apel, astfel încât, instanţa supremă a constatat că litigiul nu a fost soluţionat sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa.

Reclamantul B. a mai susţinut că instanţa de apel a analizat dezechilibrul semnificativ din unghiul intereselor băncii, afirmând că acest lucru excede cadrului dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece acest dezechilibru semnificativ a fost verificat, dacă există sau nu, în detrimentul consumatorului.

Practic, instanţa de apel a evocat articole din contractul de credit din care rezultă mecanismul majorării dobânzii, invocând că acest mecanism era cunoscut reclamantului, fără a efectua o analiză şi din perspectiva consumatorului, care să răspundă în concret criticilor acestuia, aspect ce urmează a fi analizat şi verificat în rejudecare.

De asemenea, instanţa de apel, în rejudecare, urmează a analiza şi critica reclamantului referitoare la faptul că instanţa s-a abătut de la obiectul acţiunii, fundamentându-şi soluţia pe considerente de drept comun, deşi cererea introductivă era una specifică protecţiei consumatorului.

Analizând decizia atacată, s-a constatat că, într-adevăr, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 969 C. civ. sunt incidente în speţă, prin raportare la prevederile contractuale care consfinţesc voinţa părţilor, concluzia instanţei în urma analizei acestor prevederi fiind aceea că, în speţă, clauzele contractuale nu ar avea un caracter abuziv.

Curtea de Apel Craiova trebuia să interpreteze dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 prin raportare la clauzele invocate de reclamant şi să verifice în ce măsură clauzele contestate corespund sau nu exigenţei normelor în materia protecţiei consumatorului, şi nu să se limiteze la îndeplinirea condiţiilor de validitate a actului juridic din perspectiva dreptului comun.

În plus, recurentul a criticat şi faptul că instanţa de apel nu a precizat factorii externi din structura DRV/CRS şi nici indicii pieţei financiar-bancare în funcţie de care variază costul resurselor de creditare.

Sub acest aspect, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut în cuprinsul deciziei recurate că modificarea dobânzii nu putea fi anticipată nici de către bancă, întrucât aceasta ţine şi de factori externi, fără a-i indica în concret, astfel încât, în rejudecare, curtea de apel urmează să se pronunţe şi sub acest aspect, precum şi asupra chestiunii privind rezilierea contractului, care la fel nu a fost verificată în apel.

Totodată, recurentul-reclamant a contestat decizia atacată şi din perspectiva comisionului de administrare, susţinând că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, acordând putere normativă O.U.G. nr. 50/2010, contestându-se, de asemenea, şi aspectul vizând perceperea a două costuri pentru aceleaşi operaţiuni, respectiv comisionul de administrare şi dobânda de referinţă variabilă.

Analizând decizia atacată, s-a constatat că instanţa de apel a reţinut în considerente că, în convenţie, este prevăzut comisionul de administrare, cuantumul acestuia şi modul de percepere, concluzionând astfel că nu ar exista vreun argument pentru a considera abuzivă această clauză, cu atât mai mult cu cât însuşi legiuitorul acceptă perceperea acestui tip de comision prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va răspunde şi acestor critici, argumentând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel nu a analizat cauza pe fond din perspectiva criticilor invocate de reclamant, cu privire la clauzele vizând dobânda (respectiv, dobânda de referinţă variabilă, dobânda majorată, dobânda anuală efectivă) şi comisionul de administrare a creditului, urmând a se pronunţa asupra aspectelor invocate de către reclamant în cuprinsul cererii, cu expunerea argumentată a mecanismului care susţine soluţia ce se va pronunţa în rejudecare prin raportare la criticile invocate de parte.

În ceea ce priveşte critica reclamantului referitoare la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale, instanţa de recurs a constatat că, potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi date prin decizia de casare, deşi instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în lipsa recursului părţii interesate, respectiv al pârâtei A. SA, acesta nu poate constitui un motiv de recurs, întrucât lipseşte interesul reclamantului din această perspectivă.

Primind din nou cauza pentru rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reţinut că prima instanţă nu a analizat capetele de cerere privind dobânda majorată, dobânda anuală efectivă, comisionul de administrare a creditului şi cesiunea contractului de credit şi a motivat sumar hotărârea apelată, ceea ce echivalează cu necercetarea pe fond a cauzei, astfel încât se impune admiterea apelurilor şi anularea sentinţei atacate, potrivit prevederilor art. 297 teza I din C. proc. civ., cu consecinţa evocării fondului.

Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Prin urmare, rejudecarea cauzei a avut loc în limitele stabilite şi în raport de dezlegările de drept date de instanţa supremă în cele două decizii de casare pronunţate în cauză.

Astfel, în esenţă, se reţine că au fost trimise spre rejudecare, pe fond, capetele de cerere referitoare la dobânda variabilă, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare şi comisionul de administrare, precum şi cererea reconvenţională.

S-a constatat şi că nu există contradicţie între cele două decizii de casare pronunţate în cauză, aşa cum a susţinut apelanta pârâtă.

În Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând pe fond doar criticile formulate de reclamantul B. cu privire la respingerea ca nefondate a capetelor de cerere vizând exigibilitatea anticipată a creditului, executarea contractului conform graficului iniţial, cesiunea contractului de credit şi garanţia reală imobiliară şi reţinând ca fondate criticile ce atrag casarea deciziei recurate, nu a mai procedat la analizarea celorlalte motive de recurs invocate cu privire la aspectele referitoare la fondul celorlalte capete de acţiune ale cererii de chemare în judecată şi cererii reconvenţionale, arătând că aceste motive urmează să fie analizate cu ocazia rejudecării.

Prin Decizia nr. 484 din 21 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel nu a făcut niciun fel de apreciere cu privire la clauzele privind dobânda şi comisionul de administrare, care practic ar trebui să fie rejudecate.

Evocând fondul, Curtea a reţinut că litigiul de faţă este supus normelor speciale ale protecţiei consumatorului, astfel încât principiul forţei obligatorii a contractelor legal încheiate, prevăzut de art. 969 din C. civ., nu împiedică examinarea nulităţii clauzelor pretins abuzive din convenţia de credit.

În cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus conţinutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE şi a stabilit competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Art. 4 din acelaşi act normativ prevede că "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (...) (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua". "În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese ( art. 7 din Legea nr. 193/2000).

S-a constatat că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică retroactiv şi, prin urmare, nu este incidentă în speţă, deoarece a fost adoptată ulterior încheierii contractul de credit analizat, în vederea asigurării unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene cu privire la contractele de credit pentru consumatori, dând posibilitatea debitorilor să beneficieze de condiţii mai avantajoase, de transparenţă şi liberă concurenţă.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de către bancă, în care consumatorul nu poate să intervină, având doar opţiunea de a alege un anumit tip de contract şi de a adera sau nu la el. Prin urmare, operează prezumţia legală că nu a fost negociat, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, iar dacă profesionistul pretinde că a negociat unele sau chiar toate clauzele, este datoria lui să administreze probe în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. În speţă, însă, această probă nu s-a făcut.

În spiritul Legii nr. 193/2000 şi al Directivei CEE nr. 93/13, este exclus din cadrul controlului caracterului abuziv obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiţia ca acele clauze, care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj uşor inteligibil ( art. 6 din Legea nr. 193/2000).

Cu privire la clauza referitoare la caracterul variabil al dobânzii, Curtea a reţinut că dobânda face parte din preţul contractului, dar aceasta nu exclude pur şi simplu clauza controlului instanţei, fiind necesar să se analizeze şi dacă această clauză este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil ( art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000).

Banca se poate pune la adăpost de eventuale evenimente care pot apărea pe piaţa financiară, mai ales în contractele pe perioadă îndelungată, riscurile urmând a fi, însă, distribuite, dar nu în mod discriminatoriu şi unilateral, ci în mod previzibil pentru consumator, prin descrierea în concret a motivelor care pot conduce la ajustarea dobânzii şi a formulei de calcul.

CJUE a statuat că este în competenţa instanţei naţionale să stabilească dacă o clauză de "modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului, fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri şi fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare" este sau nu abuzivă.

Nu este interzisă modificarea costurilor aferente serviciului, dar împrumutatul trebuie să cunoască, în mod real, la încheierea contractului, mecanismul de modificare a ratei dobânzii.

Curtea de apel a reamintit hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, în care CJUE a statuat că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală "cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului …la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte".

Clauza ce vizează "dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile A." nu corespunde exigenţelor descrise, deoarece nu permite consumatorului să identifice mecanismul prin care banca va determina rata dobânzii după expirarea primelor 12 luni de derulare a contractului. Dimpotrivă, această sintagmă lasă la libera apreciere şi voinţă a băncii modul de calcul al dobânzii, în lipsa oricărui mecanism de stabilire ori de evoluţie a acestei părţi variabile a dobânzii.

Clauza inserată în art. 5 din convenţia de credit analizată în speţă, ca întreg contractul, nu a fost negociată.

Nici prevederile art. 2.10 din condiţiile generale nu lămuresc întinderea acestei obligaţii, deoarece raportează "dobânda de referinţă variabilă" atât la costul resurselor de creditare (pct. 2.10.a,), cât şi la indicele de referinţă EURIBOR ( pct. 2.10.b).

Prin urmare, fiind neclar şi neinteligibil redactată şi, totodată, nefiind negociată, clauza examinată este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Instanţa judecătorească nu poate, însă, interveni şi modifica o clauză contractuală, deoarece nu se poate substitui voinţei părţilor.

După declararea nulităţii parţiale a clauzei referitoare la dobânda variabilă, modul de calcul al acestei dobânzi urmează să fie stabilit prin negociere, de către părţi.

Fiind parţial înlăturată din contract clauza care stabileşte dobânda variabilă, prin înlăturarea componentei vizând dobânda de referinţă variabilă, această componentă a dobânzii variabile urmează să fie negociată de către părţi. Prin urmare, în contract rămâne obligaţia de plată a dobânzii variabile, doar că una dintre componentele acestei dobânzi urmează să fie negociată.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită cererea de restituire a dobânzii achitate cu acest titlu, determinarea sumelor plătite în plus, în temeiul clauzei abuzive înlăturate, urmând să aibă loc după ce consumatorul va negocia cu banca dobânda contractului.

Cu aceeaşi motivare, că instanţa nu poate modifica, ci doar înlătura clauza declarată nulă, ca fiind abuzivă, se reţine că este inadmisibilă cererea reconvenţională formulată de A. SA, referitoare la adaptarea de către instanţă a prevederilor contractului ( adaptare ce nu poate interveni decât în ipoteza în care s-ar fi invocat şi dovedit impreviziunea, pe calea dreptului comun).

Potrivit hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C76/2010, menţiunea referitoare la dobânda anuală efectivă, permisă în contractul de împrumut bancar, pentru a fi clar şi inteligibil redactată, trebuie exprimată printr-o formulă matematică, astfel încât să se poată calcula, respectiv verifica întinderea acestei obligaţii.

Nu este interzis băncilor să prevadă în contractele încheiate cu consumatorii clauze referitoare la evoluţia în timp a nivelurilor dobânzilor, numai că aceste clauze trebuie să fie determinate printr-un mecanism clar, într-un limbaj uşor inteligibil şi care să permită consumatorului să întrevadă consecinţele economice ale clauzei.

În speţă, în art. 6 din contract, s-a prevăzut o dobândă anuală efectivă de 8,69% pe an, dar explicând modul de calcul al acestei dobânzi, s-au prevăzut: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentaţiei, de acordare credit şi de administrare, cheltuielile efectuate cu încheierea poliţei de asigurare de viaţă, precum şi costuri nedeterminate, cum ar fi: comisionul de urmărire riscuri, precum şi orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului, astfel încât nu s-a îndeplinit cerinţa transparenţei. Clauza nu a fost negociată, şi este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Prin urmare,, este lovită de nulitate.

Referitor la dobânda majorată, prevăzută de art. 7 şi 8 din contract, cu caracter de penalizare pentru întârzierea în restituirea creditului, Curtea reţine că prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece contractul analizat a fost încheiat la data de 19 mai 2008, fiind supus normelor prevăzute de O.G. nr. 9/2000.

