Liability for loss of use when property title valid but subordinated: no illicit act or bad-faith possession where creditor failed to enforce interim executable judgment

Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 242 din 30 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SRL.

În motivarea sentinţei prima instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, pentru perioada 30 martie 2009 - 16 ianuarie 2012, valoarea despăgubirii urmând a fi stabilită prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Reclamanta a motivat cererea sa prin faptul că a promovat în anul 2007 o acţiune în revendicare a imobilului menţionat anterior împotriva pârâtei, acţiune soluţionată irevocabil prin Decizia 4210 din 16 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reclamanta a mai arătat că a notificat pârâta în vederea predării spaţiului, fiind încheiat un proces-verbal de predare-primire din data de 16 ianuarie 2012. De asemenea, a arătat că pârâta avea obligaţia de a preda spaţiul în litigiu din momentul pronunţării sentinţei de primă instanţă în cererea în revendicare, având în vedere faptul că litigiul a fost unul cu natură comercială, sentinţa fiind executorie.

Pârâta s-a apărat arătând că în litigiul de revendicare nu s-a constatat nevalabilitatea titlului său de proprietate, ci s-a dat preferinţă titlului de proprietate exhibat de reclamantă, astfel încât nu se poate pune problema unei răspunderi civile delictuale.

Analizând susţinerile părţilor, prima instanţa a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. Din perspectiva acestor texte legale, instanţa de fond a reţinut că imobilul în cauză a intrat în patrimoniul pârâtei ca urmare a divizării societăţii C. SRL, titlul de proprietate al autoarei fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A. SA, act ce nu a fost anulat pe cale judiciară, fiind înscris în cartea funciară. Totodată, a reţinut că titlul de proprietate al pârâtei îşi are fundamentul într-o hotărâre judecătorească, respectiv Sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/1995.

Din analiza hotărârilor pronunţate în soluţionarea acţiunii în revendicare prima instanţă a constatat că nu rezultă că instanţele au reţinut absenţa unui titlu al societăţii pârâte asupra imobilului în litigiu, ci coexistenţa a două titluri asupra aceluiaşi spaţiu. În consecinţă, a apreciat că până la soluţionarea irevocabilă a litigiului de revendicare pârâta a deţinut în mod legal spaţiul comercial în baza unui titlu ce nu a fost anulat.

În acest context, instanţa de fond a concluzionat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, motiva pentru care nu poate fi analizată nici legătura de cauzalitate între conduita societăţii pârâte şi prejudiciul pretins.

În privinţa vinovăţiei societăţii pârâte au fost valorificate aceleaşi considerente vizând modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare prin compararea două titluri valabile, titlul reclamantei fiind mai bine caracterizat. A fost reţinută şi conduita societăţii pârâte care, imediat după pronunţarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4210 din 16 decembrie 2011, a predat reclamantei spaţiul revendicat, în locul şi la data la care a fost notificată.

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta A. SA, criticile acesteia vizând greşita apreciere a situaţiei de fapt şi greşita aplicare a legii din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 2590/2/2017.

Prin Decizia civilă nr. 1143 din 22 iunie 2017 instanţa de control judiciar a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtei B. SRL la plata sumei de 259.696 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă a spaţiului situat în Bucureşti, sector 2 pentru perioada 30 martie 2009 - 16 ianuarie 2012; a respins în rest pretenţiile reclamantei cu acelaşi titlu pentru aceeaşi perioadă.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele: cu privire la dispoziţiile legale aplicabile, raportat la perioada pentru care se solicită lipsa de folosinţă, precum şi la temeiul acţiunii - răspunderea civilă delictuală, s-a apreciat că pentru perioada cuprinsă între 30 martie 2009 - 30 septembrie 2011 sunt incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. din 1865, iar pentru perioada 1 octombrie 211 - 16 ianuarie 2012 sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Indiferent de dispoziţiile legale aplicabile, s-a constatat că aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite în vederea antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Instanţa de apel a constatat îndeplinirea condiţiei existenţei faptei ilicite, prin exercitarea în mod nelegal de către intimată a folosinţei spaţiului în litigiu. S-a reţinut că prin Sentinţa comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunţată de tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autoarea intimatei a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, fiind reţinut în considerentele acelei sentinţe că titlul autorului reclamantei este anterior titlului autorului pârâtei, este mai bine caracterizat şi a fost înscris în cartea funciară şi făcut opozabil terţilor anterior efectuării publicităţii titlului autorului pârâtei. În ce priveşte hotărârea judecătorească prin care autoarea intimatei şi-a constituit dreptul de proprietate (Sentinţa civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995) instanţa a arătat că nu poate avea opozabilitatea erga omnes, acest efect având doar transcrierea dreptului de proprietate. Din această perspectivă, s-a reţinut că reclamanta şi-a înscris dreptul de proprietate la data de 11 iulie 1996, în timp că pârâta şi-a înscris dreptul la data de 30 iunie 1998.

