Prescription of claim for outstanding purchase price despite post-deadline fulfillment of contractual funding condition.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 9709/120/2012, reclamanţii A., şi B., au chemat în judecată pârâta SC C. SRL, pentru ca în baza probelor ce se vor administra să se constate rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1585 din 17 decembrie 2008, de BNP Acord, ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV, menţionat în articolul terţ al actului adiţional 1 şi în consecinţă să se constate redobândirea de către reclamanţi a proprietăţii depline asupra terenurilor ce au constituit obiectul contractelor de vânzare-cumpărare ce au intervenit între părţi, situate în judeţul Dâmboviţa, comuna Tărtăşeşti şi a comunelor Cosoba şi Joiţa, judeţul Giurgiu precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând în fapt cererea, reclamanţii au arătat că au deţinut mai multe terenuri pe raza comunei Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa şi a comunelor Cosoba şi Joiţa, judeţul Giurgiu, iar în 2007 au înstrăinat către pârâtă o parte din aceste terenuri, respectiv aflate pe raza judeţului Dâmboviţa, comuna Tărtăşeşti. După semnarea contractului din 2007, au fost încheiate două acte adiţionale la acest contract: actul adiţional nr. 1, prin care, prin articolul prim, s-a hotărât de comun acord modificarea alin. (3) al pct. 3.3 al art. 3 din contract şi s-au modificat condiţiile de plată a restului de preţ, prevăzut în contractul iniţial în sumă de 31.295.735,60 euro, stabilindu-se plata acestuia în rate, în funcţie de îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute în actul adiţional. în baza articolului terţ, a fost agreat de către părţi un pact comisoriu expres de gradul IV, pentru situaţia în care reclamanţii îşi îndeplineau obligaţiile asumate în contractul din 2007, iar pârâta achita restul de preţ. Prin actul adiţional 2, părţile au convenit să modifice termenul pentru îndeplinirea Condiţiei suspensive din 26 decembrie 2009 în 5 aprilie 2010.

De asemenea, prin contractul din 2008, au vândut pârâtei mai multe suprafeţe de teren pe raza comunei Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, dintre care unele au fost ulterior alipite cu terenul în suprafaţă de 27 100 mp, T36, P 412, dobândit prin contractul din 2007 şi de asemenea au vândut şi suprafeţe de teren pe raza comunelor Cosoba şi Joiţa, judeţul Giurgiu.

S-a mai arătat că reclamanţii au îndeplinit condiţia suspensivă pentru plata restului de preţ, prevăzută de articolul unic al Actului adiţional 1, pentru suma de 26.506.590 euro, iar ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive, a devenit scadentă de la data de 8 ianuarie 2010, obligaţia de plată de către pârâtă a ratelor 4 şi 6 ale Restului de preţ, precum şi a plăţii sumei ce reprezintă majorarea preţului vânzării (calculată conform art. 3, pct. 3.3, alin. (4), lit. f) din contractul din 2007. Prin urmare, pârâta nu a achitat în termenele şi condiţiile specificate în contractul din 2007, sumele de plată scadente.

S-a apreciat că operează rezoluţiunea convenţională în temeiul unui pact comisoriu expres, iar dreptul de a exercita opţiunea de rezoluţiune convenţională a contractelor, a fost exercitat cu formalităţile şi în condiţiile stabilite contractual, conţinutul condiţiei suspensive fiind clar, neechivoc şi nu poate constitui motiv de refuz al executării impreciziunea, neclaritatea, caracterul aparent îndoielnic al cauzei ce consacră condiţia suspensivă, conduita pârâtei fiind neconformă cu obligaţiile contractuale.

Ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive şi neexecutării obligaţiei de plată ce revenea pârâtei, reclamanţii au solicitat rezoluţiunea contractului din 2007 şi din 2008, ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV, menţionat în articolul terţ, al Actului adiţional 1, iar urmare a rezoluţiunii, au apreciat că este necesar a se constata reţinerea de către reclamanţi a sumelor deja încasate din preţul vânzării, cât şi redobândirea proprietăţii depline asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractului din 2007 şi 2008.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970, 977 - 985, art. 1017 raportat la art. 1011 C. civ., O.G. nr. 40/2006, H.G. nr. 1.517/2009.

În dovedirea cererii s-au depus contractele de vânzare-cumpărare a căror rezoluţiune o solicită, extrase de carte funciară pentru informare, procură, extras MO nr. 663/10 decembrie 2009, HCJ Dâmboviţa nr. 19 din 2 februarie 2010, răspunsul pârâtei la notificarea reclamantului din 15 decembrie 2009, în traducere legalizată, răspuns nr. 898 din 13 ianuarie 2010 de la "la Caixa".

La data de 17 ianuarie 2013, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată, pe cale de excepţie: ca netimbrată; ca fiind introdusă la o instanţă necompetentă teritorial, solicitând declinarea competentei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; ca prematur introdusă; iar în subsidiar ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, se arată că sediul acesteia este în Bucureşti, iar potrivit art. 5 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se face la instanţa domiciliului pârâtului, prin urmare competent să soluţioneze cauza este Tribunalul Bucureşti, având în vedere şi faptul că în speţă nu este incident niciunul dintre cazurile care ar atrage competenţa teritorială facultativă.

Cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată, arată că părţile au condiţionat achitarea restului de preţ al vânzării de la primirea de către Cumpărător, a notificării de la autoritatea publică competentă din care să rezulte aprobarea definitivă, obligatorie, aplicabilă, irevocabilă şi de nemodificat în favoarea cumpărătorului, a finanţării de fonduri structurale europene nerambursabile pentru o sumă care nu este mai mică de 14.000.000 euro.

În speţă condiţia suspensivă stabilită prin actul adiţional nu a fost îndeplinită prin adoptarea H.G. nr. 1.517/2009, faţă de raţiunea avută în vedere de părţi la momentul introducerii condiţiei şi de procedurile specifice acordării fondurilor structurale şi etapele necesare a mai fi parcurse pentru împlinirea condiţiei "astfel cum au înţeles părţile să fie făcută".

Apreciază că Actul adiţional nr. 2 nu poate fi interpretat decât ca având natura juridică a unei recunoaşteri extrajudiciare cu depline efecte în prezenta cauză, în sensul că înşişi reclamanţii au recunoscut că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă prin adoptarea şi publicarea H.G. nr. 1.517/2009, acest document nu a reprezentat documentul prin care ar fi fost aprobată finanţarea din fonduri europene nerambursabile, H.G. nici nu a fost apt să stea la baza semnării convenţiilor de finanţare.

Faţă de cele ce preced, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi următoarele C. proc. civ.

În dovedirea celor susţinute în întâmpinare s-au depus: soluţii pronunţate în Dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, extras din raport cu privire la stadiul proiectelor POS Mediu, Axa Prioritară 1, extrase de pe sit-ul www. Posmediu.ro.

La data de 21 iunie 2013, reclamanţii au formulat cerere de modificare a acţiunii, în temeiul art. 132 şi art. 137 C. proc. civ., în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON, reprezentând rest preţ, din ratele 4, 5 şi 6 stabilite prin actul adiţional la Contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. 1870 din 19 decembrie 2007, motivat de îndeplinirea condiţiei suspensive enunţate la clauza (ii) din Actul adiţional autentificat la 17 decembrie 2008, act prin care s-a modificat art. prim alin. (3) al pct. 3.3 şi art. 3 din Contractul nr. x/19 decembrie 2007, învederând că înţeleg să susţină motivarea în fapt din cererea de chemare în judecată, însă ca temei de drept invocând disp. art. 1361 C. civ. vechi.

Prin Sentinţa civilă nr. 2553 din 27 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza s-a înregistrat la secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti la data de 31 august 2013, care prin încheierea din 15 noiembrie 2013 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus înaintarea cauzei spre competenţă soluţionare secţiei a VI-a civilă.

În cadrul secţiei a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti Dosarul s-a înregistrat sub nr. y/3/2013* la data de 19 decembrie 2013.

Prin încheierea din 7 martie 2014 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/2010, aflat pe rolul aceleaşi instanţe.

În acest dosar reclamanta C. SRL a înregistrat la 19 ianuarie 2010, acţiunea împotriva pârâţilor A. şi B., având ca obiect:

- constatarea neîndeplinirii condiţiei suspensive înscrisă în art. 1 din Actul adiţional nr. 1586 din 17 decembrie 2008 şi

- constatarea inexistenţei dreptului părţilor de a radia drepturile de proprietate ale reclamantei din cartea funciară, dobândite în baza art. 3 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007.

Pârâţii A. şi B. au formulat cerere reconvenţională solicitând să se constate că şi-au îndeplinit toarte obligaţiile asumate prin cele două contracte respectiv Contractul nr. xx/2007 şi yy/2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 1359 din 8 februarie 2011 a fost respinsă acţiunea principală şi cererea reconvenţională ca fiind inadmisibile pe temeiul art. 111 C. proc. civ., soluţie confirmată în apel prin Decizia nr. 444 din 13 noiembrie 2011.

Prin Decizia nr. 2588 din 17 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a respins ca tardiv recursul pârâţilor şi s-a admis în parte recursul reclamantei C., fiind casate cele două hotărâri cu trimitere pentru rejudecare.

În fond după casare, în al doilea ciclu judiciar, prin sentinţa civilă nr. 5948 s-a admis acţiunea principală şi s-a constatat neîndeplinirea condiţiei suspensive prevăzută în art. 1 din Actul adiţional nr. 1586/2008, precum şi inexistenţa dreptului pârâţilor de a radia dreptul de proprietate al reclamanţilor.

Prin Decizia nr. 1275 din 17 decembrie 2014, s-a respins apelul pârâţilor ca nefondat, iar prin decizia nr. 2093 din 15 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins recursul acestora (pag. 116 - 123).

Prin cererea din 12 noiembrie 2015 reclamanţii în cauza de faţă au solicitat reluarea judecăţii întrucât motivul de suspendare a încetat prin Decizia civilă nr. 2093 din 15 octombrie 2015 a instanţei supreme.

Prin cererea din 13 ianuarie 2016 intitulată cerere precizatoare a obiectului acţiunii, reclamanţii au solicitat modificarea obiectului iniţial în sensul ca pârâta:

- în principal să fie obligată la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând preţul pe care trebuia să-l plătească reclamanţilor pentru atragerea de către aceştia în favoarea pârâtei a fondurilor nerambursabile conform obligaţiilor asumate prin Actul adiţional nr. 1586/2008 iar,

- în subsidiar obligarea la plata sumei de 13.562.700 RON echivalentul a 3.000.000 Euro reprezentând partea din preţ pe care pârâta trebuia să-l plătească în situaţia în care atragerea de fonduri nerambursabile nu s-a realizat din motive independente de conduita contractuală a părţilor.

În cererea modificatoare şi precizatoare reclamanţii au dezvoltat istoricul raporturilor contractuale şi al demersurilor administrative efectuate la autorităţile competente, precum şi rezultatul acestor diligenţe.

În Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dâmboviţa reclamanţii au depus la data de 21 iunie 2013 cerere de modificare a acţiunii, din acţiunea în constatare în acţiunea în realizare, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând rest de preţ din ratele 4, 5 şi 6 stabilite prin Actul adiţional nr. 1586/2008, la Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007 motivat de faptul îndeplinirii condiţiei suspensive instituită prin clauza 2 din acest act adiţional.

În aceeaşi şedinţă de judecată, cum rezultă din încheierea din 21 iunie 2013 cererea modificatoare a fost comunicată pârâtei, instanţa luând act de noul obiect al acţiunii şi punând în vedere reclamanţilor să achite diferenţa de taxă de timbru iar prin Sentinţa civilă nr. 2553 din 27 iunie 2013 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare tribunalul a apreciat că de la data de 21 iunie 2013, data modificării obiectului cererii introductive, instanţa a fost şi a rămas învestită cu un obiect principal concret, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON.

Prin încheierea din 25 martie 2016, instanţa a anulat ca netimbrat capătul subsidiar din cererea precizatoare şi a respins ca nefondată excepţia tardivităţii modificării şi completării cererii introductive, stabilind că prima zi de înfăţişare a fost la data de 15 ianuarie 2016 când s-a depus cererea precizatoare cu capătul subsidiar.

În fapt şi în drept, reclamanţii au susţinut că între cele două părţi s-au încheiat Contractele nr. xx/2007 şi nr. yy/2008, precum şi Actele adiţionale nr. 1 din 17 decembrie 2008 şi nr. 2 din 14 decembrie 2009 având ca obiect vânzarea-cumpărarea dreptului de proprietate asupra mai multor terenuri pe care pârâta urma să edifice un ansamblu rezidenţial denumit "D.".

Prin aceste acte reclamanţii şi-au asumat obligaţii complexe, unele specifice transferului dreptului de proprietate imobiliară, iar altele de diligenţă constând în obţinerea aprobării în favoarea pârâtei de finanţare din fonduri structurale europene nerambursabile pentru cel puţin 14.000.000 Euro destinate acestui proiect.

Reclamanţii susţin că scadenţa convenită pentru îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă a fost iniţial fixată pentru data de 26 decembrie 2009 fiind ulterior prelungită până la 5 aprilie 2010.