Or, în aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, făcându-se referire la art. 969 alin. (1) din C. civ., în recursul în interesul legii pronunţat prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat:

"Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

În consecinţă, Curtea a reţinut că prevederile referitoare la dobânda majorată sunt nule.

Comisionul de administrare, prevăzut de art. 9 lit. b) din contract, de 0,05% din valoarea creditului, respectiv de 18,71 euro lunar, face parte din preţul total al contractului. Clauza este, însă, neclară, insuficient definită, nu a fost negociată şi creează un dezechilibru între prestaţii, contrar bunei-credinţe, deoarece, raportat la perioada îndelungată de derulare a contractului, echivalează cu o dobândă fixă, fără suport legal.

Prin O.U.G. nr. 50/2010, adoptată ulterior încheierii contractului examinat, legiuitorul a permis inserarea unui comision de administrare în contractul de credit, dar a stabilit că un asemenea comision poate fi perceput, dar trebuie indicate concret cheltuielile efectuate de bancă pentru monitorizarea, înregistrarea şi efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării sau rambursării creditului acordat consumatorilor.

Constatând nulitatea clauzei referitoare la comisionul de administrare, Curtea a constatat că se impune repunerera părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea apelantei pârâte A. SA la restituirea comisionului încasat nelegal, de 561,30 euro, conform expertizei întocmite în Dosarul nr. x/2011, în apel.

Prin aceeaşi lucrare de specialitate, s-a calculat şi comisionul de administrare încasat ilegal de intimata SC E. SRL, în valoare de 74,84 euro, dar această sumă nu a fost acordată prin Decizia nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, iar reclamantul B. a achiesat la această soluţie, neatacând-o prin recursul promovat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 785/2017 şedinţa din camera de consiliu de la 26 octombrie 2017 a admis apelul declarat de reclamantul B. şi a respins ca nefondat apelul declarat de A. SA.

Potrivit prevederilor art. 297 alin. (1) teza I din C. proc. civ., Curtea a anulat sentinţa apelată şi, pe fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul-pârât B.

A respins capătul de acţiune referitor la restituirea dobânzii variabile achitate.

A constatat că există autoritate de lucru judecat cu privire la respingerea capetelor de acţiune prin care s-a solicitat să se constate nulitatea clauzelor referitoare la exigibilitatea anticipată a creditului, executarea contractului conform graficului iniţial, cesiunea contractului de credit şi garanţia reală imobiliară.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă A. SA, ca inadmisibilă.

Pe fond, a constatat: nulitatea parţială a prevederilor art. 5 teza finală, cu privire la dobânda de referinţă variabilă, nulitatea clauzei privind comisionul de administrare, prevăzut de art. 9 lit. b), nulitatea prevederilor art. 7 şi 8, referitoare la dobânda majorată şi nulitatea clauzei referitoare la dobânda anuală efectivă, din art. 6 din Contractul nr. x/19 mai 2008.

Pârâta-reclamantă A. SA a fost obligată la restituirea sumei de 561,30 euro, reprezentând comision de administrare şi la dobânda aferentă acestei sume începând cu data prezentei decizii şi până la achitare.

S-a respins cererea de restituire a comisionului de administrare faţă de E. SRL

Totodată, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. şi, reţinând că pârâtele sunt deopotrivă căzute în pretenţii, că nu există solidaritate între acestea şi că reclamantul nu a solicitat alte cheltuieli de judecată decât cele ce i-au fost acordate prin Decizia nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2011, a obligat pe pârâte să plătească reclamantului câte 2700 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta-reclamantă A. şi pârâta SC E. SRL.

Prin motivele de recurs formulate de recurenta A., aceasta a solicitat modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a invocat următoarele motive de recurs:

1) Încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esenţă, că au fost încălcat limitele rejudecării întrucât instanţa supremă, prin Decizia de casare nr. 228 din 28 ianuarie 2015 a statuat că sancţiunea aplicabilă clauzelor abuzive nu este nulitatea clauzei, ci posibilitatea de a cere despăgubiri sau rezilierea clauzei, iar Curtea de Apel Craiova s-a pronunţat în sensul aplicării sancţiunii nulităţii clauzelor abuzive.

Sub aspectul caracterului semnificativ al dezechilibrului, descris la pagina 28 a deciziei de casare, instanţa de apel nu a procedat la un astfel de examen al contractului.

De asemenea, instanţa de apel nu a utilizat metoda interpretării sistematice, indicată de instanţa supremă la pagina 29 a deciziei şi nici nu a indicat probele care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei, nu a verificat în ce măsură clauzele invocate corespund sau nu exigenţelor normelor în materia protecţiei consumatorului, cu expunerea argumentată a mecanismului care susţine soluţia ce s-a pronunţat în rejudecare prin raportare la criticile invocate de parte.

Dezlegările obligatorii ale instanţei supreme au fost ignorate de instanţa de apel, iar recurenta a prezentat în detaliu încălcările pe care le invocă.

2) Hotărârea instanţei de apel este nemotivată, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deşi la data de 24 iunie 2011, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanţă, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei apărări care ar fi condus la respingerea acţiunii faţă de A. Mai mult, instanţa de apel s-a limitat la declararea nulităţii clauzelor contractuale, fără a arăta care au fost argumentele în fapt şi în drept care susţin soluţia, aceasta fiind nemotivată.

3) Hotărârea încalcă dispoziţiile art. 969, 977 - 979, 981 - 985 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865.

În esenţă, recurenta a arătat că interpretarea clauzelor contractuale nu poate fi realizată prin scoatere din context, atunci când printr-o astfel de interpretare se intră în contradicţie cu înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Calificarea dată de Curtea de Apel Craiova în sensul că părţile au încheiat un contract de adeziune este profund eronată întrucât clientul nu este captiv, iar oferta de a contracta nu a fost făcută de o industrie de monopol, contractul de credit intrând în sfera contractelor obligatorii, diferite de cele de adeziune.

Contractul de credit a fost unul negociat întrucât oferta de împrumut a pornit de la suma cerută de client şi nu oferită de bancă după un calcul predeterminat.