Instanţa de apel a apreciat că toate aceste statuări ale instanţei care a soluţionat litigiul în revendicare se impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezenta cauză, în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel a înlăturat atât apărarea intimatei, cât şi considerentele din sentinţa de fond potrivit cărora posesia acestei părţi ar fi fost legitimă motivat de faptul că titlul său nu a fost anulat/desfiinţat pe cale judiciară, iar instanţele au reţinut doar coexistenţa a două titluri asupra aceluiaşi imobil; a arătat instanţa de apel că titlul intimatei nu îi dădea dreptul de a folosi spaţiul în condiţiile în care se stabilise cu autoritate de lucru judecat că titlul apelantei este mai bine caracterizat.

A fost înlăturată şi susţinerea intimatei conform căreia ar fi putut exercita în mod legal folosinţa spaţiului în litigiu până la data rămânerii irevocabile a dosarului de revendicare, motivat de faptul că exercitarea dreptului de folosinţă asupra bunului se poate face doar dacă persoana respectivă deţine un titlu care să îi confere acest drept, iar titlul pârâtei nu îi conferea acest drept întrucât reclamanta a exhibat un titlu mai caracterizat.

Cu privire la momentul de la care intimata putea şi trebuia să-şi dea seama de viciile titlului său raportat la cel exhibat de reclamantă, instanţa de apel a invocat pe de-o parte dispoziţiile art. 486 C. civ. din 1864, potrivit cărora posesorul este de bună credinţă când posedă ca un proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, precum şi ale art. 487 din acelaşi act normativ conform cărora buna credinţă încetează când viciile îi sunt cunoscute posesorului. Pe de altă parte, au fost invocate prevederile art. 948 alin. (4) C. civ. potrivit cărora posesorul este de bună credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască, iar buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute. Raportat şi la doctrină, instanţa de apel a concluzionat că buna credinţă a intimatei a încetat odată cu intentarea acţiunii în revendicare de către apelantă întrucât din acel moment putea să compare titlurile şi să de întrebe cu privire la validitatea deţinerii bunului revendicat, întrucât din acel moment intimata putea şi trebuia să-şi de-a seama de viciile titlului său în comparativ cu cel exhibat de apelantă. Din această perspectivă s-a apreciat că nu prezintă relevanţă susţinerea intimatei că ar fi avut o speranţă legitimă de a păstra spaţiul în litigiu.

Raportat la considerentele expuse anterior, instanţa de apel a apreciat că omisiunea intimatei de a pune în executare Sentinţa comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 reprezintă o faptă ilicită. În acest sens a arătat că litigiul de revendicare a fost un litigiu comercial, care se supune dispoziţiilor art. 7208 C. proc. civ. din 1865 care reglementează caracterul executoriu al sentinţei de primă instanţă. A mai arătat că imobilul revendicat este spaţiu comercial, fiind incidente şi dispoziţiile art. 4 din Codul comercial. A fost înlăturată apărarea intimatei vizând caracterul civil al acţiunii în revendicare prin raportare la textele legale pe care s-a întemeiat (art. 480 C. civ. din 1864) având în vedere incidenţa în cauză a art. 4 din Codul comercial ce conferă litigiului o natură comercială.