Odată cu îndeplinirea acestei obligaţii de către reclamanţi pârâta s-a obligat să le achite acestora suma de 17.000.000 Euro în două tranşe egale definite în actul adiţional nr. 1 drept ratele 4 şi 5.

În cererea introductivă sunt consemnate toate diligenţele efectuate de către reclamanţi şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa pentru adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 1517 la data de 2 decembrie 2009 şi mai apoi pentru aprobarea finanţării prin decizia din 4 iunie 2010 a Comisiei Europene pentru suma de 26.506.590 Euro, urmată de încheierea contractului de finanţare cu Consiliul Judeţean Dâmboviţa la 29 iulie 2010.

Reclamanţii susţin în esenţă că termenul de 5 aprilie 2010 pentru îndeplinirea acestei obligaţii asumate nu are un caracter esenţial cât timp voinţa comună a părţilor avea ca obiect obţinerea finanţării nerambursabile din bani europeni şi din bani publici (cofinanţare).

În acelaşi timp din analiza contractului şi a actelor adiţionale rezultă că părţile nu au stabilit niciun pact comisoriu în legătură cu neîndeplinirea obligaţiei la termenul convenit iar pârâta nu a analizat implementarea deşi a avut la dispoziţie timp de patru ani şi jumătate fondurile ce au făcut obiectul contractului de finanţare de 140.000.000 Euro încheiat la 27 iulie 2010 şi disponibile până la 31 decembrie 2015.

În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 969 - 970 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare pârâta a invocat în principal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în subsidiar netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Relativ la excepţia prescripţiei, pârâta susţine că data de la care începe să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, este data scadenţei obligaţiei asumate de reclamanţi şi stabilită prin actul adiţional nr. 1 pentru termenul din 05 aprilie 2010 ce este considerat drept termen scadent contractual de îndeplinire a condiţiei suspensive confirmat ca atare şi prin Decizia nr. 2093/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Drept urmare, acţiunea fiind modificată la 15 ianuarie 2016, peste termenul de 3 ani de prescripţie, urmează a fi respinsă pe acest temei.

Pârâta a mai susţinut că şi în varianta în care acţiunea s-a modificat la 21 iunie 2013 la Tribunalul Dâmboviţa faţă de termenul contractual din 5 aprilie 2010 este de asemenea prescrisă.

Pe fond, pârâta susţine că nu a zădărnicit în niciun fel obţinerea finanţării, condiţia suspensivă nefiind îndeplinită datorită culpei reclamanţilor care au generat tergiversarea soluţionării Dosarului nr. x/2010, menţinând blocată Cartea Funciară cu notările pactului comisoriu în favoarea vânzătorilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 1036 din data de 27 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2013, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a admis acţiunea astfel cum a fost modificată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 61.889.000 RON, reprezentând ratele nr. 4, 5 şi 6 ale restului de preţ datorat în baza Actului adiţional nr. 1 din 17 decembrie 2008, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, sub aspectul excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamanţilor, prezintă importanţă faptul că prin Actul adiţional nr. 1586 din 17 februarie 2008 s-a instituit condiţia suspensivă de executare a obligaţiei asumate de reclamanţi până la 26 decembrie 2009 prelungită ulterior până la 5 aprilie 2010.

La data prelungirii termenului până la data de 5 aprilie 2010 fusese adoptată Hotărârea de Guvern nr. 1517 din 2 decembrie 2009 prin care s-a aprobat cofinanţarea din Programul de mediu şi gospodărirea apelor vizând obiectivul "Sistem Centralizat de Canalizare, Staţie de Epurare şi Extindere, Sistem de Alimentare cu apă în Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa" pentru suma de 25.600.000 Euro.

Pe această bază s-au putut accelera demersurile la Comisia Europeană care a emis decizia de finanţare la data de 04 iunie 2016 pentru suma de 107.647.179 Euro, fonduri structurale nerambursabile destinate realizării proiectului "Extindere şi reabilitarea infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul Dâmboviţa".

Numai pe această bază, adică H.G. nr. 1517/2009, care a aprobat finanţarea din fonduri naţionale şi decizia Comisiei Europene din 4 iunie 2010 privind alocarea fondurilor europene nerambursabile s-a încheiat contractul de finanţare totală din 27 iulie 2010 pentru suma de 140.187.927 Euro între Ministerul Mediului şi Pădurilor, titularul implementării investiţiei şi E., beneficiarul final al acestei investiţii.

Drept urmare, data de la care se poate reţine că începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani este 27 iulie 2010 când s-au finalizat toate procedurile iar executarea contractului şi finanţarea propriu-zisă au devenit o certitudine ca şi obligaţiile scadente asumate de pârâtă faţă de reclamanţi.

În aceste condiţii, modificarea obiectului acţiunii la data de 21 iunie 2013 în Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dâmboviţa, a avut loc în interiorul termenului de prescripţie, fiind irelevant faptul că această modificare s-a depus în faţa unei instanţe care s-a declarat ulterior necompetentă teritorial.

De altfel însăşi pârâta în întâmpinare şi în concluziile scrise precizează că "data de 27 iulie 2010 este teoretic cel mai devreme moment când se putea considera că s-a îndeplinit condiţia suspensivă", având aşadar o evaluare realistă asupra stadiului şi finanţării şi rezultatului diligenţelor efectuate de reclamanţi şi de autorităţile naţionale competente.

Este irelevantă susţinerea pârâtei în sensul că fondurile aprobate prin H.G. 1517 din 2 decembrie 2009, cât şi cele puse la dispoziţie de Comisia Europeană prin decizia din 4 iunie 2010, nu acoperă necesităţile de finanţare şi costurile pentru unele din utilităţile aferente proiectului (gaze, energie electrică şi termică, telefonie, căi de acces).

Pe fondul cauzei au fost analizate obligaţiile esenţiale asumate de părţi şi răspunderea contractuală a pârâtei, astfel:

Contractele dintre părţi:

La data de 19 decembrie 2007 s-a încheiat contractul nr. x prin care reclamanţii au vândut pârâtei dreptul de proprietate asupra a şapte terenuri situate în perimetrul comunei Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, la preţul convenit de 32.014.385 Euro.

Prin actul adiţional nr. 1 încheiat la 17 decembrie 2008 pârâta s-a obligat să achite ratele 1, 2 şi 3 în valoare totală de 11.645.735,65 Euro, iar reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a face având ca obiect anumite demersuri la autorităţile naţionale.

Prin cel de-al doilea Act adiţional nr. 1130 din 14 decembrie 2009 încheiat după adoptarea H.G. nr. 1517/2009 pârâta s-a obligat să achite ratele 4, 5 şi 6 în valoare totală de 15.599.999,95 Euro, numai dacă reclamanţii vor deţine în favoarea sa până la 5 aprilie 2010 fondurile structurale europene nerambursabile în valoare de cel puţin 14.000.000 Euro.

Din examinarea clauzelor şi interpretarea sistematică a acestora în raport cu obiectul şi finalitatea convenită de părţi, tribunalul reţine că această obligaţie de a face asumată de reclamanţi are valoarea unei obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat iar îndeplinirea obiectului ei depindea în mod exclusiv de decizia autorităţilor naţionale competente şi de decizia Comisiei Europene.

În acest sens reclamanţii au încheiat Contractul de prestări servicii nr. 85 din 4 martie 2009 cu societatea F. SRL, specializată în promovarea de documente şi în urmărirea concretă a obţinerii fondurilor nerambursabile în favoarea pârâtei.

Pe de altă parte reclamanţii au iniţiat direct sau împreună cu societatea consultări cu specialişti în legătură cu care pârâta a fost informată sistematic luând cunoştinţă astfel de stadiul demersurilor efectuate.

Ca urmare a acestora Consiliul Judeţean Dâmboviţa prin Hotărârea nr. 122 din 31 iulie 2009 şi Consiliul Local Târgovişte prin Hotărârea nr. 48 din 31 iulie 2009 au aprobat Studiul de fezabilitate cu toate documentele întocmite de specialiştii F. SRL împreună cu cei ai pârâtei, precum şi cofinanţarea cheltuielilor eligibile şi neeligibile aferente obiectului de investiţie.

Pe această bază şi a documentaţiei elaborată de F. în favoarea pârâtei, a fost adoptată H.G. nr. 1517 din 2 decembrie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 863 din 10 decembrie 2009 prin care s-a aprobat finanţarea necesară din fondurile naţionale pentru obiectivul "Sistem Centralizat de Canalizare, Staţie de Epurare şi Extindere, Sistem de Alimentare cu apă Tărtăşeşti - judeţul Dâmboviţa", urmând ca în proporţie de 85% să se asigure de la bugetul de stat şi de 15% din bugetul local conform celor două hotărâri ale autorităţilor publice judeţene şi locale.

Aşadar, în acest mod şi în acord cu dispoziţiile legale incidente a fost realizată faza I a procedurii de cofinanţare din fondurile naţionale, reclamanţii îndeplinindu-şi toate obligaţiile asumate chiar în interiorul primului termen scadent din 26 decembrie 2009, continuând demersurile pentru obţinerea fondurilor europene nerambursabile, aprobate prin Decizia din 4 iunie 2010 a Comisiei Europene pentru suma de 107.647.179 Euro.

Asigurându-se finanţarea totală în modalităţile menţionate a fost posibilă încheierea contractului de finanţare dintre Ministerul Mediului şi Pădurilor şi E. pentru suma totală de 140.187.928 Euro, care include fondurile structurale europene de 107.647.179 Euro şi fonduri naţionale de 32.540.748 Euro, toate nerambursabile.

Aşadar, deşi îndeplinirea obligaţiilor menţionate nu depindea în mod exclusiv de voinţa unică a reclamanţilor şi de calitatea lor de vânzători ai terenurilor în vederea realizării investiţiei ci, în mod substanţial, de voinţa şi conduita autorităţilor locale, centrale şi europene, demersurile efectuate s-au finalizat progresiv şi favorabil prin actele juridice menţionate şi prin contractul de finanţare încheiat la 27 iulie 2010.

În ce priveşte obligaţiile asumate de pârâtă se reţine că aceasta nu a transferat drepturile sale asupra terenurilor către Consiliul Judeţean Dâmboviţa pentru a se putea realiza atragerea efectivă a fondurilor deja aprobate, titularul legal al investiţiei fiind Consiliul Judeţean.

La adresa nr. 5163/2010 trimisă de acest Consiliu pârâtei prin care solicita transferul terenurilor în administrarea Consiliului pentru implementarea efectivă a fondurilor aprobate prin H.G. nr. 1517/2009, pârâta nu a dat curs şi nu a întreprins nicio altă acţiune în calitatea sa de beneficiar al fondurilor nerambursabile împiedicând astfel încheierea contractului de finanţare între Ministerul Mediului şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa.

Drept urmare, prin H.G. 908 din 25 august 2010 a fost aprobată H.G. nr. 1517/2009, motivul fiind neîncheierea contractelor de finanţare şi neefectuarea plăţilor pentru fondurile aprobate.

Această retragere a aprobării fondurilor naţionale nu a avut însă acelaşi efect în ce priveşte fondurile structurale europene nerambursabile care s-au aflat la dispoziţia beneficiarilor din contractul de finanţare încheiat la 27 iulie 2010, până la data de 31 decembrie 2015.

Răspunderea contractuală a pârâtei:

Izvorul obligaţiei de plată a ratelor 4, 5 şi 6 îl constituie actul adiţional nr. 2 prin care s-a stabilit că pârâta urma să achite aceste rate în valoare totală de 19.599.999,95 Euro în condiţiile în care reclamanţii îşi vor îndeplini obligaţia de a obţine în favoarea sa fonduri structurale europene nerambursabile în valoare de cel puţin 14.000.000 Euro.

Tribunalul constată că în condiţiile în care atât contratul cât şi cele două acte adiţionale nu conţin niciun pact comisoriu de gradul IV care să îi atribuie pârâtei posibilitatea de a le rezoluţiona unilateral şi de plin drept, aceste acte juridice nu au încetat la termenul convenţional al condiţiei din 5 aprilie 2010, pârâta nemanifestându-se în mod expres cu privire la o eventuală renunţare la acest proiect şi la fondurile nerambursabile.

Relevantă este în acest sens şi adresa din 20 octombrie 2010, după 5 luni de la termenul convenţional din 05 aprilie 2010 prin care pârâta solicita Consiliului Judeţean Dâmboviţa date şi elemente referitoare la fondurile europene, aprobate prin Decizia Comisiei Europene din 4 iunie 2010, comunicând disponibilitatea şi interesul ca beneficiar indirect a acestor fonduri.

Prin urmare, în conformitate cu clauza esenţială din actul adiţional nr. 2 constatând că reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţiile asumate faţă de pârâtă iar nefinalizarea proiectului şi neimplementarea efectivă a finanţărilor se datorează pasivităţii pârâtei, aceasta datorează ratele 4, 5 şi 6 din preţul contractului în calitatea sa de proprietar cumpărător al terenurilor către vânzătorii acestora adică reclamanţii din cauza de faţă.