Dobânda variabilă nu a fost stabilită pur potestativ, ci supusă unei duble condiţii rezolutorii şi suspensive în acelaşi timp, referitoare la costul resurselor de creditare, concept obiectiv şi inteligibil pentru orice consumator mediu.

De asemenea, au fost ignorate prevederile art. 2.4 din Condiţiile generale care prevedeau formula de calcul a dobânzii contractuale.

Recurenta a mai arătat că au fost redactate în mod clar şi neechivoc clauzele din art. 7 şi 8 ale contractului de creditare, pentru înţelegerea acestora nefiind necesară o pregătire de specialitate.

4) Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:

4.1 Hotărârea este nelegală din perspectiva art. 1 raportat la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Soluţia de eliminare a clauzelor contractuale şi de restituire a sumelor achitate este contrară art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale fiind transparente şi inteligibile, faţă de pregătirea profesională a intimatului-reclamant.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a prezentat şi practica judiciară în această materie a Curţii Europene de Justiţie.

4.2 Hotărârea este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) raportat la art. 5 din Legea nr. 193/2000, întrucât instanţa de apel a considerat că este întrunită ope legis condiţia dezechilibrului semnificativ, fără a arăta în concret în ce a constat dezechilibrul afirmat.

În privinţa negocierii clauzelor contractuale, au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din lege întrucât o astfel de obligaţie nu există în cazul recurentei, întreaga legislaţie a consumerismului neimpunând obligaţia negocierii individuale.

Obligaţia esenţială a recurentei este cea de informare prealabilă a consumatorului şi aceasta a fost respectată.

De altfel, aceasta este şi practica instanţei europene în cauza C-348/14.

Acceptarea de către bancă a ofertei transmisă de intimatul consumator echivalează cu negocierea contractului în forma cea mai simplă şi cu încheierea perfect valabilă a contractului.

4.3 Hotărârea încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 raportat la regulamentul (BCE) nr. 63/2002, precum şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conform Regulamentului BCE, rata variabilă este definită ca rata dobânzii supusă revizuirii dobânzii în mod continuu, astfel că modul de calcul al dobânzii variabile, precum şi dreptul instituţiei financiare de a modifica valoarea procentului de dobândă nu constituie indicii de nelegalitate.

Inserarea unei clauze privind variabilitatea dobânzii nu a avut drept scop îngreunarea sarcinii consumatorilor, ci protejarea băncii de fluctuaţiile de pe piaţa de capital, iar o manifestare abuzivă a recurentei în ceea ce priveşte dobânda variabilă nu a fost dovedită.

Totodată, comisionul de administrare a fost inclus în costul DAE, fiind acceptat de intimatul reclamant la încheierea contractului.

4.4 Hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 în sensul că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor este inopozabilitatea acestora faţă de consumator şi nu nulitatea absolută a acestora.

Recurenta a invocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a CJUE, precum şi dispoziţiile art. 1255 noul C. civ. şi 126 noul C. proc. civ. care prevăd în mod expres sancţiunea considerării clauzei ca nescrisă.

De altfel, obligarea băncii de a negocia dobânda cu consumatorul este nelegală în condiţiile în care recurenta nu se mai află în raporturi contractuale cu consumatorul.

5) Hotărârea încalcă puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte comisionul de administrare.

Recurenta a învederat că o clauză contractuală identică a fost dedusă analizei instanţei de judecată în cadrul unei acţiuni în încetare promovată de ANPC, acţiune ce a format obiectul Dosarului x/2014, în care Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că din obiectul contractului face parte şi comisionul de administrare, iar clauza are o redactare clară, neechivocă.

În legătură cu această hotărâre, recurenta a invocat puterea lucrului judecat în raport de dispoziţiile art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ.

În dovedirea motivelor de recurs, recurenta A. a depus înscrisuri.

Analizând motivele de recurs formulate de această recurentă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează a fi prezentate în continuare.

Sub aspectul încălcării limitelor rejudecării, critica nu poate fi primită întrucât prin Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul recurentei A., reţinându-se în considerente că hotărârea instanţei de apel nu a fost suficient motivată sub toate aspectele, inclusiv în limitele cererii reconvenţionale, instanţa de apel neexaminând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse.

De asemenea, nu au mai fost analizate motivele care ţin de modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată şi de fondul cauzei, dispunându-se analizarea acestor motive cu ocazia rejudecării.

Considerentele deciziei invocate de recurentă privesc exigibilitatea anticipată a creditului, scadenţa anticipată şi cesiunea contractului (cu privire la care instanţa supremă a stabilit că nu pot fi considerate clauze abuzive) şi nu pot fi extinse la celelalte clauze, care au făcut obiectul unei noi analize de către instanţa de apel, potrivit deciziei de casare.

Astfel, se constată că instanţa supremă nu a extins cercetarea dezechilibrului semnificativ la toate clauzele contractuale, respectiv la cele referitoare la dobândă şi comisionul de administrare, ci acestea au făcut obiectul rejudecării.

Îndrumarea instanţei supreme în sensul de a fi verificată respectarea exigenţelor în materia protecţiei consumatorului a fost respectată de instanţa de apel care a stabilit că, în cauză, contractul de credit conţine clauze preformulate, fiind calificat ca un contract de adeziune.

În ceea ce priveşte invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa supremă reţine că, faţă de data la care se pretinde că aceasta a fost invocată, 24 iunie 2011, aceasta se situează în faza judecării în primă instanţă, iar critica privind nesoluţionarea excepţiei la fond trebuia invocată în faza procesuală a apelului.

Întrucât între criticile care au format motivele de apel nu se regăseşte şi critica de mai sus, iar aceasta nu a fost formulată, în primul ciclu procesual, nici în recurs, rezultă că nu mai poate fi analizată, fiind formulată omisso medio.

Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii nu pot fi nici ele primite întrucât instanţa de apel nu s-a mulţumit doar să declare nulitatea clauzelor, aşa cum pretinde recurenta, ci a prezentat argumentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei.

Contractul de credit bancar încheiat de părţi este unul de consum, calificat ca fiind de adeziune fără ca natura acestuia să fie schimbată.