Cu privire la aplicabilitatea art. 7208 C. proc. civ. din 1865 instanţa de apel a arătat că litigiul de revendicare este unul evaluabil în bani.

S-a mai reţinut că intimata avea obligaţia de a se conforma sentinţei executorii, reiterând aceleaşi considerente expuse în analiza bunei credinţe a acestei părţi, precum şi în analiza caracterului comercial al cauzei în revendicare.

Instanţa de apel a apreciat că este îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei intimatei, sub forma intenţiei indirecte, în sensul că aceasta a prevăzut rezultatul faptei ilicite şi, deşi nu a nu a urmărit producerea lui, a acceptat riscul sau posibilitatea ca el să se producă. A reiterat faptul că buna credinţă a intimatei a încetat la momentul introducerii acţiunii în revendicare, când posesorul unui bun devine de rea-credinţă. A mai menţionat că intimata a predat spaţiul după o lună de zile de la rămânerea irevocabilă a dosarului de revendicare, după ce a fost notificată în aceste sens de apelantă, aceasta din urmă fiind împiedicată să intre mai devreme în posesia imobilului tocmai de faptul că era deţinut de intimată.

Instanţa de apel a reţinut şi îndeplinirea condiţiei existenţei unui prejudiciu, valorificând concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. A înlăturat criticile apelantei referitoare la modalitatea de întocmire a raportului şi a constata că nivelul prejudiciului este cel indicat în raport.

Totodată, a apreciat asupra existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul constatat.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC B. SRL, care a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

După o expunere amplă a litigiului prezent, precum şi a celorlalte litigii purtate cu reclamanta, pârâta a criticat decizia de apel din perspectiva greşitei aplicări şi încălcări a normelor de drept material aplicabile, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În sinteză, pârâta a formulat următoarele critici:

1. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. din 1864 şi a art. 1349 şi art. 1357 C. civ., instanţa de apel omiţând să facă distincţie între posesorul cu titlu valid şi posesorul fără titlu ori cu titlu nevalabil, distincţie esenţială în stabilirea existenţei faptei ilicite, decurgând din exercitarea posesiei asupra spaţiului aflat în litigiu; a invocat aplicarea greşită a principiului autorităţii de lucru judecat, neobservând că Sentinţa comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 a dobândit o asemenea autoritate prin pronunţarea Deciziei de recurs nr. 4210 din 16 decembrie 2011 a ÎCCJ; anterior pronunţării acestei decizii nu se putea reţine în sarcina sa comiterea unei fapte ilicite, câtă vreme nu se stabilise cu caracter irevocabil caracterul preferabil al titlului reclamantei în opoziţie cu titlul său perfect valid. A mai arătat că instanţa de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, posesia exercitată de ea fiind întemeiată pe un titlu perfect valabil, fundamentat pe o hotărâre judecătorească. De asemenea, a arătat că litigiul de revendicare nu a avut ca efect anularea titlului său de proprietate, ci doar compararea celor două titluri deţinute de părţile litigante. Totodată, a arătat că a s-a ignorat faptul că procesul-verbal de predare primire încheiat ulterior pronunţării deciziei de recurs a avut drept scop constatarea stării imobilului, acesta fiind disponibil reclamantei anterior acestui moment. Din această perspectivă a arătat ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1517 C. civ.

2. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 486 - 487 C. civ. din 1864 şi art. 948 C. civ., din perspectiva considerentului că ar fi fost posesor de rea credinţă al imobilului în litigiu. A criticat reţinerea instanţei de apel că ar fi devenit posesor de rea-credinţă din momentul formulării acţiunii în revendicare, arătând că titlul său de proprietate nu a fost afectat de vicii, fiind fundamentat pe o hotărâre judecătorească irevocabilă, instanţa trebuind să facă distincţia necesară între posesor şi proprietarul cu titlu valabil, chemat în judecată de un alt proprietar, cu un alt titlu valabil pentru a se stabili care titlu este preferabil. Nu se poate reţine reaua sa credinţă şi prin raportare la faptul că prima notificare de predare a imobilului a fost emisă de reclamantă abia după pronunţarea deciziei ÎCCJ în dosarul de revendicare.

3. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7208 şi art. 270 C. proc. civ. din 1865 raportat la Decizia RIL nr. 38/2007 şi la art. 376 - 377 C. civ. din 1864, cu referire la momentul naşterii dreptului la despăgubire al reclamantei. A arătat sub acest aspect că instanţa de apel nu a făcut distincţia dintre caracterul executoriu al unei hotărâri din faza procesuală de primă instanţă şi noţiunea de titlu executoriu, care putea fi doar hotărârea judecătorească irevocabilă, conform art. 7209 C. proc. civ. din 1865. A mai susţinut că dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. din 1865 nu sunt aplicabile în speţă, acest articol fiind incident doar în cazul cererilor între profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi comerciale; or, acţiunea în revendicare nu poate fi inclusă în această categorie.

4. Greşita interpretare a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva reţinerii existenţei vinovăţiei. A arătat intimata că nu poate fi reţinută intenţia indirectă, aşa cum a considerat instanţa de apel, întrucât nu avea cum să prevadă că deţinerea unui imobil în baza unui act de proprietate fondat pe o hotărâre judecătorească ar putea constitui o faptă ilicită.

5. Greşita interpretare a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva reţinerii întinderii prejudiciului pretins cauzat reclamantei. A reiterat apărările referitoare la titlul în baza căruia deţinea imobilul; de asemenea, a criticat modalitatea de întocmire a raportului de expertiză efectuat în cauză.

6. Greşita interpretare a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva reţinerii legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Pârâta a reluat apărările expuse anterior. A invocat, totodată prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, menţionând că avea dreptul de a se bucura de dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în revendicare. A menţionat în acest sens şi jurisprudenţa CEDO.

Prin notele scrise depuse la dosar, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, apreciind că în mod legal a reţinut instanţa de apel ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale; a arătat că fapta ilicită a pârâtei a constat în ocuparea în mod nelegal a imobilului revendicat şi în omisiunea punerii în executare a sentinţei de primă instanţă pronunţate în litigiul de revendicare, în care se stabilise cu autoritate de lucru judecat că titlul său este preferabil celui deţinut de pârâtă; vinovăţia a îmbrăcat forma intenţiei indirecte, titlul deţinut de pârâtă neputând conferi acesteia dreptul de a ocupa spaţiul ulterior pronunţării sentinţei în acţiunea în revendicare; a apreciat că întinderea prejudiciului a fost corect stabilită de expertul desemnat de instanţă, precum şi că în mod legal fost evidenţiată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciu astfel cum a fost stabilit de expert. Reclamanta a mai susţinut că nu poate fi reţinută o încălcare a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având în vedere motivele pentru care titlul pârâtei nu mai putea produce efecte ulterior pronunţării sentinţei în litigiul în revendicare.

Pârâta a administrat proba cu înscrisuri în cadrul recursului. Reclamanta nu a solicitat administrarea de probe.

Analizând cauza în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că recursul pârâtei este întemeiat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se menţionează că, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că prezentului litigiu îi sunt aplicabile deopotrivă atât dispoziţiile C. civ. din 1864 (pentru perioada 30 martie 2009 - 30 septembrie 2011), cât şi prevederile C. civ. (pentru perioada 1 octombrie 2011 - 16 ianuarie 2012).

Tot prealabil, se precizează că adoptarea noului C. civ. a avut drept scop atât adaptarea acestei codificări la realităţile societăţii moderne, dar şi consacrarea legislativă a unor soluţii jurisprudenţiale, valorificate în consecinţă de legiuitor.

Analiza criticilor pârâtei, respectiv a apărărilor reclamantei vor fi analizate prin considerente comune, având în vedere faptul că, în esenţă, problema de drept supusă analizei în recurs vizează îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, reglementată aproape similar în cele două importante codificări.