În situaţia concretă pârâta însă nu a solicitat şi nici nu a urmărit rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare conservându-şi calitatea de proprietar cumpărător fără a achita preţul integral convenit la încheierea contractului, ci numai ratele 1, 2, 3, care reprezintă 1/3 din preţul total al vânzării.

Potrivit art. 969 - 970 C. civ. de la 1864 "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi trebuie executate cu bună-credinţă", forţa obligatorie a contractului de vânzare-cumpărare şi a actelor adiţionale impunându-se în sarcina pârâtei obligaţia esenţială de plată integrală a preţului în condiţiile în care s-a stabilit că reclamanţii şi-au îndeplinit toate obligaţiile esenţiale corelative.

A admite teza pârâtei, vizând respingerea acţiunii reclamanţilor înseamnă a ratifica o eventuală îmbogăţire fără justă cauză în favoarea pârâtei cumpărătoare pentru diferenţa de 2/3 din preţul total al terenurilor ce fac obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007 încheiat de părţi.

Pe cale de consecinţă în raport de considerentele expuse, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis acţiunea astfel cum a fost modificată şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 61.889.000 RON reprezentând ratele 4, 5 şi 6 ale restului de preţ datorat în baza actului adiţional nr. 1 din 17 decembrie 2008.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 25 martie 2016, în termen legal, a formulat apel principal pârâta SC C. SRL, solicitând admiterea apelului şi modificarea încheierii din data de 25 martie 2016 şi admiterea excepţiei tardivităţii, cu consecinţa respingerii ca tardivă a modificării de acţiune cuprinsă în Notele scrise depuse de reclamanţi pentru termenul din data de 15 ianuarie 2016; respectiv modificarea sentinţei apelate şi: în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii în pretenţii formulată de către reclamanţii A. şi B. (în oricare dintre formele în care aceasta a fost modificată, respectiv la 21 iunie 2013 sau 15 ianuarie 2016), având ca obiect obligarea pârâtei la plata unui rest de preţ, ca fiind prescrisă; în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată (în oricare dintre formele în care aceasta a fost modificată, respectiv la 21 iunie 2013 sau 15 ianuarie 2016).

O primă critică adusă de apelantă vizează încălcarea de către prima instanţă a puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate între părţi în Dosarul nr. x/2010. Astfel, instanţa de fond a omis a analiza efectele produse de hotărârea irevocabilă pronunţată în Dosarul nr. x/2010 în prezenta cauză, fiind încălcată şi dezlegarea dată prin încheierea interlocutorie din data de 7 martie 2014 în sensul că judecata prezentei cauze atârnă de soluţia ce urma a fi pronunţată în Dosarul nr. x/2010.

Apelanta a arătat că efectul negativ al puterii de lucru judecat derivat din hotărârea pronunţată în Dosarul nr. x/2010 împiedică reclamanţii să mai repună în discuţie pretenţiile legate de îndeplinirea condiţiei suspensive, consecinţa neîndeplinirii condiţiei suspensive în termenul extinctiv fiind stingerea dreptului de a solicita restul de preţ. Chiar reclamanţii au recunoscut că soluţia pronunţată de către Tribunal Bucureşti în Dosarul nr. x/2010 a lămurit disputa dintre părţi cu privire la pretinsa îndeplinire a Condiţiei suspensive în termenul extinctiv agreat de părţi.

Prin urmare, există deja o hotărâre irevocabilă pronunţată între aceleaşi părţi prin care s-a tranşat că: adoptarea H.G. nr. 1517/2009 nu reprezintă dovada îndeplinirii condiţiei suspensive; - îndeplinirea condiţiei suspensive presupunea obţinerea de fonduri structurate europene, care să fi fost aprobate "în favoarea cumpărătorului" şi alocate pentru toate domeniile precizate de părţi - drumuri, poduri, alimentare cu apă, staţie epurare ape menajere şi pluviale, SRMP, gaze, energie electrică, energie termică, telefonie, comunicaţii, canalizare; - condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit în termenul extinctiv prevăzut de către părţi;

Aşadar, orice acte intervenite ulterior datei de 5 aprilie 2010 nu au nicio valoare, atâta timp cât condiţia suspensivă era prevăzută sub un termen extinctiv.

O altă critică adusă de apelanţi are ca obiect greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii modificării acţiunii prin încheierea din data de 25 martie 2016.

Astfel, după ce dosarul a fost declinat succesiv de la Tribunalul Dâmboviţa la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ulterior acesta a fost înregistrat pe rolul secţiei a VI-a civile, instanţa competentă. Primul termen de judecată în faţa acestei instanţe a fost la data de 7 februarie 2014, când pârâţii au invocat excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, cauza fiind reţinută în pronunţare pe acest incident - situaţie în care într-adevăr nu era îndeplinită cerinţa de la art. 134 C. proc. civ., acest termen neputând fi considerat prima zi de înfăţişare. Însă, instanţa a respins excepţia prin încheierea din 7 februarie 2014 (soluţie neatacată) şi a acordat termen la data de 7 martie 2014, când părţile legal citate au pus concluzii pe cererea de suspendare a cauzei formulată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare, termenul din data de 7 martie 2014 a reprezentat prima zi de înfăţişare, în accepţiunea art. 134 C. proc. civ., în condiţiile în care părţile erau legal citate (şi prezente prin reprezentanţii aleşi) şi au pus concluzii pe un incident ce ţinea de derularea procesului - cererea de suspendare.

În acest context, este de neînţeles de ce instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii modificării acţiunii prin încheierea de la termenul din data de 25 martie 2016, reţinând că termenul din 7 martie 2014 nu putea constitui prima zi de înfăţişare, care ar fi fost abia la primul termen după repunerea cauzei de rol, respectiv 15 ianuarie 2016.

Cât priveşte tardivitatea formulării modificării de acţiune cuprinse în Notele scrise depuse pentru termenul din data de 15 ianuarie 2016, apelanta a arătat că reclamanţii, sub pretextul unei "precizări" a cererii de chemare în judecată au modificat complet atât obiectul cât şi mai ales cauza juridică (causa debendi) a cererii de chemare în judecată au completat acţiunea cu un nou capăt de cerere, subsidiar. Astfel, potrivit acestei modificări şi completări reclamanţii solicită obligarea la două sume alternativ, o sumă solicitată în principal (care doar aparent se suprapune cu solicitarea de plată din cererea iniţială) şi o sumă în subsidiar (care nu se regăseşte deloc în acţiunea iniţială), însă ambele pentru cu totul alte motive (în sensul de causa debendi) decât cele dezvoltate în cuprinsul cererii iniţiale.

În consecinţă, reclamanţii au schimbat complet maniera de interpretare a contractului încheiat de către părţi şi a obligaţiilor din cuprinsul acestuia - se susţine acum că ar fi vorba nu de unul, ci de trei contracte, în sensul de negotium juris, toate încheiate prin acelaşi instrumentum; precum şi că au introdus elemente complet noi legate de momentul până la care trebuiau obţinute fondurile care dădeau naştere la dreptul de a solicita plata unui rest de preţ - pretinzând că prin H.G. nr. 1517/2009 au fost aprobate fondurile naţionale rambursabile, şi că demersurile efectuate de ei au condus şi la obţinerea fondurilor europene structurale nerambursabile la care s-au obligat, dar şi elemente noi legate de o pretinsă culpă contractuală - pretinzând (în mod fals) că apelanta ar fi renunţat la beneficiul termenului din cuprinsul condiţiei suspensive, că fondurile ar fi fost obţinute şi că ar fi culpa acesteia neaccesarea lor.

În plus, pretenţia subsidiară din Notele scrise tinde la obţinerea unei sume noi, nesolicitate prin acţiunea iniţială, care nu are nicio legătură cu motivele care au stat la baza acţiunii ci merge (aparent) pe ideea de "motive independente de conduita părţilor".

Instanţa de fond s-a pronunţat deja asupra naturii Notelor scrise depuse de reclamanţi pentru termenul din 15 ianuarie 2016, care au fost calificate ca reprezentând o cerere completatoare şi subsidiare la cererea de chemare în judecată, aşa cum rezultă atât din încheierea din data de 15 ianuarie 2016 - când, urmare a calificării Notelor scrise, a stabilit obligaţia de plată a unei taxe suplimentare de timbru aferentă capătului de cerere subsidiar nou, cât şi din încheierea din data de 25 martie 2015 - când a admis excepţia netimbrării capătului de cerere subsidiar şi s-a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii cererii completatoare.

Având în vedere cele de mai sus din care rezultă modificarea şi completarea de acţiune, precum şi corecta calificare a primei zile de înfăţişare ca fiind termenul din data de 7 martie 2014, rezultă fără dubiu că modificarea şi completarea de acţiune formulată prin Notele scrise din 15 ianuarie 2016 au fost depuse cu încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care se impunea respingerea ca tardivă a acestei modificări de acţiune.

Drept consecinţă, instanţa rămâne învestită cu acţiunea în forma anterioară modificării de la termenul din 15 ianuarie 2016. Astfel, prin modificarea cererii de chemare în judecată din data de 21 iunie 2013, reclamanţii au transformat acţiunea în constatarea rezoluţiunii şi restabilirea situaţiei anterioare în "acţiunea în obligarea pârâtului la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând rest preţ, din ratele 4, 5 şi 6 stabilite prin Actul Adiţional la Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 (şi care însumează 87.972.602 RON)".

Prin cererea de chemare în judecată iniţială depusă la data de 14 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa reclamanţii solicitaseră constatarea rezoluţiunii Contractelor de vânzare-cumpărare din 2007 şi 2008 ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV şi constatarea redobândirii de către aceştia a proprietăţii depline asupra terenurilor ce constituiseră obiectul contractelor de vânzare-cumpărare. La termenul din data de 13 septembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, învestit ca urmare a declinării dosarului de la Tribunalul Dâmboviţa, a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată în forma sa iniţială.

Prin urmare, acţiunea ce rămâne a fi soluţionată de către instanţe este cea în forma din 21 iunie 2013, aceasta fiind în principal prescrisă şi în subsidiar neîntemeiată.

Criticând şi soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apelanta a arătat în prealabil că reclamanţii au pretins că data la care s-ar fi îndeplinit condiţia este fie 10 decembrie 2009, data publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 1517 din 2 decembrie 2009; fie data de 27 iulie 2010 când s-a încheiat Contractul de Finanţare între Ministerul Mediului şi Pădurilor şi E. (dat fiind soluţia irevocabilă pronunţată în cauză în Dosarul nr. x/2010 prin care s-a stabilit că publicarea în Monitorul Oficial a H.G. nr. 1517/2009 nu reprezintă îndeplinirea obligaţiilor asumate în ceea ce priveşte condiţia suspensivă).

Or, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în ipoteza obligaţiilor afectate de o condiţie suspensivă, cum este şi obligaţia asumată de apelantă prin contract în ceea ce priveşte achitarea restului de preţ la pretins prin prezenta acţiune, dreptul la acţiune se naşte de la data când s-a îndeplinit condiţia.

În ceea ce priveşte acţiunea în forma sa modificată şi completată la data de 15 ianuarie 2016 prin care reclamanţii au pretins că data la care s-ar fi îndeplinit condiţia este 27 iulie 2010. raportat la momentul învestirii instanţei cu completarea de acţiune (15 ianuarie 2016), este evident că dreptul la acţiune al reclamanţilor era demult prescris, mai exact începând cu data de 28 iulie 2013.

Împrejurarea că cererea de chemare în judecată, în forma sa actuală, a fost formulată pe calea unei completări a acţiunii iniţiale astfel cum fusese ea modificată la 21 iunie 2013 nu are nicio relevanţă din punctul de vedere al curgerii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, raportat la dispoziţiile de drept substanţial aplicabile. Astfel, dacă din punct de vedere procedural reclamanţii aveau dreptul să-şi completeze acţiunea până la prima zi de înfăţişare (apreciată de instanţa de fond ca fiind în mod greşit data de 15 ianuarie 2016), această completare trebuia să fie formulată şi cu respectarea dispoziţiilor de drept substanţial în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune.

Aceasta înseamnă că, completarea de acţiune trebuia făcută până cel târziu la data de 27 iulie 2013, peste acea dată dreptul la acţiune fiind prescris. Or, până la data de 27 iulie 2013 nu a fost introdusă nicio cerere de chemare în judecată care să conţină cauza şi obiectul introduse abia în anul 2016, prin completarea din 15 ianuarie 2016. Prin urmare, nu s-ar putea susţine că acţiunea introdusă la data de 21 iunie 2013 ar fi condus la întreruperea curgerii termenului de prescripţie, atâta timp cât în forma de la acea dată nu conţinea nici cauza şi nici obiectul acţiunii în forma sa de la momentul 15 ianuarie 2016, reclamanţii limitându-se la a pretinde la acea dată că publicarea Hotărârii de Guvern în decembrie 2009 împreună cu documentaţia tehnică aprobată ar valora îndeplinirea condiţiei suspensive, fără nicio susţinere cu privire la fondurile europene aprobate de către Comisia Europeană ulterior şi încheierea Contractului de finanţare la 27 iulie 2010.