Astfel, din analiza clauzelor referitoare la dobândă şi comisionul de administrare se constată că acestea sunt preformulate, fiind redactate şi impuse de bancă.

În ansamblul său contractul, aşa cum susţine şi recurenta, a fost standardizat, preformulat, transmis consumatorului, iar cererea de creditare şi transmiterea ofertei nu reprezintă prin ele însele dovezi ale negocierii clauzelor contractuale cu reclamantul.

Nicio dispoziţie legală în materia dreptului consumerismului nu exceptează băncile de la obligaţiile impuse de Legea nr. 193/2000, iar transparenţa clauzelor contractuale nu exclude verificarea gradului în care consecinţele acestora vor putea fi înţelese din perspectiva obligaţiilor contractuale pe care le impun.

Nici obligaţia de informare a clientului care incumbă unei bănci nu exclude obligaţia de negociere a clauzelor contractelor de credit. Chiar dacă, anterior încheierii contractului cu reclamantul, banca i-a făcut o prezentare a produselor, care conţinea condiţiile standard de creditare, faptul ca reclamantul a luat la cunoştinţă de cuantumul dobânzii şi a optat pentru dobândă variabilă nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate se cere a se constata, în lipsa unei dovezi clare a băncii în acest sens. Lipsa negocierii fiecărei clauze în parte este echivalentă lipsei consimţământului dat de consumator la momentul încheierii contractului întrucât a fost exprimat în contextul în care reclamantul avea nevoie de un credit bancar, împrejurare de care banca s-a folosit şi astfel a impus obligaţii excesive reclamantului, aflat într-o poziţie defavorabilă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la reţinerea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă şi la comisionul de administrare, instanţa supremă va răspunde global motivelor de recurs, având în vedere toate criticile formulate de recurentă.

În cauză, părţile au încheiat un contract de credit cu dobândă variabilă, stabilind dobânda curentă la data încheierii contractului şi posibilitatea băncii de a modifica rata ei pe parcursul derulării contractului.

Potrivit legii, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile art. 1 lit. a) din Lista anexa la Legea nr. 193/2000 nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii "dacă există o motivaţie întemeiată", în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze consumatorul despre acesta iar consumatorul are libertatea de a rezilia imediat contractul ca urmare a neacceptării ratei dobânzii, astfel cum a fost modificată. Din analiza textului legal evocat rezultă că banca poate să îşi rezerve dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii cu condiţia ca în contract să stipuleze o clauză clară, neechivocă privind determinarea motivului întemeiat care o poate îndreptăţi să modifice dobânda convenită. Totodată, aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţă, motivul arătat în contract trebuie să fie suficient de clar descris ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă au existat motive obiective care să îndreptăţească banca să ajusteze rata dobânzii.

CJUE a statuat ca, din perspectiva protecţiei consumatorului, art. 4 din Directiva 97/102 impune ca la încheierea contractului debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale (Hotărârea Berliner Kindl Brauerei).

Se poate observa că toate justificările care a determinat banca să majoreze rata dobânzii demonstrează practic caracterul total nedefinit al clauzei exprimate general "schimbări semnificative pe piaţa monetară", nefiind prevăzut în contract nici un element care să permită instanţei să stabilească dacă majorarea este necesară şi proporţională cu motivul care a determinat-o.

Riscurile care pot apărea pe piaţa financiară trebuie să fie previzibile pentru consumator, prin descrierea în concret a motivelor care vor conduce la ajustarea dobânzii şi a metodei de calcul, neputând fi transferate, ca efect al aplicării clauzei contractuale, în patrimoniul consumatorului, fără ca banca să suporte o parte din acest risc.

Prin urmare, instanţa de apel a stabilit în mod legal că, fiind neclar şi neinteligibil redactată şi, totodată, nefiind negociată, clauza examinată este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte dobânda majorată, Curtea de Apel Craiova a reţinut, în mod corect, că prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece contractul analizat a fost încheiat la data de 19 mai 2008, fiind supus normelor prevăzute de O.G. nr. 9/2000, iar natura abuzivă a clauzelor contractuale se examinează în raport de normele legale în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Comisionul de administrare a fost apreciat în mod just ca fiind abuziv, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit, fiind o obligaţie suplimentară în sarcina consumatorului, care nu a fost negociată şi care echivalează cu o dobândă fixă, pe o perioadă îndelungată, fără suport legal.

În ceea ce priveşte puterea lucrului judecat, instanţa supremă apreciază că aceasta nu operează în cauză întrucât nu se regăseşte, pe de-o parte, aceeaşi tipologie de acţiuni, iar, pe de altă parte, lipseşte identitatea de părţi. Consecvenţa în judecată nu presupune a se ţine cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, atât timp cât lipseşte identitatea de părţi.

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se constată că în art. 6, 7 din Legea nr. 193/2000 nu se prevede în mod clar sancţiunea aplicabilă, dar asemenea clauze nu produc niciun efect asupra consumatorului. În doctrina românească s-a susţinut atât teza nulităţii absolute a clauzelor abuzive, cât şi aceea a considerării clauzei ca nescrise. Instanţa supremă constată că normele în discuţie ocrotesc un interes general, nu unul individual, acela al protejării consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele comerciale, fiind norme imperative.

În consecinţă, constatarea caracterului abuziv al clauzelor, fiind echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, are caracter retroactiv şi justifică repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, cu restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor care au fost apreciate ca abuzive.

De altfel, acţiunea pe care consumatorul o are la îndemână potrivit art. 12 din Legea nr. 193/2000 este o acţiune în anulare, aşa cum a subliniat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 353/2016, iar constatarea nulităţii clauzei referitoare la comisionul de administrare dă dreptul la restituirea sumei încasată cu acest titlu.

Criticile recurentei referitoare la imposibilitatea negocierii dobânzii faţă de cesiunea intervenită în cauză nu se impune a fi analizate întrucât acestea nu se regăsesc în dispozitivul deciziei, iar recurenta nu a formulat recurs şi împotriva considerentelor.