Din perspectiva condiţiei de existenţă a faptei ilicite, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, fiind reţinut cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Se reţine că instanţa de apel a apreciat existenţa faptei ilicite prin raportare la exercitarea în mod nelegal a folosinţei asupra spaţiului situat în Bucureşti, sector 2, precum şi prin raportare la omisiunea punerii în executare a Sentinţei comerciale nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială în Dosarul nr. x/2007.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit legea (art. 998 - 999 C. civ. din 1864, respectiv art. 1349, art. 1357 C. civ.), pârâta nefiind în situaţia de a săvârşi o faptă ilicită prin exercitarea posesiei asupra imobilului în litigiu. Se reţine din această perspectivă că pârâta a exercitat folosinţa asupra spaţiului comercial în temeiul unui act de proprietate, perfect valabil. Se observă că în cadrul litigiului de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 nu s-au invocat vicii ale titlului de proprietate al pârâtei, sau aspecte care să atragă nulitatea absolută sau relativă a acestui titlu; dimpotrivă, instanţele de judecată au recunoscut caracterul valabil a actului de proprietate deţinut de pârâtă, soluţia fiind fundamentată pe împrejurarea că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, fiind înscris în cartea funciară şi făcut opozabil terţilor anterior publicităţii titlului autorului pârâtei. Aşa cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel, exercitarea dreptului de folosinţă asupra bunului se poate face doar dacă persoana respectivă deţine un titlu care să îi confere acest drept. Or, pârâta a exhibat un asemenea titlu, acţiunea în revendicare promovată de reclamantă neavând drept finalitate desfiinţarea acestuia, ci numai stabilirea dreptului preferenţial al ultimei părţi asupra imobilului disputat prin raportare la elemente extrinseci celor două acte, respectiv înscrierea în cartea funciară şi opozabilitatea faţă de terţi.

Se reţine că simpla soluţionare a cauzei în primă instanţă prin care s-a dat prioritate titlului reclamantei nu transformă posesia exercitată de pârâtă în faptă ilicită faţă de împrejurarea că această primă sentinţă se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.

Din această perspectivă se reţine şi incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la configurarea noţiunii de bun astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acestei jurisprudenţe, intră în sfera noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi acele bunuri asupra cărora au statuat instanţele judecătoreşti prin hotărâri ce nu pot fi revocate. Or, pârâta îşi justifică acţiunile prin raportare la o hotărâre judecătorească prin intermediul căreia autoarea sa şi-a constituit dreptul de proprietate. În aceste condiţii, bucurându-se de o prezumţie de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1, se apreciază că pârâta nu putea săvârşi o faptă ilicită prin exercitarea posesiei asupra imobilului până la soluţionarea irevocabilă a litigiului de revendicare. Se subliniază că hotărârea de primă instanţă se bucura de o autoritate provizorie de lucru judecat ce nu se putea consolida decât la momentul soluţionării irevocabile a litigiului de revendicare.

Este apreciată ca fiind greşită şi reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor art. 487 C. civ. din 1864, prin trimiterea şi la doctrina de specialitate. Se reţine că doctrina evidenţiată în decizia de apel are în vedere posesorul; or reclamanta nu este posesor al imobilului, ci s-a pretins proprietar al imobilului, aspect care nu a fost înlăturat pe cale judecătorească. Dimpotrivă, instanţele de judecată au recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei, respectiv valabilitatea titlului său, dând preferinţă titlului reclamantei doar din perspectiva mai bunei caracterizări a acestuia prin raportare la înscrierea în cartea funciară.

În acest context nu se poate reţine că pârâta ar fi devenit posesor de rea-credinţă, o dată cu introducerea acţiunii în revendicare proprietatea acestei părţi nefiind transformată în posesie faţă de împrejurarea că obiectul acţiunii în revendicare l-a constituit compararea celor două titluri de proprietate.