În ceea ce priveşte acţiunea în forma sa modificată la data de 21 iunie 2013 (cea cu privire la care apelanta susţine că a rămas învestită instanţa), dat fiind că prin aceasta reclamanţii au pretins că data la care s-ar fi îndeplinit condiţia este 10 decembrie 2009, raportat la momentul învestirii instanţei cu modificarea de acţiune (21 iunie 2013), este evident că dreptul la acţiune al reclamanţilor era demult prescris, mai exact începând cu data de 11 decembrie 2012.

Împrejurarea că cererea de chemare în judecată, în forma sa de la momentul 21 iunie 2013, a fost formulată pe calea unei modificări a acţiunii introductive iniţiale nu are nicio relevanţă din punctul de vedere al curgerii termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, raportat la dispoziţiile de drept substanţial aplicabile. Astfel, dacă din punct de vedere procedural reclamanţii aveau (cel puţin teoretic) dreptul să-şi modifice acţiunea, consecinţele pe plan substanţial ale renunţării la acţiunea în forma sa iniţială şi modificării sale în forma de astăzi sunt total diferite şi susţin concluzia că la momentul învestirii instanţei cu acţiunea modificată dreptul la acţiune era prescris.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanţii au renunţat la a mai susţine acţiunea în forma sa iniţială, alegând să-şi valorifice alte drepturi decât cele invocate pe calea acţiunii iniţiale prin cererea modificatoare, şi, mai mult, instanţa de judecată la termenul din data de 13 septembrie 2013 a anulat ca netimbrată acţiunea în forma sa iniţială, este evident că reclamanţii au pierdut efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată iniţiale, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Deşi instanţa a reţinut în mod corect că - în varianta acţiunii astfel cum fusese aceasta modificată la 15 ianuarie 2016 care era acţiunea pe care instanţa a soluţionat-o, mai exact modificarea tardivă - momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă este 27 iulie 2010, aceasta nu a dus până la capăt raţionamentul necesar pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei, lăsându-l practic neterminat, deşi apelanta indicase în notele scrise depuse la dosarul cauzei toate elementele necesare pentru analizarea şi soluţionarea excepţiei.

După ce determină acest moment de început instanţa, fără nicio logică, face referire la modificarea de acţiune din anul 2013 (21 iunie 2013) ca fiind înlăuntrul termenului de prescripţie, ca şi cum această împrejurare ar rezolva problema prescripţiei.

În mod evident nu este aşa, atâta vreme cât instanţa ignoră cu desăvârşire faptul că tot ea (în altă compunere e adevărat, însă printr-o încheiere interlocutorie) stabilise că acţiunea a fost (din nou) modificată în cursul anului 2016 (15 ianuarie 2016), astfel încât modificarea de acţiune din cursul anului 2013 nu avea niciun efect, de vreme ce la acel moment (2013) se susţinea de reclamanţi că condiţia s-a îndeplinit odată cu publicarea H.G. nr. 1517 din 2 decembrie 2009 şi abia în anul 2016 s-a susţinut că îndeplinirea condiţiei ar fi intervenit la data de 27 iulie 2010.

De altfel, acesta este şi contextul în care apelanta a susţinut, în cuprinsul actelor de procedură la care face referire instanţa, că 27 iulie 2010 era teoretic cel mai devreme moment când se putea considera că s-a îndeplinit condiţia suspensivă, în încercarea de a dovedi că orice alte susţineri ale reclamanţilor (cum erau cele anterioare modificării de acţiune din 15 ianuarie 2016) erau neîntemeiate.

Însă, în lipsa unei susţineri a reclamanţilor în sensul că 27 iulie 2010 era momentul îndeplinirii condiţiei (care nu a existat anterior modificării de acţiune din 15 ianuarie 2016), judecătorul nu putea, de la sine putere, să schimbe din oficiu fundamentul, cauza pretenţiilor deduse judecăţii, aşa cum pare să facă instanţa de fond. Prin urmare, în condiţiile în care prin modificarea de acţiune din 21 iunie 2013 (singura formulată înăuntrul celor 3 ani) reclamanţii nu au susţinut că data îndeplinirii condiţiei este 27 iulie 2010, instanţa nu putea considera că această modificare de acţiune ar avea vreun efect din punctul de vedere al prescripţiei asupra acţiunii modificate în anul 2016 (pe care a şi soluţionat-o), situaţie în care se impunea admiterea excepţiei prescripţiei.

Prin ultimul motiv de apel apelanta a susţinut că soluţia pronunţată pe fondul cauzei şi considerentele care o susţin sunt de o nelegalitate flagrantă, acestea ignorând atât realitatea faptică şi juridică cât şi puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare pronunţate între părţi, însă chiar şi teoria reclamanţilor din cererea modificată tardiv pe care (numai aparent) o confirmă.

Astfel, instanţa nu a înţeles nimic din situaţia de fapt şi de drept şi a încurcat elemente importante ale acesteia. Apelanta a achitat peste 40 milioane Euro din preţul contractului, drept contravaloare a terenurilor, iar implementarea finanţării şi/sau finalizarea proiectului sunt chestiuni care nu au nicio legătură cu contractul încheiat între părţi şi obligaţiile contractuale care stau la baza formulării prezentei acţiuni.

În primul rând, instanţa de fond nu a înţeles că Actul adiţional nr. 1 se referea la 6 rate de preţ dintr-un Rest de preţ în cuantum de 31.295.735,60 Euro, apelanta achitând deja suma de 32.014.385 Euro cu titlul de Avans 1 şi Avans 2 în baza contractului; prin urmare, este greşit ce reţine instanţa, în sensul că ratele 1, 2 şi 3 [din acest Rest de preţ, de asemenea achitat], ar reprezenta doar 1/3 din preţul total al vânzării, respectiv că diferenţa de 2/3 din preţul total al terenurilor nu ar fi fost achitată (I).

Apelanta a achitat deja peste 40 milioane Euro din preţul contractului, diferenţa neachitată nefiind corespunzătoare contravalorii terenurilor, ci a sporului de valoare adus de obţinerea fondurilor europene în termenul extinctiv (aşa cum de altfel admit şi reclamanţii).

Apoi, atunci când face referire la izvorul obligaţiei de plată a ratelor 4, 5 şi 6 instanţa reţine în mod greşit, sau cel puţin inexact, că acesta ar fi constituit din actul adiţional nr. 2, izvorul obligaţiei de plată al acestor rate fiind contractul astfel cum a fost acesta amendat prin Actele adiţionale nr. 1 şi nr. 2.

Instanţa mai reţine în mod neîntemeiat că reclamanţii şi-ar fi îndeplinit toate obligaţiile asumate chiar în interiorul primului termen scadent din 26 decembrie 2009, odată cu realizarea fazei I a procedurii de cofinanţare din fondurile naţionale. De altfel, aceste aspecte au fost tranşate cu putere de lucru judecat în cadrul Dosarului nr. x/2010 şi nu puteau fi ignorate de către instanţa de fond.

De asemenea, instanţa este în eroare cu privire la efectul abrogării (şi nu aprobării) H.G. nr. 1517/2009 urmare a adoptării H.G. nr. 908/2010, care a condus şi la pierderea finanţării din fondurile structurale, în condiţiile în care cofinanţarea din fondurile naţionale era o condiţie pentru obţinerea finanţării europene potrivit reglementărilor legale relevante în materie.

În fine, în ceea ce priveşte implementarea finanţării la care face referire instanţa, aceasta este o chestiune exterioară obligaţiei asumate de vânzători şi care nu afectează cu nimic obligaţia corelativă de plată a apelantei ce face obiectul disputei. Odată obţinută finanţarea în termenul extinctiv - ceea ce dădea dreptul reclamanţilor la ultimele rate din restul de preţ - era problema apelantei cum proceda în continuare pentru absorbţia fondurilor şi implementarea proiectului D.

Mai mult, contrar celor reţinute de instanţa de judecată, contractul nu prevede nicio obligaţie în sarcina apelantei în sensul de a transfera drepturile sale asupra terenurilor către Consiliul Judeţean Dâmboviţa pentru a se putea realiza atragerea efectivă a fondurilor deja aprobate, obligaţie a cărei neîndeplinire să influenţeze în vreun fel obligaţia de plată a restului de preţ care face obiectul judecăţii.

În mod similar, nici finalizarea proiectului nu are nicio legătură cu obligaţiile contractuale asumate de către părţi, fiind problema apelantei cum şi când urma să dezvolte proiectul pentru care a achiziţionat terenurile.

În acest context, orice discuţie cu privire la o pretinsă culpă a apelantei este irelevantă prin raportare la mecanismul contractual. Atâta vreme cât condiţia Suspensivă se îndeplinea în termenul extinctiv - ceea ce ar fi dat naştere dreptului reclamanţilor la ratele 4, 5 şi 6 din restul de preţ - este irelevant pentru temeinicia pretenţiilor reclamanţilor că apelanta ar fi zădărnicit ulterior procesul de absorbţie a acestor fonduri şi/sau că aceştia ar fi continuat demersurile de obţinere a fondurilor însă ar fi fost împiedicaţi de atitudinea sa.

În realitate, singurul impediment pentru implementarea finanţării a fost situaţia de fapt şi de drept care a existat de la începutul anului 2010, respectiv existenţa şi notarea disputei generate tocmai de către reclamanţi cu privire la pretinsa îndeplinire a condiţiei suspensive urmare a adoptării Hotărârii de Guvern şi în niciun caz atitudinea apelantei care avea interesul să obţină finanţarea şi să dezvolte proiectul imobiliar în care a investit sume importante de bani.

Apelanta a mai arătat că instanţa de fond a interpretat în mod greşit contractul din perspectiva pretinsei neîncetări a efectelor acestuia după trecerea termenului extinctiv în care trebuia îndeplinită condiţia suspensivă, în lipsa unei manifestări de voinţă a apelantei în sensul rezoluţiunii sale.

Astfel, instanţa a reţinut în mod neîntemeiat şi contrar realităţii faptice şi juridice că "acte[le] juridice nu au încetat la termenul convenţional al condiţiei din 5 aprilie 2010", faţă de pretinsa împrejurare că apelanta nu s-ar fi manifestat "în mod expres cu privire la o eventuală renunţare la acest proiect şi la fondurile nerambursabile".

Or, manifestarea de voinţă a acesteia a fost neechivocă în sensul dorinţei de a tranşa că vânzătorii au pierdut orice drept cu privire la tranşele 4, 5 şi 6 din restul de preţ ca urmare a neîndeplinirii condiţiei suspensive în termenul extinctiv agreat contractual - acesta fiind şi motivul care a stat la baza promovării litigiului care a format obiectul Dosarului nr. x/2010

Mai mult, ulterior soluţionării irevocabile a Dosarului nr. x/2010 apelanta a şi pus în executare această hotărâre şi am procedat la radierea din cărţile funciare a pactului comisoriu înscris în favoarea vânzătorilor - aspecte învederate şi în faţa instanţei de fond care însă le-a ignorat. Procedând astfel, apelanta a închis practic disputa dintre părţi derivată din pretinsa îndeplinire a condiţiei suspensive şi din drepturile corelative pretinse de vânzători, consolidându-ne dreptul de proprietate asupra terenurilor.

De altfel, chiar reclamanţii au invocat această realitate ca fiind una dintre posibilităţile aflate la îndemâna apelantei atunci când au evocat efectele pe care le-au atribuit neinvocării de către C. a rezoluţiunii convenţiei (a treia) - teorie preluată de instanţă însă fără ca aceasta să se fi obosit să lămurească care a fost realitatea faptică şi juridică.

Atâta vreme cât este o chestiune elementară de drept faptul că neîndeplinirea condiţiei suspensive în termenul extinctiv conduce la stingerea raportului obligaţional grefat pe o astfel de condiţie, apelanta nu avea de ce să solicite rezoluţiunea contractului.

Efectul neîndeplinirii condiţiei suspensive a fost acela că i s-a consolidat dreptul de proprietate, ulterior rămânerii irevocabile a sentinţei pronunţate în Dosarul nr. x/2010 apelanta solicitând şi obţinând radierea din cărţile funciare a pactului comisoriu înscris în favoarea vânzătorilor (reclamanţii). De altfel, acesta este şi motivul pentru care formulase capătul al doilea din cererea obiect al Dosarului nr. x/2010, ştiut fiind că era necesară o astfel de hotărâre judecătorească pentru a putea obţine radierea înscrierii de la cartea funciară.

În aceste condiţii, faţă de neîndeplinirea condiţiei suspensive în termenul extinctiv - 05 aprilie 2010, dreptul reclamanţilor s-a stins, nemaisupravieţuind ulterior datei de 5 aprilie 2010, soluţia corectă pe care trebuia să o pronunţe instanţa de fond fiind aceea de respingere ca neîntemeiată a cerere privind plata restului de preţ.