În sfârşit, motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 raportat la Regulamentul (BCE) nr. 63/2002, precum şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este întemeiat întrucât dispoziţiile evocate nu instituie un drept absolut al băncilor de a percepe o dobândă revizuibilă, iar întreaga jurisprudenţă a CJUE atribuie cu caracter abuziv clauzelor prin care furnizorii prevăd modificarea unilaterală a costurilor aferente serviciilor furnizate, fără a descrie modalitatea de modificare şi motivele întemeiate care o justifică.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta A. va fi respins ca nefondat.

Prin recursul formulat de recurenta SC E. SRL, aceasta a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Instanţa de casare a dezlegat problemele de drept referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, statuând că, fiind exprimate într-un mod inteligibil, nu se poate constata caracterul abuziv al unei clauze care priveşte preţul contractului. Prin urmare dobânda, ca şi componentă a preţului creditului, este exceptată de la controlul caracterului abuziv, fiind incidentă excepţia prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Imixtiunea instanţei asupra componentelor de preţ al contractului este oprită atât de legea naţională, cât şi de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93713/CEE.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, recurenta a arătat că banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare a clientului, punând la dispoziţia a cestuia condiţiile generale de contractare anterior semnării contractului.

Buna credinţă a comerciantului este prezumată, iar clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obişnuiţi, astfel că o persoană cu o minimă pregătire şi interes putea avea reprezentarea mentală a efectelor contractului. Costurile percepute de bancă s-au practicat în toate contractele de credit semnate în perioada de referinţă, iar dobânda de referinţă variabilă şi comisioanele nu au suferit modificări în funcţie de persoana împrumutatului.

În privinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta a învederat că fiecare dintre obligaţiile asumate are şi câte un drept corelativ, precum şi o justificare reală şi rezonabilă, iar dobânda de referinţă nu este un cost ocult, fiind permanent afişată la sediul băncii, acest lucru fiind expres permis de art. 11 din Directiva 2008/48/CE.

În legătura cu comisionul de administrare, s-a arătat că scopul instituirii acestuia a fost acela de a acoperi cheltuielile efectuate de bancă în legătură cu monitorizarea contractului, iar niciuna dintre recurente nu a operat vreo modificare asupra valorii comisioanelor agreate iniţial prin contractul de credit.

Cu privire la dobânda anuală efectivă, s-a învederat că motivarea instanţei de apel este lacunară, iar cu privire la dobânda majorată s-a arătat că penalitatea pentru întârziere este uzuală în raporturile civile, iar prin convenţia de credit nu s-a derogat de la dispoziţiile legale în materie.

Recurentul B. a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs a recurentei SC E. SRL, învederând că aceasta nu conţine critici de nelegalitate a deciziei recurate.

Întrucât instanţa supremă poate decela în cadrul cererii de recurs invocarea încălcării deciziei de casare, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi încălcarea unor dispoziţii legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, excepţia va fi respinsă.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reţine că toate criticile aduse de recurentă deciziei recurate nu pot fi primite.

Parţial, motivele pentru care se apreciază că decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică au fost deja expuse cu ocazia analizării motivelor de recurs formulate de recurenta A., unele dintre motivele de recurs fiind similare.

În plus, se cuvine a fi subliniat faptul că negocierea clauzelor contractuale, fiind un element care ţine de administrarea dovezilor şi, în consecinţă, de temeinicia hotărârii, nu poate fi analizată în cadrul controlului de legalitate a hotărârii.

Nici contractul de credit şi nici condiţiile generale de creditare nu stabilesc întinderea dobânzii de referinţă variabile întrucât raportează această dobândă atât la costul resurselor de creditare, cât şi la Euribor, astfel că această clauză nu are suficientă claritate pentru a permite consumatorului estimarea costurilor contractuale.

Comisionul de administrare nu are nicio justificare în condiţiile în care în cuprinsul contractului nu sunt descrise activităţile prestate de bancă ce ar justifica perceperea unui asemenea cost suplimentar.

Instanţa supremă apreciază că hotărârea instanţei de apel cuprinde o analiză a caracterului abuziv al clauzelor contractuale din perspectiva transparenţei acestora, a echilibrului şi bunei-credinţe, concluziile desprinse fiind în deplină concordanţă cu analiza efectuată.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi acest recurs va fi respins ca nefondat.

Prin recursul formulat de recurentul B. s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul de a se dispune obligarea intimatelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă de referinţă variabilă (DRV),în cuantum total de 5.407,94 EURO, din care intimata A. pentru suma de 4.244,09 EURO şi intima SC E. SRL pentru suma de 1.163,88 EURO şi obligarea intimatelor la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive (dobânda de referinţă variabilă şi comisionul de administrare credit), în cuantum total de 839,59 EURO (art. 994 şi 1084 vechiul C. civ.), din care intimata A. pentru suma de 665,36 EURO şi intimata SC E. SRL pentru suma de 174,23 EURO, conform raportului de expertiză contabilă judiciară şi răspunsului la obiecţiuni, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul a arătat că soluţia instanţei de apel atât în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatelor la restituirea sumelor încasate nelegal (nedatorat) în baza clauzelor abuzive, cât şi pe latura obligării la plata dobânzii legale doar începând cu data pronunţării deciziei Curţii, este esenţial nelegală (art. 304 pct. 7, 8 şi 9 vechiul C. proc. civ.).

Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit clauza prevăzută de art. 5 din contractul de creditare întrucât aceasta este o dobândă curentă, având caracter fix în primul an de creditare, iar ulterior fiind formată din dobânda de referinţă variabilă şi marja fixă de 1,5 pp. Instanţa de apel a constatat nulitatea parţială a clauzei dobânzii variabile, în loc să se refere la dobânda curentă, de aici provenind una dintre sursele erorii de respingere a cererii de restituire a sumelor încasate de intimate în baza clauzei abuzive, deşi dispozitivul deciziei redă soluţia corectă.

Soluţia instanţei de apel privind respingerea cererii de obligare a intimatelor la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive relativ la dobânda de referinţă variabilă cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.).

Recurentul consumator nu a solicitat prin acţiune modificarea clauzei contractului prin impunerea unei anumite formule de calcul a dobânzii variabile a creditului, cererea limitându-se la eliminarea din contract a clauzei abuzive referitoare la dobânda de referinţă variabilă, prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a acesteia.

Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii întrucât nu aplică acelaşi raţionament în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi dobânda de referinţă variabilă atunci când se pronunţă cu privire la restituirea sumelor încasate abuziv.

Chestiunea restituirii sumelor trebuia tranşată uniform de judecătorii apelului, având în vedere faptul că după primul an de creditare se menţine în contract marja fixă a dobânzii, iar părţile nu pot fi obligate la negociere astfel încât clauza privind dobânda să fie menţinută în contract sub o altă formă şi la un anumit nivel.

În plus, banca s-a derobat de contract prin cesiunea către SC E. SRL, iar cesionara nu poate negocia un contract la care nu a fost parte.

Pe de altă parte, negocierea este legată de mecanismul impreviziunii, instituţie care nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea legii, întrucât soluţia privind obligaţia de negociere nu este întemeiată în drept, iar clauza abuzivă a fost înlocuită indirect cu o altă clauză, ca rezultat al negocierii.

Recurentul a invocat şi prezentat pe larg considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 353 din 24 mai 2016, precum şi alte decizii ale contenciosului constituţional şi ale instanţei europene, pentru a întări critica de nelegalitate a soluţiei recurate din perspectiva incompatibilităţii soluţiei instanţei de apel cu statuările instanţei de la Luxemburg.

În concluzie, recurentul a arătat că soluţia instanţei de apel, nelegală în substanţa sa, de a impune negocierea unei clauze sancţionate cu nulitatea, nu este reglementată de Legea nr. 193/200 şi intră în contradicţie cu practica interpretativă constantă a CJUE în această materie.

Analizând criticile formulate de recurentul B., instanţa supremă apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: în mod legal instanţa de apel nu a dat curs solicitării recurentului de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă de referinţă variabilă.

Se observă că instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv a clauzei referitoare la dobândă doar în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a acesteia, apreciind că raportarea atât la costul resurselor de creditare cât şi la indicele de referinţă EURIBOR este neclar şi neinteligibil redactată, fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Pe cale de consecinţă, instanţa a constata nulitatea clauzei contractuale doar în aceste limite. Instanţa de apel nu a reţinut, însă, un caracter abuziv a clauzei în ceea ce priveşte modalitatea în care dobânda este efectiv stabilită, respectiv fixă în primul an de creditare şi variabilă pentru restul perioadei de creditare. Acest aspect rezultă cu evidenţă din considerentele deciziei recurate, care vin şi explicitează dispozitivul hotărârii.

În concluzie, recurentul are în continuare obligaţia de a suporta dobânda variabilă, ataşată capitalului împrumutat, urmând ca modalitatea concretă de calcul a acesteia să fie stabilită urmare a negocierii părţilor. Se observă că legislaţia în materia contractelor de credit, precum şi cea vizând protecţia consumatorilor nu impun profesioniştilor - instituţii bancare să stabilească dobânda cuvenită pentru capitalul împrumutat doar prin aplicarea marjei fixe, aşa cum susţine recurentul. Dimpotrivă, în chiar cuprinsul actelor normative se specifică faptul că în calculul dobânzii se include marja fixă a băncii, precum şi un indice variabil, stabilit în funcţie de moneda în care se acordă creditul (LIBOR, ROBOR, EURIBOR).

În consecinţă, nu poate fi primită critica recurentului în sensul nelegalităţii deciziei de apel din perspectiva nerestituirii sumelor încasate cu titlu de dobândă de referinţă variabilă, acesta neavând dreptul de a primi întreaga sumă plătită cu acest titlu, ci numai acea diferenţă rezultată din suma efectiv datorată, urmare a repunerii contractului în legalitate, prin negocierea părţilor cu privire la indicele variabil ce urmează a fi inclus în formula de calcul a dobânzii şi suma efectiv achitată.

Pe de altă parte, nu au fost formulate critici vizând modul în care instanţa de apel a înţeles să se pronunţe asupra nulităţii clauzei referitoare la dobânda de referinţă variabilă, acest aspect intrând, astfel, sub imperiul autorităţii de lucru judecat. Şi din această perspectivă critica recurentului apare ca nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel nu a constatat nulitatea în întregime a clauzei referitoare la dobânda de referinţă variabilă, ci doar cu privire la lipsa de claritate a referirilor vizând componenta variabilă a acestei dobânzi.

Este înlăturată şi critica recurentului referitoare la lipsa considerentelor, fiind reţinut de instanţa supremă că decizia de apel este amplu şi legal motivată, fiind lămurite toate aspectele cauzei astfel cum au fost soluţionate, conform dispozitivului hotărârii.

Se reţine, totodată, că instanţa de apel nu a inserat în dispozitivul deciziei o obligaţie de negociere, ci a explicat modalitatea în care trebuie să se acţioneze, pentru o soluţionare legală a situaţiei rezultate ca urmare a constatării nulităţii parţiale a clauzei contractuale. Se reiterează faptul că instanţa de apel nu a statuat asupra nulităţii clauzei care reglementează caracterul variabil al dobânzii. Din această perspectivă şi având în vedere solicitarea recurentului de restituire integrală a sumelor achitate în baza componentei variabile instanţa a apreciat că se impune mai întâi stabilirea acelei componente variabile care să intre în formula de calcul a dobânzii de referinţă variabile, abia ulterior urmând a se stabili dacă există sume ce pot fi restituite recurentului. În aceste context, nu era necesară o dispoziţie expresă în dispozitivul deciziei de apel care să consacre obligaţia negocierii, considerentele expuse de instanţa inferioară vizând exclusiv solicitarea de restituire integrală a sumelor plătite de recurent în baza componentei variabile. Or, aşa cum a explicat instanţa de apel şi a apreciat şi instanţa supremă nu există un drept al recurentului asupra întregii sume achitate cu acest titlu, ci doar asupra diferenţelor ce ar putea rezulta între criteriul variabil ce urmează a fi inclus în formula de calcul a dobânzii variabile şi suma efectiv plătită.