Totodată, se apreciază greşita referire la momentul cunoaşterii de către pârâtă a viciilor titlului său de proprietate. Asemenea vicii nu există, instanţele de judecată nerelevând cauze care să conducă la ineficacitatea sau nevalabilitatea titlului exhibat de pârâtă, limitându-se doar la acordarea preferinţei unui titlu în raport de elemente extrinseci actelor, respectiv întabularea în cartea funciară. Cu alte cuvinte, fără a duce atingere titlului pârâtei, instanţele de judecată au stabilit prioritatea titlului reclamantei dând eficacitate principiului securităţii circuitului civil prin raportare la data la care aceasta a făcut opozabil terţilor titlul său prin înscrierea în cartea funciară.

În altă ordine de idei instanţa de apel a avut în vedere situaţia clasică a acţiunii în revendicare, respectiv acţiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, toate referirile doctrinare vizând doar această situaţie. Or, în speţă, acţiunea în revendicare a avut ca obiect compararea a două titluri de proprietate, situaţie neanalizată în doctrina invocată de instanţă.

În consecinţă, se apreciază că nu se pot reţine ca fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 486 - 487 C. civ. din 1864, pârâta neputând fi considerată un posesor, cu atât mai puţin un posesor de rea-credinţă. În acelaşi sens, având în vedere că litigiul este supus prevederilor ambelor codificări, se apreciază că nu sunt incidente nici dispoziţiile similare din art. 948 C. civ., cu atât mai mult cu cât nou C. civ. cuprinde o prevedere expresă în ce priveşte buna credinţă a posesorului unui imobil, nemailegând buna credinţă de momentul cunoaşterii cauzelor de ineficacitate ale actului său de proprietate. Din această perspectivă, se reţine greşita aplicare a normelor de drept material şi raportat la faptul că instanţa de apel a valorificat în considerente dispoziţiile art. 948 alin. (4), în cauză putând fi reţinută aplicarea dispoziţiilor art. 948 alin. (3) C. civ., doctrina apreciind că în cazul despăgubirilor de genul celor solicitate de reclamantă pot fi încadrate în noţiunea de fruct civil.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză şi în ceea ce priveşte conturarea faptei ilicite a pârâtei prin raportare la omisiunea acesteia de punere în executare a sentinţei de primă instanţă pronunţată în litigiul de revendicare.

Se observă că instanţa de apel a analizat extrem de simplu şi liniar conduita pretins ilicită a pârâtei din perspectiva omisiunii punerii în executare de sentinţei de primă instanţă pronunţată în litigiul de revendicare. Or, această conduită nu poate fi apreciată doar prin raportare strictă la acţiunea sau omisiunea pârâtei, fără a observa şi atitudinea reclamantei, creditor al obligaţiei pretins neexecutate. Fiind în prezenţa unui litigiu soluţionat de instanţele comerciale se poate aprecia incidenţa dispoziţiilor art. 7208 C. proc. civ. din 1865, sentinţa de primă instanţă fiind executorie. Acelaşi articol, însă, prevede în teza finală că exercitarea apelului nu suspendă executarea. Se reţine că pe parcursul soluţionării litigiului în două cicluri procesuale, care nu au afectat executorialitatea sentinţei de primă instanţă, pârâta nu o solicitat şi nu a obţinut suspendarea executării sentinţei. În aceste condiţii, şi creditorul pretins prejudiciat prin neexecutarea voluntară din partea debitorului are dreptul, dar şi obligaţia de a acţiona în sensul obligării părţii adverse la executare. În speţă, reclamanta nu a efectuat niciun demers de executare din momentul pronunţării sentinţei de fond şi până la pronunţarea deciziei irevocabile, în al doilea ciclu procesual, de către Înalta Curte de Casaţie. Abia ulterior acestui moment a notificat pârâta cu privire la obligaţia acesteia de punere în executare a sentinţei de primă instanţă.