Independent de efectul neîndeplinirii condiţiei - şi anume stingerea drepturilor corelative ale vânzătorilor, apelanta nu avea de ce să renunţe la dezvoltarea proiectului şi/sau la accesarea fondurilor nerambursabile, fiind interesul său legitim să o facă în continuare, însă fără a mai avea obligaţia de a recompensa în vreun fel pe reclamanţii vânzători prin achitarea unui rest de preţ. Iar faptul că vânzătorii au continuat, aparent cel puţin, să facă demersuri pentru a se putea accesa fondurile obţinute după expirarea termenului extinctiv nu poate produce niciun efect cu privire la cererea reclamanţilor, ci aceasta reprezenta doar expresia poziţiei acestora, care în acea vreme se opuneau cererii care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010

Apelanţii au mai arătat că adoptarea ulterioară a deciziei Comisiei Europene la data de 04 iunie 2010 şi încheierea Contractului de finanţare la data de 27 iulie 2010 nu reprezintă îndeplinirea condiţiei suspensive întrucât fondurile obiect al finanţării invocate nu acoperă decât o parte din lucrările de infrastructură necesare edificării Parcului Rezidenţial "D.".

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 - 298 C. proc. civ.

Prin întâmpinare intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea apelului principal ca neîntemeiat, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată.

Astfel, apelanta susţine în mod neîntemeiat faptul că instanţele ar fi analizat şi decis deja, prin hotărâre irevocabilă pronunţată în Dosarul nr. x/2010, că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală de a obţine aprobarea finanţării pentru fonduri europene nerambursabile. În cadrul Dosarului nr. x/2010, instanţele de judecată au analizat exclusiv dacă H.G. nr. 1517 reprezintă îndeplinirea condiţiei asumate de reclamanţi, iar cele reţinute de Tribunalul Bucureşti cu privire la efectele documentelor adoptate după data de 4 mai 2010 exced cererii cu care aceasta a fost învestită, fiind menţionate în cadrul unor considerente care nu au autoritatea de lucru judecat. Mai mult decât atât, aceste considerente au fost înlăturate în mod irevocabil de curtea de apel care a reţinut că în cadrul Dosarului nr. x/2010 instanţa a fost învestită exclusiv cu solicitarea de a analiza în ce măsură H.G. nr. 1517 reprezintă îndeplinirea condiţiei stabilite de părţi.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut toate considerentele Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte H.G. nr. 1517 şi efectele acesteia, înlăturând celelalte considerente care nu aveau legătură cu obiectul cauzei. De altfel, aceste chestiuni rezultă inclusiv din citatele date de apelantă din cele două hotărâri, numai că aceasta parafrazează cu rea-credinţă, în mod trunchiat, fără a arăta că restul considerentelor instanţei de fond care nu vizau H.G. nr. 1517 au fost eliminate în mod irevocabil.

Drept urmare, deşi inclusiv în cadrul Dosarului nr. x/2010 fuseseră invocate de către C. înscrisuri ulterioare datei de 5 aprilie 2010, precum Decizia Comisiei Europene din 4 iunie 2010 şi Contractul de finanţare din data de 27 iulie 2010, cu scopul de a arăta că abia atunci reclamanţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile, instanţele de judecată au stabilit în mod irevocabil că, prin raportare la obiectul cererii cu care au fost învestite, aceste documente nu prezintă relevanţă. Consecinţa evidentă este faptul că nu a fost analizat în ce măsură toate aceste documente reprezintă sau nu îndeplinirea obligaţiilor de către reclamanţi, precum nici consecinţele adoptării acestora după data de 5 aprilie 2010.

Este adevărat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că obligaţia C. de plată a ratelor 4 şi 5 din restul de preţ e condiţionată de executarea prealabilă a propriilor obligaţii ale reclamanţilor (de obţinere a aprobării fondurilor europene nerambursabile). Aceasta este condiţia suspensivă care este subînţeleasă în orice contract sinalagmatic în care obligaţiile părţilor sunt interdependente, fiecare reprezentând cauza juridică a celeilalte.

Însă, chestiunea cea mai importantă care trebuie lămurită în prezenta cauză şi care nu a fost analizată pe parcursul litigiului anterior se referă la natura termenului stabilit de părţi pentru îndeplinirea condiţiei, constând în executarea obligaţiilor, şi consecinţele aprobării fondurilor europene nerambusabile după împlinirea termenului, inclusiv prin raportare la conduita C. ulterior acestui moment.

În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a instanţei de a analiza puterea de lucru judecat, statuând în sensul admiterii acţiunii şi analizând toate efectele tuturor documentelor emise după data de 05 aprilie 2010, precum şi a conduitei părţilor ulterior acestui moment, instanţa de fond nu a acceptat acest argument, respingându-1 în mod implicit. Această pretinsă putere de lucru judecat reprezintă o simplă apărare a apelantei-pârâte care nu trebuia să primească o soluţie expresă din partea instanţei, nici în considerente şi cu atât mai puţin în dispozitiv.

Nu în ultimul rând, măsura de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2010 a fost justificată de necesitatea de a nu se pronunţa hotărâri contradictorii cu privire la aceeaşi împrejurare, respectiv emiterea H.G. nr. 1517. Astfel, prezentul dosar a fost suspendat pentru că, în măsura în care instanţele ar fi reţinut în Dosarul nr. x/2010 că H.G. nr. 1517 reprezintă îndeplinirea condiţiei (executarea obligaţiilor), atunci apelanta ar fi fost obligată de îndată la plata restului de preţ, fără a mai fi analizate alte documente sau argumente.

Cât priveşte apelul promovat împotriva încheierii din data de 25 martie 2017, calificarea juridică a precizărilor s-a făcut prin încheierea din data de 15 ianuarie 2016 care nu a fost apelată de C., astfel încât criticile cu privire la aceste precizări nu pot face obiectului controlului de temeinicie şi legalitate pe care îl face instanţa de apel.

Independent de această chestiune, cel mai important aspect care trebuie reţinut este că precizările din notele scrise nu reprezintă sub nicio formă o completare a acţiunii introductive.

Astfel, analizând acţiunea introductivă, astfel cum a fost modificată la data de 21 iunie 2013 şi precizările depuse la data 15 ianuarie 2016, se poate observa cu uşurinţă, în primul rând, că este acelaşi obiect, respectiv executarea de către C. a obligaţiei de plată a ratelor 4 şi 5 din restul de preţ. În ceea ce priveşte cauza, care este situaţia de fapt încadrată juridic, de asemenea, din analiza celor două documente rezultă că au aceeaşi cauză, respectiv executarea obligaţiilor asumate de reclamanţi. Prin notele scrise din 25 ianuarie 2016 reclamanţii nu au făcut decât să arate mecanismul contractual şi modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale cuprinse în Actul adiţional nr. 1, precum şi să detalieze modul de executare a propriilor sale obligaţii, raportându-ne inclusiv la poziţia exprimată de C. prin întâmpinare.

Pe fondul raporturilor juridice dintre părţi, reclamanţii au arătat că prin actul adiţional nr. 2, termenul de executare a obligaţiilor a fost modificat de la data de 26 decembrie 2009, prelungindu-se până la data de 05 aprilie 2010; acest termen nu are caracter esenţial în economia obligaţiilor contractuale, esenţial fiind doar interesul ambelor părţi în obţinerea finanţărilor nerambursabile din bani publici/europeni.

Această împrejurare rezultă atât din natura intrinsecă a termenului - neexistând niciun fel de prejudiciu pentru C. dacă fondurile se obţineau după împlinirea lui, cât şi din voinţa părţilor - neexistând niciun fel de pact comisoriu, de niciun grad, stipulat în legătură cu neîndeplinirea obligaţiei în termen.

Societatea C. nu a solicitat niciodată rezoluţiunea judiciară a contractului după momentul împlinirii termenului, ci dimpotrivă a acceptat toate demersurile ulterioare făcute de reclamanţi, interesându-se despre modalităţile concrete de implementare a proiectelor cel puţin până la începutul anului 2011. Relevantă în acest sens este corespondenţa efectuată de către apelantă cu diversele instituţii implicate în procedura de procurare a fondurilor nerambursabile (cum ar fi CJ Dâmboviţa, Ministerul Mediului şi al Pădurilor etc.) (Adresele nr. 5163 din 4 mai 2010 - pct. 6 Opis; Adresa nr. 105834 din 25 iunie 2010 - pct. 7 Opis). De asemenea, prin Adresa nr. 7 din 20 septembrie 2010 (Anexa nr. 8 la Opis) C. solicita de la Consiliul Judeţean Dâmboviţa informaţii cu privire la fondurile europene nerambursabile aprobate de Comisia Europeană şi îşi exprima disponibilitatea de a fi beneficiara acestor fonduri.

Din nicio atitudine a apelantei C. nu transcende ideea că după data de 5 aprilie 2010 aceasta nu ar mai fi fost interesată şi ar fi renunţat la obţinerea (ca urmare a demersurilor efectuate de către reclamanţi) de fonduri nerambursabile. Promovarea cererii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010 nu reprezintă manifestarea de voinţă din partea C. în sensul încetării raporturilor contractuale, contrar susţinerilor acesteia făcute pe calea apelului. Motivul formulării acestei acţiuni de către apelantă a fost reprezentat exclusiv de apariţia H.G. nr. 1517, C. solicitând să se constate doar că adoptarea acestui act normativ nu reprezintă îndeplinirea condiţiei asumate de reclamanţi.

Nu în ultimul rând, apelanta susţine în totală contradicţie cu interpretarea logică şi gramaticală a clauzelor Actului Adiţional nr. 1 că reclamanţii s-ar fi obligat să obţină finanţare pentru fiecare din elementele infrastructurii Parcului Rezidenţial "D." şi că obţinerea finanţării doar pentru una dintre elementele infrastructurii (în speţă - sistemul de apă potabilă şi canalizare) echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei reclamanţilor. În realitate, aşa cum rezultă din întreaga economie a Actului adiţional, esenţială în executarea obligaţiei reclamanţilor este suma de bani pentru care se obţine aprobarea finanţării, iar nu elementul de infrastructură pentru care se obţinea finanţarea. Enumerarea elementelor de infrastructură este doar exemplificativă (aspect ce rezultă din sintagma indicată la final etc.) şi este folosită doar de 2 ori în întreg cuprinsul Actului adiţional (pag. 7 şi pag. 9), pe când despre valoarea fondurilor a căror aprobare trebuia să o obţină se face referire în tot cuprinsul Actului Adiţional.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamanţii au arătat că în mod corect instanţa de fond a respins întreruperea curgerii prescripţiei prin acţiunea modificatoare din 21 iunie 2013.

Prin cererea de chemare în judecată formulată iniţial reclamanţii au solicitat instanţei să constate rezoluţiunea contractului şi a actelor adiţionale subsecvente ca urmare a neexecutării de către C. a obligaţiei de plată a sumelor datorate pentru aprobarea finanţărilor din fonduri europene.

Ulterior, la data de 21 iunie 2013 reclamanţii au formulat o cerere modificatoare prin care au solicitat obligarea C. la plata sumelor datorate în baza contractului, respectiv 61.889.000 RON (această sumă reprezintă doar o parte din Ratele 4 şi 5 aşa cum sunt definite în contract, reclamanţii neavând disponibilităţi financiare pentru plata taxei de timbru la întreaga valoare).

La termenul din data de 15 ianuarie 2016, reclamanţii au formulat Note de şedinţă prin care au precizat cererea iniţială astfel cum a fost modificată în iunie 2013, iar prin încheierea de la termenul din 25 martie 2016, instanţa a stabilit că numai capătul subsidiar al cererii precizatoare are caracter completator, primul capăt având numai caracter precizator.

Prin urmare, eventuala prescripţie trebuie analizată numai prin raportare la cererea modificatoare din 21 iunie 2013, iar nu faţă de precizarea ei ulterioară.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, acesta este în mod evident 27 iulie 2010, întrucât la această dată există certitudinea, chiar şi în opinia apelantei, că reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţiile, devenind astfel scadente obligaţiile corelative ale C.. Aşadar, la data de 27 iulie 2010 s-a născut dreptul reclamanţilor de a solicita plata de către C. a restului de preţ.

De asemenea, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterile făcute de către apelantă prin întâmpinarea formulată de C. în cadrul dosarului de faţă la termenul din 21 ianuarie 2013 şi prin întâmpinarea depusă de C. la termenul din 08 octombrie 2014 (în cadrul Dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti). Prin aceste două acte procedurale, C. recunoaşte că la data de 27 iulie 2010 s-ar fi îndeplinit condiţia ca reclamanţii să obţină în favoarea pârâtei aprobarea de fonduri europene nerambursabile şi, implicit, dreptul reclamanţilor la a solicita plata restului de preţ.

Întreruperea termenului de prescripţie are ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie; or, prin recunoaşterile de la 21 ianuarie 2013 şi 8 octombrie 2014, s-a întrerupt succesiv prescripţia care începuse să curgă anterior şi a început să curgă un nou termen de prescripţie.

În ceea ce priveşte începutul curgerii prescripţiei extinctive, prin conduita sa, apelanta a înţeles să renunţe la termenul extinctiv (5 aprilie 2010) de îndeplinire a obligaţiei de către reclamanţi ca urmare a caracterului neesenţial al acestuia. Aşadar, rezultă în mod cert că termenul de prescripţie extinctivă nu a început să curgă la data de 5 aprilie 2010.