Aserţiunile recurentului referitoare la pretinsa contradicţie dintre cele statuate de instanţa de apel şi jurisprudenţa CJUE nu pot fi primite având în vedere tocmai aspectul particular al speţei, în cadrul căreia, fără a se înlătura obligaţia de plată a dobânzii variabile, s-a constatat nelegalitatea modalităţii de raportare a componentei variabile la criterii neclare şi neinteligibile. De altfel, jurisprudenţa interpretativă a CJUE nu impune o restituire fără nicio apreciere a sumelor plătite de consumator, revenind instanţei naţionale să apreciere asupra acestui aspect, în raport de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe.

Nu se poate reţine nici critica recurentului vizând pretinsele motive contradictorii din cuprinsul deciziei de apel; se observă că această critică se fundamentează pe aprecierea diferită a instanţei de apel în ce priveşte restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare faţă de restituirea sumelor achitate în baza componentei variabile a dobânzii. Situaţiile juridice sunt, însă, distincte: în primul caz, s-a constatat nulitatea integrală a clauzei vizând comisionul de administrare, astfel încât recurentul avea dreptul asupra întregii sume achitate cu acest titlu. În cel de-al doilea caz, aşa cum s-a arătat, nu s-a constatat nulitatea în integralitate a clauzei vizând perceperea unei dobânzi variabile, ci s-a înlăturat doar acea sintagmă care avea un conţinut neclar şi neinteligibil şi care viza doar modalitatea de raportare a componentei variabile din formula de calcul a dobânzii variabile.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul declarat de recurentul B. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu unanimitate:

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de E. SRL invocată de recurentul-reclamant B.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. şi de recurenta-pârâtă E. SRL împotriva Deciziei nr. 785/2017 din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cu majoritate:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva Deciziei nr. 785/2017 din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cu opinie separată:

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva Deciziei nr. 785/2017 din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Obligă pârâta-reclamantă A. SA la restituirea sumei de 4.244,09 Euro încasată cu titlu de dobândă de referinţă variabilă şi pârâta E. SRL la restituirea sumei de 1.063,88 Euro încasată cu titlu de dobândă de referinţă variabilă, în echivalent în RON la data efectuării plăţii, cu dobânda legală de la data pronunţării deciziei până la data achitării debitului.

Obligă pârâta-reclamantă A. SA la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit, cu titlu de dobânda de referinţă variabilă, începând cu data de 10 mai 2018.

Obligă recurentele-pârâte A. şi E. SRL la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea recurentului-reclamant B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 mai 2018.

Opinia separată judecător F. în ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul B.

În opinia mea, recursul formulat de recurentul B. este întemeiat, toate criticile aduse de acesta deciziei pronunţate în apel fiind reale şi regăsindu-se în motivarea lipsită de suport a instanţei atât în ceea ce priveşte obligaţia de negociere a contractului, cât şi în ceea ce priveşte raţionamentul diferit, în mod nejustificat, referitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă variabilă după primul an de creditare şi a celor încasate cu titlu de comision de administrare.

Reţin că, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, în art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 nu se prevede în mod clar sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, dar asemenea clauze nu produc niciun efect asupra consumatorului. În doctrina românească s-a susţinut atât teza nulităţii absolute a clauzelor abuzive, cât şi aceea a considerării clauzei ca nescrise. Apreciez că normele în discuţie ocrotesc un interes general, nu unul individual, acela al protejării consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele comerciale, fiind norme imperative.

În consecinţă, constatarea caracterului abuziv al clauzelor, fiind echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, are caracter retroactiv şi justifică repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, cu restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor care au fost apreciate ca abuzive.

De altfel, acţiunea pe care consumatorul o are la îndemână potrivit art. 12 din Legea nr. 193/2000 este o acţiune în anulare, aşa cum a subliniat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 353/2016, iar constatarea nulităţii clauzei referitoare la comisionul de administrare dă dreptul la restituirea sumei încasate cu acest titlu. Se cuvine a se aminti şi jurisprudenţa instanţei de la Luxemburg, în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corčkovská, în care s-a precizat că "dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică."

În plus, nu există nicio justificare a negocierii unor clauze contractuale cu A., pe de-o parte, fiindcă aceasta a cedat drepturile sale în favoarea SC E. SRL, iar pe de altă parte, cu cesionara, întrucât aceasta nu a fost parte la încheierea contractului şi urmăreşte numai executarea acestuia.

Prin urmare, aceste alegaţii ale instanţei de apel apar ca fiind lipsite de suport real, iar constatarea nulităţii unei clauze abuzive trebuie să permită restabilirea situaţiei în care s-ar fi găsit consumatorul în lipsa acestei clauze, clauza abuzivă neputând da naştere niciunei obligaţii în sarcina consumatorului.

De altfel, modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cererea de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă nu face altceva decât să asigure o protecţie limitată consumatorului, incompatibilă cu efectele nulităţii absolute care operează şi pentru trecut.

Banca nu poate invoca propria sa culpă în ceea ce priveşte modalitatea în care a înţeles să redacteze clauzele contractuale, de aceea trebuie să suporte toate consecinţele decurgând din constatarea caracterului abuziv al clauzelor, iar instanţa nu pot aplica unele sancţiuni în cazul unor clauze abuzive şi alte sancţiuni în cazul altor clauze abuzive în condiţiile în care toate sunt cuprinse în acelaşi contract.

Cu privire la cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, calculate asupra sumelor ce se solicită a fi restituite, reţin următoarele:

Conform art. 1082. C .civ de la 1864:

"Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza străină, care nu-i poate fi imputată."

Conform art. 1088. C. civ. de la 1864:" La obligaţiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo paguba; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept."

Se mai reţine că, întrucât, în cazul repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii, subzistă obligaţia de a restitui suma în temeiul unei clauze nule şi dobânda legală este datorată de debitorul obligaţiei de plată de la data pronunţării hotărârii.

În consecinţă, recursul va fi admis, decizia recurată va fi modificată în parte, iar pârâtele vor fi obligate la plata sumelor încasate necuvenit, la plata dobânzii legale aferente acestora cu începere de la data de 10 mai 2018 şi la plata cheltuielilor de judecată.

Procesat de GGC - LM