Din această perspectivă la începutul acestor considerente s-a enunţat scopul adoptării noului C. civ. ca fiind acela al punerii în acord cu realităţile economice şi sociale moderne, dar şi cel al consacrării legislative a unor soluţii jurisprudenţiale. În acest context se observă că în jurisprudenţa conturată sub imperiul C. civ. din 1864 s-au pronunţat soluţii de respingere a unor acţiuni ale creditorilor îndreptate împotriva debitorilor unor obligaţii neexecutate, motivat de lipsa de reacţie a acestor creditori în sensul demarării unei proceduri de executare silită. Concret, în aceste speţe acţiunea creditorului împotriva debitorului prin care se invoca prejudiciul adus prin neexecutarea voluntară a celor dispuse printr-o hotărâre judecătorească a fost respinsă considerându-se că simpla neexecutare voluntară nu poate reprezenta o faptă ilicită, în condiţiile în care creditorul însuşi a stat în pasivitate timp îndelungat fără a demara personal executarea silită şi fără a fi dovedite împrejurări care să fi condus la imposibilitatea executării silite.

În speţa dedusă judecăţii, pasivitatea reclamantei a durat pe tot parcursul litigiului de revendicare, deşi nu au fost evidenţiate cauze care să fi relevat o imposibilitate a executării silite. Cu atât mai mult cu cât reclamanta, profesionist, invocă prejudicierea sa prin lipsa de folosinţă dedusă din imposibilitatea de a obţine un profit prin închirierea spaţiului revendicat. Se pune problema legitimă în ce priveşte pe reclamanta - profesionist, cu scop lucrativ şi care urmăreşte în mod curent eficientizarea activităţii sale prin folosirea la maxim a patrimoniului său, a motivelor ce i-au determinat pasivitatea în declanşarea unei executări silite, chiar acceptând că pârâta nu a executat de bună voie obligaţia ce îi revenea conform sentinţei de primă instanţă.

Această soluţie jurisprudenţială a fost consacrată în legislaţia actuală. Astfel, potrivit art. 1517 C. civ. o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria acţiune sau omisiune. În lumina acestei prevederi legale, creditorul unei obligaţii neexecutate voluntar, dar care a stat în pasivitate, nu poate invoca săvârşirea unei fapte ilicite din parte debitorului.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat deja, sentinţa primei instanţe, chiar executorie fiind, se bucura de o autoritate provizorie de lucru judecat, iar pârâta exhiba un titlu de proprietate care îi conferea prezumţia de proprietar în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, o asemenea prezumţie, coroborată cu autoritatea provizorie de lucru judecat a sentinţei de fond, nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

De asemenea, se reţine că în recurs pârâta a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar extras emis de Oficiul naţional al registrului comerţului - Oficiul registrului comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Prin acest înscris pârâta a dovedit că la data de 11 mai 2009 a formulat cerere de menţiuni prin care a solicitat, printre altele, radierea punctului de lucru din Bucureşti. Cererea pârâtei a fost soluţionată prin încheiere la data de 13 mai 2009, fiind înscrisă în baza de date a Registrului comerţului la data de 14 mai 2009. În consecinţă şi din această perspectivă se apreciază că nu se poate reţine în sarcina pârâte săvârşirea unei fapte ilicite, faţă de faptul că a eliberat spaţiul revendicat de reclamantă.

În raport de considerentele expuse anterior se apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit legea şi din perspectiva reţinerii îndeplinirii condiţiei vinovăţiei pârâtei. Se reiterează considerentul vizând calitatea de proprietar a pârâtei, care nu a fost infirmată de nicio instanţă de judecată. În acest context, din nou se subliniază că nu se poate reţine o intervertire a calităţii pârâtei din proprietar în posesor: în primul rând pornind de la obiectul cererii în revendicare - compararea a două titluri de proprietate; în al doilea rând, văzând soluţiile pronunţate de instanţe care nu au evidenţiat vicii ale titlului de proprietate al pârâtei, ci doar au reţinut mai buna caracterizare a titlului reclamantei ca urmare înscrierii anterioare faţă de înscrierea titlului pârâtei; în sfârşit, prin raportare la dispoziţiile noului C. civ. care impun alte condiţii în materia imobilelor pentru a contura reaua credinţă a posesorului.