Aşa cum reiese din susţinerea ambelor părţi (inclusiv a apelantei C.) îndeplinirea obligaţiei de obţinere a documentului oficial de aprobare a fondurilor europene s-a realizat la data de 27 iulie 2010, când s-a încheiat între Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Compania de Apă Târgovişte - Dâmboviţa Contractul de finanţare din data de 27 iulie 2010 pentru suma de 140.187.927 Euro. Aşadar, la data de 27 iulie 2010 s-a născut dreptul reclamanţilor de a solicita plata de către C. a restului de preţ.

O dată cu întâmpinarea la apelul principal, reclamanţii A. şi B. au depus şi cerere de aderare la apelul principal prin care au solicitat schimbarea în parte a încheierilor de la termenele din 15 ianuarie 2016 şi 25 martie 2016, şi pe cale de consecinţă: constatarea că solicitarea subsidiară formulată prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din data de 15 ianuarie 2016 de obligare a C. nu este o cerere completatoare, ci doar o precizare a acţiunii prin care s-a cerut o parte din preţul solicitat pe calea acţiunii iniţiale; constatarea că pentru solicitarea subsidiară formulată prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 15 ianuarie 2016 reclamanţii nu datorează taxă de timbru, ca urmare a caracterului precizator al acesteia; pe fondul cauzei, admiterea solicitării subsidiare astfel cum a fost formulată prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 15 ianuarie 2016, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

Apelanţii - reclamanţi au arătat că încheierile din 15 ianuarie 2016 şi 25 martie 2016 sunt în parte nelegale şi netemeinice întrucât solicitarea de obligare a C. la plata sumei de 3.000.000 Euro reprezintă o precizare, iar nu o modificare a cererii de chemare în judecată, suma de 3.000.000 Euro reprezentând o parte din restul de preţ, aşa cum este reglementat în Articolul Prim şi Articolul secund din Actul Adiţional nr. 1.

Aşadar, prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată la termenul din 15 ianuarie 2016, reclamanţii au solicitat obligarea C. la plata întregului preţ (dacă se constată îndeplinirea obligaţiei de a obţine fonduri nerambursabile) sau la plata unei părţi (3.000.000 Euro) din preţ dacă se constată că nu s-au atras fonduri europene nerambursabile din motive independente de voinţa părţilor.

Pentru a fi în prezenţa unei cereri completatoare, este necesar să existe o diferenţă de obiect şi/sau de cauză între cererea iniţială şi cea pretins modificatoare, condiţie neîndeplinită în cauza de faţă.

Astfel, analizând acţiunea introductivă, astfel cum a fost modificată la data de 21 iunie 2013 şi precizările depuse pentru termenul de judecată din 15 ianuarie 2016, se poate observa cu uşurinţă, în primul rând, că este acelaşi obiect, respectiv executarea de către C. a obligaţiei de plată a ratelor 4 şi 5 din restul de preţ (integral sau în parte).

În ceea ce priveşte cauza, care este situaţia de fapt încadrată juridic, de asemenea, din analiza celor două documente rezultă că au aceeaşi cauză. Prin cererea de chemare în judecată iniţială a fost invocat drept cauză juridică a pretenţiilor contractul încheiat de părţi şi actele adiţionale la acesta, arătându-se că au fost îndeplinite toate formalităţile necesare şi au fost obţinute fonduri nerambursabile în favoarea apelantei, solicitând atragerea răspunderii contractuale a C. în condiţiile art. 969 din C. civ. de la 1864; prin cererea de modificare din 21 iunie 2013 au fost menţinute toate cele arătate prin acţiunea introductivă, cauza juridică rămânând aceeaşi.

Prin notele de şedinţă din 25 ianuarie 2016 a fost detaliat mecanismul contractual şi modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale cuprinse în Contract şi în Actul adiţional nr. 1, deja invocate prin acţiunea modificată drept cauză juridică a pretenţiilor.

Mai mult, aspectul privind demersurile/diligenţele efectuate în vederea obţinerii de fonduri nerambursabile în favoarea intimatei a fost indicat în mod expres prin însăşi acţiunea introductivă.

Drept urmare, atâta vreme cât sunt aceleaşi părţi, obiect şi cauză, în mod greşit instanţa de fond a considerat că solicitarea subsidiară reprezintă o completare, un capăt distinct al cererii de chemare în judecată, în realitate aceasta fiind doar o cerere precizatoare.

Plecând de la această premisă greşită, instanţa de fond a stabilit o taxă de timbru care nu este datorată şi a anulat în mod nelegal solicitarea subsidiară.

Cât priveşte temeinicia cererii subsidiare de obligare a intimatei la plata sumei de 3.000.000 Euro apelanţii-reclamanţi au arătat că părţile au stabilit prin contract modalitatea de remunerare în funcţie de cuantumul fondurilor europene nerambursabile obţinute în urma tuturor demersurilor.

Astfel, din interpretarea Articolului Secund alin. (1), lit. a) din Actul adiţional nr. 1 rezultă că preţul pe care-1 plătea C. pentru serviciile prestate de reclamanţi (demersurile - "diligenţei" - pentru obţinerea aprobării de fonduri nerambursabile) este de 3.000.000 Euro.

Întrucât ratele 1, 2 şi 3 au fost achitate de intimată pentru contravaloarea altor servicii prestate de reclamanţi în temeiul Actului adiţional nr. 1, relevante pentru stabilirea preţului aferent obţinerii fondurilor europene nerambursabile sunt doar ratele 4 şi 5 din restul de preţ.

Din scăderea din suma ratelor 4 şi 5 (care sunt în valoare de 17.000.000 EURO) a valorii rezultate din scăderea din 14.000.000 a sumei fondurilor nerambursabile obţinute efectiv, rezultă că dacă nu s-ar fi obţinut deloc fonduri europene, atunci C. tot ar fi plătit reclamanţilor suma de 3.000.000 Euro, sumă ce reprezintă contravaloarea (preţul) serviciilor prestate de reclamanţi (a demersurilor - "diligenţelor" - depuse în vederea obţinerii de fonduri nerambursabile).

Aşadar, dacă valoarea fondurilor nerambursabile ar fi fost 0 (adică nu s-ar fi obţinut deloc fonduri nerambursabile) rezultatul operaţiunilor matematice anterior menţionate ar fi 3.000.000 Euro. [ Rata 4 (8.500.000 Euro) + Rata 5 (8.500.000 Euro) = 17.000.000; 17.000.000 - (14.000.000 Euro (pragul de fonduri stabilit pentru plata Ratelor 4 şi 5) - 0 (dacă nu s-ar fi obţinut deloc fonduri) = 3.000.000 EURO.

Drept urmare, în ipoteza în care instanţa ar aprecia că reclamanţii nu au obţinut fondurile europene nerambursabile la care s-au obligat, C. oricum datorează suma reprezentând echivalentul în RON a valorii de 3.000.000 Euro aferentă demersurilor depuse pentru obţinerea acestor fonduri, demersuri care nu au fost niciodată negate de intimată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 293 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 158 A din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă SC C. SRL împotriva încheierii din data de 25 martie 2016 şi a Sentinţei civile nr. 1036 din data de 27 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013 şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată. A respins, ca nefondat, apelul în aderare formulat de către apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2016 şi a încheierii din data de 25 martie 2016, ambele pronunţate în Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 493 A din 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013 s-a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă SC C. SRL şi s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018, în sensul că s-a dispus obligarea apelanţilor-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 354.735,33 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat la fond şi taxa judiciară de timbru, aferentă apelului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, rezoluţiunea Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 şi nr. 1585 din 17 decembrie 2009 ca efect al punerii în aplicare a pactului comisoriu expres de gradul IV menţionat în Articolul terţ al Actului adiţional 1 şi, drept, consecinţă, redobândirea terenurilor ce au făcut obiectul acestor contracte.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 21 iunie 2013, în faţa Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii au depus cerere modificatoare a cererii iniţiale, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând ratele 4, 5 şi 6 din preţul terenurilor, stabilite prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007, ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive enunţate la clauza (ii) a actului adiţional.

Prin notele de şedinţă depuse la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă (la care a fost declinată cauza) la data de 13 ianuarie 2016 reclamanţii au învederat că înţeleg să precizeze cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, solicitând obligarea pârâtei la plata: în principal, a sumei de 61.889.000 RON reprezentând preţul pe care pârâta trebuie să-l plătească pentru atragerea de către reclamanţi, în favoarea sa, de fonduri nerambursabile conform obligaţiilor asumate prin actul adiţional la Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007; în subsidiar, a sumei de 13.562.700 RON reprezentând echivalentul în RON a sumei de 3.000.000 euro reprezentând partea de preţ pe care pârâta C. trebuia să-l plătească conform Articolului secund alin. (1), lit. a) din Actul Adiţional nr. 1) în situaţia în care atragerea de fonduri nerambursabile nu s-ar fi realizat din motive independente de conduita părţilor .

La termenul imediat următor, cel din 15 ianuarie 2016 pârâta a invocat tardivitatea depunerii cererii completatoare, însă instanţa a prorogat discutarea acestei excepţii, reţinând că notele de şedinţă reprezintă o completare la cererea de chemare în judecată întrucât s-a adăugat un capăt subsidiar - obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 euro, pentru care trebuie achitată taxa de timbru .

La termenul din 25 martie 2016, admiţând excepţia de netimbrare a capătului de cerere subsidiar, instanţa a pus în discuţie excepţia tardivităţii depunerii cererii completatoare (sub aspectul modificării obiectului şi a cauzei capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 61.889.000 RON, capătul principal al cererii), şi a respins-o ca neîntemeiată, reţinând că în faţa instanţei competente nu a fost parcursă prima zi de înfăţişare nici la termenul din 7 februarie 2014, când s-a discutat excepţia necompetenţei funcţionale şi nici la termenul din 7 martie 2014, când s-a discutat şi s-a admis cererea de suspendare a cauzei .

Prin apelul declarat, apelanta-pârâtă a criticat încheierea din data de 25 martie 2016 în ceea ce priveşte respingerea excepţiei tardivităţii.

Curtea a constatat că la termenul din 15 ianuarie 2016 prima instanţă a realizat doar o analiză formală a cererii denumită de reclamanţi "note de şedinţă", din punct de vedere al petitului cererii de chemare în judecată, reţinând o singură diferenţă, în sensul adăugării capătului subsidiar, motiv pentru care a şi dispus timbrarea acestuia. Dezbaterile cu privire la natura juridică a cererii privind capătul principal având ca obiect obligarea la plata sumei de 61.889.000 RON au avut loc la termenul din 25 martie 2016, când instanţa s-a şi pronunţat asupra excepţiei tardivităţii modificării cererii, aşa încât s-a apreciat că nu se poate imputa apelantei-pârâte faptul că nu a apelat şi încheierea de la termenul din 15 ianuarie 2016. Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei interesului motivului de apel privind greşita respingere a acestei excepţii (invocate de apelanţii-reclamanţi) sunt nefondate, această chestiune fiind tranşată prin încheierea de la termenul din 25 martie 2016.

Cât priveşte natura juridică a cererii denumită de reclamanţi "note de şedinţă" în privinţa capătului principal, Curtea reţine în prealabil că, deşi petitul este identic cu cel expus în cererea modificatoare depusă la termenul din 21 iunie 2013 - obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON reprezentând preţul conform obligaţiilor stabilite prin actul adiţional la Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 - în motivarea în fapt a acestuia reclamanţii au adus elemente noi privind interpretarea contractului, arătând că părţile au încheiat Contractul autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 amendat prin Actele adiţionale nr. 1586 din 17 decembrie 2008 şi nr. 1130 din 14 decembrie 2009, însă, prin raportare la drepturile şi obligaţiile stabilite, s-au încheiat trei convenţii (negotium iuris): prima convenţie de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor în schimbul preţului de 32.014.385 euro, vânzătorii asumându-şi obligaţia de a da; a doua convenţie prin care pârâta s-a obligat să achite reclamanţilor suma de 11.695.735,65 euro (ratele 1, 2 şi 3 din restul de preţ) în schimbul îndeplinirii de către aceştia a obligaţiei de a face - de a aduce la îndeplinire obligaţiile din clauzele a - g din Actul adiţional nr. 1; a treia convenţie prin care pârâta s-a obligat să achite reclamanţilor suma de 19.599.999,95 euro dacă aceştia îşi îndeplinesc obligaţia de a obţine, în favoarea sa, până la data de 05 aprilie 2010, fonduri structurale europene nerambursabile în valoare de cel puţin 14.000.000 euro - obligaţie de a face.

Curtea a constatat însă că încă de la sesizarea Tribunalului Dâmboviţa cu cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON, reclamanţii au arătat că sunt îndreptăţiţi la plata acestei sume întrucât şi-au îndeplinit obligaţia asumată prin alin. (3) al punctului 3.3. al art. 3 din contractul încheiat în 2007, aceea de a obţine aprobarea definitivă, obligatorie, aplicabilă şi irevocabilă în favoarea pârâtei, a finanţării din fonduri structurale europene nerambursabile.

Prin urmare, Curtea a apreciat că cererea depusă la data de 13 ianuarie 2016, denumită "note de şedinţă" nu reprezintă, în ceea ce priveşte capătul principal, o cerere modificatoare, reclamanţii menţinând obiectul şi cauza juridică a cererii.

Astfel, în esenţă, atât în cererea modificată la 21 iunie 2013, cât şi prin "notele de şedinţă", reclamanţii au solicitat recunoaşterea dreptului corelativ obligaţiei de a obţine aprobarea finanţării din fonduri europene nerambursabile, constând în plata sumei de 61.889.000 RON. Faptul că iniţial aceasta a fost solicitată cu titlu de ratele 4, 5 şi 6 din preţ (astfel cum se menţionează expres în contract), iar ulterior ca preţ al îndeplinirii obligaţiei de a face - de a obţine finanţarea, este lipsit de relevanţă, cauza juridică fiind una şi aceeaşi - clauza contractuală cuprinsă în alin. (3) al punctului 3.3. al art. 3 din contractul încheiat în 2007, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale.

Aşa fiind, în opinia instanţei de apel, în privinţa capătului de cerere principal formulat în cadrul "notelor de şedinţă", cererea formulată de reclamanţi nu are natura juridică a unei cereri modificatoare în sensul art. 132 alin. (2) C. proc. civ. în consecinţă, excepţia tardivităţii sale, invocată de apelanta-pârâtă este neîntemeiată, apelul formulat împotriva încheierii din data de 25 martie 2016 fiind nefondat.

Cât priveşte motivul din apelul principal referitor la greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în prealabil Curtea a avut în vedere faptul că raportul juridic în temeiul căruia s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON a luat naştere în 2007, aşa încât sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., potrivit cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Astfel, potrivit art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, termenul prescripţiei este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune; astfel cum prevede art. 7 alin. (3) din Decret, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

În cauză, în alin. (3) al punctului 3.3. al art. 3 din contractul încheiat în 2007, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale, părţile au convenit un termen pentru îndeplinirea de către reclamanţi a obligaţiei de obţinere a aprobării finanţării de fonduri nerambursabile în sarcina pârâtei - 5 aprilie 2010, aşa încât, faţă de prevederile art. 7 alin. (3) din Decret, în opinia Curţii, dreptul la acţiune a luat naştere la această dată. Prin urmare, cererea iniţială, depusă pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 14 decembrie 2012 a fost formulată înăuntrul acestui termen.

Această cerere a fost anulată ca netimbrată prin încheierea de la termenul din 13 septembrie 2013 în Dosarul nr. x/2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă (soluţia nu a fost criticată în apel, aşa încât dezlegarea excepţiei prescripţiei se impune a fi dată prin raportare la această încheiere interlocutorie, neatacată), instanţa apreciind că rămâne învestită cu pretenţiile solicitate prin cererea modificatoare (având ca obiect plata ratelor 4, 5 şi 6 din restul de preţ), formulată la data de 21 iunie 2013.

Această nouă cerere a avut ca finalitate valorificarea unui drept de creanţă al reclamanţilor, distinct de dreptul decurgând din acţiunea reală în rezoluţiunea vânzării (calificare dată cererii iniţiale potrivit art. 1368 C. civ.), aşa încât dreptul la acţiune pentru cererea în pretenţii se impunea a fi exercitat înăuntrul aceluiaşi termen de prescripţie de 3 ani.

Or, în opinia Curţii, relevantă pentru stabilirea momentului naşterii dreptului material la acţiune este doar data de 5 aprilie 2010 convenită de părţi ca termen limită pentru îndeplinirea obligaţiei, fiind lipsită de relevanţă susţinerea reclamanţilor în sensul că aceasta ar fi fost îndeplinită în iulie 2013. Sub acest aspect, Curtea are în vedere cele statuate cu putere de lucru judecat în Dosarul nr. x/2010, în sensul că primul articol din Actul adiţional nr. 1586 conţine o condiţie suspensivă (aceste considerente vor fi dezvoltate ulterior); or, în cazul neîndeplinirii condiţiei la data de 5 aprilie 2010, părţile se află în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic, aşa încât sunt lipsite de relevanţă diligenţele efectuate ulterior. Altfel, s-ar ajunge la situaţia în care partea ar putea invoca orice dată ulterioară celei stabilită în contract (cu titlu de condiţie suspensivă) pentru a paraliza cursul prescripţiei. Mai mult, Curtea are în vedere şi argumentul apelantei-pârâte în sensul că la data modificării cererii - 21 iunie 2013 nici măcar reclamanţii nu susţineau îndeplinirea condiţiei în iulie 2013, aceştia menţionând expres că "situaţia este aceea susţinută în cererea introductivă, modificată astăzi relativ la obiect şi temeiul juridic". Considerentele instanţei de fond în sensul că însăşi pârâta ar fi recunoscut îndeplinirea obligaţiei la data de 27 iulie 2010 nu pot fi avute în vedere, de vreme ce nici întâmpinarea şi nici concluziile scrise nu conţin o astfel de recunoaştere, ci, dimpotrivă, partea a formulat apărări în sensul netemeiniciei susţinerilor reclamantei privind îndeplinirea obligaţiei la data de 5 aprilie 2010, respectiv 27 iulie 2010.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că modificarea cererii la data de 21 iunie 2013 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data de 5 aprilie 2010.

Cu toate acestea, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 2539 alin. (2) noul C. civ. (Noul C. civ.), potrivit cărora prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Acest text legal este incident în prezenta cauză, art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. stabilind că dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a noul C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin urmare, cererea de judecată iniţială - din data de 14 decembrie 2012 - este de natură a avea efect întreruptiv de prescripţie în beneficiul cererii formulată la data de 21 iunie 2013, însă numai în măsura în care aceasta din urmă este întemeiată.

Ca atare, soluţia dată prescripţiei dreptului material la acţiune depinde de soluţia ce priveşte fondul pretenţiilor, numai în măsura admiterii cererii de chemare în judecată cererea iniţială având efect întreruptiv.

Astfel, în ceea ce priveşte fondul raporturilor juridice existente între părţi, instanţa de apel reţine următoarele:

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 reclamanţii, în calitate de vânzători, au transmis către pârâtă, în calitate de cumpărător, dreptul de proprietate deplin, exclusiv şi fără nicio restricţie asupra a 7 terenuri situate în comuna Tărtăşeşti, jud. Dâmboviţa, în schimbul preţului de 63.310.120,60 euro, ce va fi achitat astfel:

- 6.200.000 euro (avansul 1), achitată deja la momentul încheierii antecontractului;

- 25.814.385 euro (avansul 2), în termen de 7 zile de la data autentificării contractului;

- 31.295.735,60 euro, în termen de 6 luni de la data autentificării contractului, sub condiţia ca următoarele condiţii să fi fost îndeplinite în totalitate, în acest termen: i) dobândirea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra mai multor parcele de teren denumite "imobilul de acces" ii) cumpărătorul, cu asistenţă din partea vânzătorilor, să fi obţinut toate licenţele, avizele şi aprobările necesare pentru crearea unui nod de trafic în punctul în care drumul de acces la imobil este racordat direct la DN 7 prin imobilul de acces; iii) toate licenţele, avizele şi aprobările sau orice alte acte cerute sau necesare care stau la baza PUZ-urilor 1 şi 2 necesare pentru proiect să fie legale, definitive, producătoare de efecte juridice şi irevocabile; iv) dobândirea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra mai multor parcele de teren, denumite colectiv "imobilul pentru tratarea apelor" v) toate licenţele, avizele şi aprobările sau orice alte acte cerute sau necesare care au stat la baza aprobării PUZ-ului necesar pentru imobilul pentru tratarea apelor să fie legale, definitive, producătoare de efecte juridice şi irevocabile; vi) dobândirea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe suplimentare de teren necesară pentru realizarea accesului direct la DN 7; vii) imobilul, imobilul de acces şi imobilul pentru tratarea apelor au fost scoase în mod definitiv din circuitul agricol, iar respectivele decizii sunt definitive, executorii şi produc efecte legale; viii) edificabilitatea definitivă, producătoare de efecte juridice, fermă, executorie, irevocabilă a imobilului şi a imobilului de acces este de minim 1.531.820 mp şi este validă pentru realizarea proiectului; ix) toate aprobările, avizele şi acordurile aferente zonei comerciale a proiectului care au stat la baza aprobării PUZ-ului şi pentru zona comercială a proiectului au fost obţinute şi sunt definitive, aplicabile şi valabile în acest sens şi nu necesită o aprobare ulterioară; x) imobilul, imobilul de acces şi imobilul pentru tratarea apelor au acces direct la utilităţi.

Prin Actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare părţile au modificat prevederile acestuia în ceea ce priveşte plata restului de preţ de 31.295.735,60 euro, stabilind că acesta se va achita cu condiţia ca până la data de 17 decembrie 2008 condiţiile prevăzute la lit. a)-g) (aceleaşi cu cele de la lit. ii), iii), v), vii) - x) din contract) să fi fost îndeplinite în totalitate, astfel:

- Rata 1 a restului de preţ - 2.695.735,65 euro, până la data de 26 decembrie 2008, sub condiţia înregistrării în cărţile funciare ale terenurilor denumite "imobilul pentru tratarea apelor" a dreptului de proprietate pe numele cumpărătorului;

- Rata 2 a restului de preţ - 5.000.000 euro, în termen de 12 luni de la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul pentru tratarea apelor;

- Rata 3 a restului de preţ - 4.000.000 euro, în termen de 18 luni de la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul pentru tratarea apelor;

- Rata 4 a restului de preţ - 8.500.000 euro în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care cumpărătorul primeşte notificarea de la autoritatea publică competentă din care rezultă aprobarea definitivă, obligatorie, aplicabilă, irevocabilă şi de nemodificat în favoarea cumpărătorului, a finanţării din fonduri structurale europene nerambursabile, pentru o sumă care nu este mai mică de 14.000.000 euro, ce va fi solicitată de cumpărător, prin intermediul vânzătorilor, în vederea realizării infrastructurii necesară edificării Parcului Rezidenţial D.;

- Rata 5 a restului de preţ - 8.500.000 euro, în termen de 12 luni de la data notificării, pentru o valoare a fondurilor structurale nerambursabile care nu este inferioară sumei de 14.000.000 euro;

- Rata 6 a restului de preţ - 2.660.000 euro, în termen de 12 zile lucrătoare de la data la care cumpărătorul primeşte documentul oficial din care rezultă aprobarea definitivă, obligatorie, aplicabilă, irevocabilă şi de nemodificat a finanţării din fonduri structurale europene nerambursabile pentru o sumă care este cel puţin egală cu suma de 16.100.000 euro.

Tot prin Actul adiţional părţile au convenit ca documentul oficial din care rezultă aprobarea definitivă, obligatorie, aplicabilă, irevocabilă şi de nemodificat în favoarea cumpărătorului, a finanţării din fonduri structurale europene nerambursabile, trebuie obţinută până la 26 decembrie 2009; în caz contrar, vânzătorii vor pierde dreptul de a primi restul de preţ şi cumpărătorul va fi îndreptăţit să ceară şi să obţină imediat radierea pactului comisoriu din cărţile funciare ale terenurilor 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 şi ale terenurilor pentru tratarea apelor, a terenului de acces şi a terenului 13, fără a fi necesare alte documente în acest sens.

Prin Actul adiţional autentificat sub nr. 1130 din 14 decembrie 2009 părţile au convenit modificarea termenului menţionat în actul adiţional precedent din 26 decembrie 2009 în 05 aprilie 2010, consemnându-se că reclamantul a cerut cu bună-credinţă o prelungire a scadenţei pentru a duce la îndeplinire condiţiile care ar determina obligaţiile de plată legate de ratele 4, 5 şi 6.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată în faţa Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata ratelor 4, 5 şi 6 din restul de preţ, astfel cum au fost determinate în actul adiţional, arătând că condiţia suspensivă constând în obţinerea aprobării fondurilor nerambursabile a fost îndeplinită.

Curtea a constatat însă, că prin Sentinţa civilă nr. 5948 din 1 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2010, definitivă prin Decizia civilă nr. 1275 din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2093 din 15 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta SC C. SRL în contradictoriu cu pârâţii B. şi A. şi a constatat neîndeplinirea condiţiei suspensive prevăzute de primul articol din Actul Adiţional nr. 1586 din 17 decembrie 2008 la Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870 din 19 decembrie 2007 şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa dreptului pârâţilor de a radia dreptul de proprietate al reclamantei.

În considerentele deciziei instanţei de recurs s-a reţinut că "natura de condiţie suspensivă a fost tranşată cu putere de lucru judecat de către instanţa supremă în primul ciclu procesual prin Decizia nr. 2588 din 17 mai 2012" şi că "nu se mai poate atribui o altă calificare a clauzei contractuale care formează obiectul litigios între părţile procesului, decât aceea de condiţie suspensivă".