Având în vedere considerentele expuse anterior, în lumina cărora instanţa supremă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtei, contrar celor statuate prin decizia de apel, se apreciază că nu se mai impune analiza deciziei de apel şi din perspectiva considerentelor care conturează celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins. Din acelaşi considerent, nu se mai impune nici analiza criticilor pârâtei care vizau aceste elemente ale răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele reţinute, Înalta Curte, în majoritate, având în vedere prevederile art. 312 C. proc. civ. din 1865 va admite recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1143 din 22 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond. De asemenea, va obliga reclamanta la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de pârâtă în apel, constând în onorariul de avocat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. din 1865 va obliga reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de pârâtă în recurs, cheltuieli reprezentate de onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1143 din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:

Respinge apelul declarat de apelanta A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 242 din 30 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2012.

Obligă apelanta A. SA la plata către intimată a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Obligă intimata-reclamantă A. SA la plata către recurenta-pârâtă B. SRL a sumei de 9.710 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 9 noiembrie 2017.

Opinie separată judecător D.:

Spre deosebire de opinia exprimată în majoritate în contextul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., consider că instanţa de apel a aplicat judicios dispoziţiile legale incidente în cauză în ceea ce priveşte conturarea faptei ilicite reţinute în sarcina pârâtei prin raportare la omisiunea acesteia de punere în executare a sentinţei de primă instanţă pronunţată în litigiul de revendicare ţinând cont de incidenţa dispoziţiilor art. 7208 C. proc. civ. 1865, care confereau putere executorie hotărârii pronunţate de primă instanţă.

Chiar dacă, în speţă, creditoarea beneficiară a titlului executoriu, reclamantă în cauza de faţă, nu a efectuat niciun demers de executare silită pe parcursul soluţionării litigiului anterior în căile de atac, apreciez că principiul executării benevole primează, debitoarea - pârâtă având obligaţia de a executa hotărârea pronunţată împotriva sa, cu atât mai mult cu cât, fiind pronunţată într-un litigiu dintre profesionişti, forţa executorie a fost recunoscută expres de legiuitor, în mod diferit faţă de restul litigiilor civile.

În cadrul litigiilor cu profesionişti, forţa executorie recunoscută hotărârii pronunţate încă de la prima instanţă impunea debitorului obligaţia de executare a dispozitivului, rămas neschimbat în cursul judecăţii căilor de atac în două cicluri procesuale, în caz contrar acesta asumându-şi riscul acoperirii prejudiciului suportat de creditorul său prin întârzierea în executarea obligaţiei. Cât timp obligaţia instituită în sarcina sa avea putere executorie, apreciez că debitorul nu este îndreptăţit să invoce, în condiţiile unei conduite de bună-credinţă, neefectuarea de către creditor unor demersuri privind executarea silită. Pentru situaţia desfiinţării titlului executoriu în căile de atac, legiuitorul a prevăzut posibilitatea întoarcerii executării, iar, din raţiuni de simetrie, se impune a fi sancţionată şi conduita debitorului de întârziere în ducerea la îndeplinire a titlului executoriu.

Faţă de această concluzie, consider lipsită de relevanţă, sub aspectul condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale, modalitatea concretă prin care s-a realizat confruntarea titlurilor în acţiunea în revendicare cât timp titlul executoriu deja obţinut de creditor impunea o anumită conduită debitorului. De asemenea, nu pot fi reţinute criticile recurentei privind încălcarea dreptului său de proprietate cât timp restrângerile invocate sunt efectul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în condiţiile legii cu putere executorie.

În ceea ce priveşte criticile privitoare la neîndeplinirea celorlalte cerinţe pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciez că, în ciuda faptului că se invocă tot motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dincolo de reiterarea aspectelor privitoare la lipsa faptei ilicite şi a vinovăţiei, argumentele concrete ale recurentei nu pot fi circumscrise unor critici de nelegalitatea, ci reprezintă simple critici de netemeinicie privitoare la determinarea întinderii prejudiciului pe baza probelor administrate în cauză în etapele procesuale anterioare. Şi în contextul legăturii de cauzalitate, recurenta nu aduce critici noi de nelegalitate, ci reia aspectele formulate cu referire la celelalte condiţii.

Pentru aceste motive, apreciez că se impunea respingerea recursului ca nefondat.

Procesat de GGC - LM