Prin urmare, Curtea a apreciat că natura juridică a clauzei referitoare la obligaţia vânzătorilor de a obţine aprobarea fondurilor europene nerambursabile nu mai poate fi pusă în discuţie, în Dosarul nr. x/2010 stabilindu-se cu putere de lucru judecat natura de condiţie suspensivă. Este adevărat că acordul părţilor cu privire la calificarea clauzei în discuţie drept condiţie suspensivă nu a generat o analiză detaliată a acesteia în cadrul Dosarului nr. x/2010, însă dispozitivul Sentinţei civile nr. 5948 din 1 octombrie 2013 (în sensul admiterii cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 1017 şi art. 1011 C. civ.), considerentele instanţei de apel în sensul că "procedura de aprobare a finanţării excede intervenţiei particularilor, dar acest fapt nu are relevanţă, condiţia putând depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei terţe persoane", precum şi cele ale instanţei de recurs, prezentate anterior, sunt clare cu privire la natura juridică reţinută de instanţe. Aşa fiind, apărările apelanţilor-reclamanţi referitoare la inexistenţa unei condiţii suspensive ca modalitate a actului juridic civil nu mai pot face obiectul analizei în prezenta cauză.

Cât priveşte îndeplinirea condiţiei suspensive, în acelaşi dosar s-a reţinut, tot cu putere de lucru judecat, că adoptarea H.G. nr. 1517/2009 nu reprezintă îndeplinirea condiţiei suspensive şi că aceasta nu a fost îndeplinită nici până la termenul limită stabilit prin Actul adiţional nr. 2. Mai mult, în considerentele Sentinţei civile nr. 5948 din 1 octombrie 2013 s-a reţinut că "nici actele intervenite ulterior datei de 05 aprilie 2010 nu pot avea nicio incidenţă în cauză atâta timp cât condiţia trebuia îndeplinită până la data menţionată" (aspect care, contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi nu a fost înlăturat în apel sau recurs).

De altfel, pornind de la calificarea clauzei în discuţie ca fiind o condiţie suspensivă, în mod evident, şi în opinia Curţii, este lipsită de relevanţă împrejurarea că apelanţii-reclamanţi ar fi îndeplinit ulterior datei de 5 aprilie 2010 obligaţia de a obţine aprobarea fondurilor, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei în termen, apelanta-pârâtă fiind îndreptăţită să refuze plata.

Reţinând, aşadar, puterea de lucru judecat a celor statuate în Dosarul nr. x/2010, Curtea nu poate avea în vedere nici argumentele apelanţilor-reclamanţi în sensul că clauza în discuţie din actul adiţional nu conţine o condiţie suspensivă, ci o obligaţie pură şi simplă ce trebuia adusă la îndeplinire într-un termen ce nu avea caracter esenţial. Cum numai în această din urmă situaţie ar fi prezentat relevanţă apărările reclamanţilor în sensul că obligaţia ar fi fost îndeplinită şi după împlinirea termenului şi că pârâta nu a formulat o cerere în rezoluţiunea contractului, Curtea nu va mai proceda la analiza acestora.

Aşa fiind, în raport de cele expuse anterior, Curtea a reţinut că în mod nelegal prima instanţă a soluţionat cauza fără a avea în vedere puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 5948 din 1 octombrie 2013, efectul pozitiv al acesteia împiedicând analiza expusă în considerentele sentinţei apelate.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la data de 21 iunie 2013 este neîntemeiată.

În consecinţă, având în vedere prevederile art. 2539 alin. (2) teza finală noul C. civ., Curtea a constatat că prescripţia nu a fost întreruptă prin cererea iniţială din 14 decembrie 2012, iar cererea depusă la 21 iunie 2013 a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie calculat de la data de 5 aprilie 2010.

Aşa fiind, a admis excepţia prescripţiei şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la data de 21 iunie 2013, apelul principal fiind, aşadar, fondat.

Cât priveşte apelul în aderare, în esenţă, apelanţii-reclamanţi au criticat soluţia primei instanţe de calificare a notelor de şedinţă ca o completare la cererea de chemare în judecată întrucât s-a adăugat un capăt subsidiar - obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 euro, pentru care trebuie achitată taxa de timbru .

În prealabil, Curtea a găsit nefondată susţinerea apelantei-pârâte privind inadmisibilitatea criticilor aduse prin apelul în aderare, întrucât apelanţii-reclamanţi au criticat calificarea dată de prima instanţă "notelor de şedinţă", chestiune de fond, ce poate fi analizată numai în cadrul căii de atac, şi nu al cererii de reexaminare împotriva încheierii de stabilire a taxei de timbru (unde pot fi analizate numai chestiuni ce ţin de modul de calcul al taxei de timbru).

Curtea a constatat că prin acest capăt de cerere subsidiar reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând partea din preţ pe care pârâta C. trebuia să-l plătească în situaţia în care atragerea de fonduri nerambursabile nu s-ar fi realizat din motive independente de conduita părţilor. În motivarea acestei cereri, reclamanţii au invocat prevederile articolului secund alin. (1) lit. a) din Actul adiţional nr. 1.

Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi acest capăt de cerere este distinct de cel având ca obiect plata ratelor 4, 5 şi 6 din restul de preţ; astfel, cele două capete de cerere au atât obiect diferit - preţ al îndeplinirii obligaţiei de a obţine aprobarea fondurilor europene/preţ al demersurilor rămase fără rezultat, cât şi cauză diferită - articol prim şi articol secund din actul adiţional/articol secund alin. (1) lit. a) din actul adiţional.

Prin urmare, soluţia primei instanţe de calificare a notelor de şedinţă ca o completare la cererea de chemare în judecată întrucât s-a adăugat un capăt subsidiar este corectă, consecinţa legală fiind, în lipsa achitării taxei de timbru, anularea acestui capăt de cerere ca netimbrat; aşa fiind, apelul în aderare este nefondat.

Împotriva Deciziei civile nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013 au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. din 1865.

Dezvoltând criticile din recurs, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă şi pe cele ale art. 1017 din C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1959, invocate de către instanţa de apel pentru admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune: (1) Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită . . . . . . . . . . (3) Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau sub termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

Aşa cum au arătat, instanţa de apel a reţinut faptul că obligaţia reclamanţilor de a obţine aprobarea finanţării din fonduri europene a realizării unor lucrări de infrastructură edilitară reprezintă o condiţie suspensivă care ar fi trebuit realizată până, cel mai târziu, la data de 5 aprilie 2010.

Cum condiţia menţionată nu a fost îndeplinită în termen părţile se află în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic (pag. 18, ultimul paragraf din hotărârea atacată).

Pornind de la aceste premise, instanţa de apel trage concluzia eronată potrivit căreia termenul de prescripţie pentru acţiunea în justiţie ar curge de la data de 5 aprilie 2010, ignorând textele de lege care reglementează efectele condiţiei suspensive din C. civ. şi cele din Decretul nr. 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripţia în cazul obligaţiilor afectate de o astfel de condiţie.

Potrivit art. 1017 alin. (2) din C. civ. de la 1864, obligaţia (sub condiţie suspensivă) nu se perfectează decât după împlinirea evenimentului.

Prin urmare, în cazul condiţiei suspensive, raportul juridic dintre părţi se naşte la data la care se produce evenimentul, actul juridic (manifestarea de voinţă) dintre părţi neavând niciun efect până la acel moment. Aşadar, drepturile şi obligaţiile corelative aflate în conţinutul raportului juridic încep să existe de la data îndeplinirii condiţiei.

Pentru acest motiv, art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte ca moment de la care începe să curgă prescripţia data îndeplinirii condiţiei, deoarece atunci se naşte dreptul care se doreşte a fi valorificat pe cale unei acţiuni judiciare.

Or, în speţă, instanţa afirmă că până la data de 5 aprilie 2010, condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, ceea ce presupune, în mod necesar, faptul că la acel moment nu s-a născut dreptul recurenţilor de a solicita sumele ce formează obiectul prezentului litigiu şi nici obligaţia corelativă a pârâtei-intimate C.

Prin urmare, dacă dreptul material la acţiune nu era născut la data de 5 aprilie 2010, atunci nu era născut nici dreptul la acţiune menţionat de alin. (1) al art. 7 din Decretul nr. 167/1958 astfel încât nu se poate pune problema curgerii unui termen de prescripţie.

Faţă de aceste împrejurări, argumentele instanţei de apel în sensul începerii curgerii termenului de prescripţie la o dată la care dreptul material nu se născuse apar în totală contradicţie cu dispoziţiile legale amintite.

Astfel, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, în vederea soluţionării excepţiei prescripţiei în raport de momentul la care, s-a născut dreptul la încasarea restului de preţ, respectiv data de 27 iulie 2010.

Apoi hotărârea dată este lipsită de temei legal, necuprinzând motivele de drept pe care se întemeiază efectele condiţiei suspensive astfel cum acestea au fost prezentate de către instanţă.

În susţinerea soluţiei pronunţate, instanţa reţine următoarele considerente:

"Sub acest aspect Curtea are în vedere cele statuate cu putere de lucru judecat în Dosarul nr. x/2010 în sensul că primul Articol din actul adiţional nr . . . . . . . . . .conţine o condiţie suspensivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .; or, în cazul neîndeplinirii condiţiei la data de 5 aprilie 2010, părţile se află în situaţia în care s-ar fi afla dacă nu ar fi încheiat raportul juridic, aşa încât sunt lipsite de relevanţă diligenţele efectuate ulterior. Altfel, s-ar putea ajunge la situaţia în care partea ar putea invoca orice dată ulterioară celei stabilite în contract (cu titlu de condiţie suspensivă) pentru a paraliza cursul prescripţiei". - pag. 18, ultimul paragraf din hotărârea apelată.

În primul rând trebuie menţionat că nicăieri în cuprinsul hotărârii atacate instanţa nu invocă vreun text de lege care să-i susţină afirmaţiile referitoare la efectele neîndeplinirii condiţiei suspensive, astfel cum acestea sunt prezentate mai sus.

După cum se observă, se porneşte de la ideea existenţei unui raport juridic anterior împlinirii condiţiei, care se desfiinţează retroactiv la momentul împlinirii termenului, părţile fiind repuse în situaţia în care s-ar afla dacă nu ar fi încheiat raportul juridic.

Or, definiţia condiţiei suspensive exclude de plano ipoteza existenţei vreunui raport juridic anterior îndeplinirii sale, efectele acesteia constând în naşterea, iar nu în desfiinţarea retroactivă, a raportului juridic.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1017 din C. civ. "Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului".

Pe de altă parte, situaţia condiţiei afectată de un termen este reglementată de dispoziţiile art. 1012 C. civ., însă nici în legătură cu acest text nu se poate susţine că ar sta la baza soluţiei pronunţate întrucât: i) şi în această ipoteză condiţia ar fi tot suspensivă astfel încât argumentele prezentate supra rămân valabile; ii) natura termenului, aşa cum a fost pusă în discuţie de către părţi, nu a fost analizată de către instanţă.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Altfel spus, instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept.

Or, în speţă este evident că instanţa de recurs nu poate realiza controlul de legalitate din moment ce, pe de o parte, nu sunt indicate textele de lege care stau la baza afirmaţiilor instanţei de fond iar, pe de altă parte, textele care reglementează instituţia condiţiei suspensive conţin reguli fie străine de natura pricinii, fie neanalizate de către instanţa de apel.

Aceste prime două motive de recurs pot fi analizate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., caracterul contradictoriu al diferitelor argumente reţinute de instanţa de apel pentru a admite excepţia prescripţiei fiind evident.

În continuare se arată că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului astfel încât hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1012 şi art. 1017 din C. civ. care reglementează regimul juridic al condiţiei suspensive.

Dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. dispun în sensul că "Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi (...)".

În analiza sa privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel porneşte de la faptul că părţile sunt în prezenţa unei condiţii suspensive, împrejurare care s-ar fi tranşat cu putere de lucru judecat în Dosarul nr. x/2010.

Chiar dacă se acceptă această premisă ca fiind corectă, un aspect extrem de important în soluţionarea excepţiei prescripţiei este reprezentat de faptul că dispoziţia contractuală în discuţie nu instituie o simplă condiţie suspensivă, ci o condiţie suspensivă afectată de un termen.

Cu privire la acest aspect, încă din faţa instanţei de fond reclamanţii au arătat că, atât din natura sa, cât şi din conduita părţilor, nu rezultă că acest termen a fost considerat de părţi ca fiind esenţial, singura chestiune esenţială fiind, pentru ambele părţi, doar obţinerea fondurilor europene.

De altfel, argumentul pentru care instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis cererea introductivă a constat tocmai în caracterul neesenţial al termenului contractual în care trebuia îndeplinită condiţia, fie ea şi suspensivă. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că raporturile dintre părţi au continuat şi după data de 5 aprilie 2010, astfel încât reclamanţii şi-au îndeplinit în mod valabil obligaţiile cu depăşirea termenului contractual, respectiv la data de 27 iulie 2010.

Prin apelul formulat, C. a criticat soluţia instanţei de fond, afirmând că în cauză părţile sunt în prezenţa unei condiţii suspensive afectată de un termen extinctiv. Prin întâmpinarea formulată, reclamanţii au reiterat argumentele susţinute şi în faţa instanţei de fond referitoare la caracterul neesenţial al termenului contractual.

Aşadar, este evident faptul că instanţa de apel a fost învestită cu tranşarea unei dispute privind caracterul termenului în care trebuia îndeplinită condiţia suspensivă. Însă, din economia considerentelor hotărârii recurate, rezultă cu prisosinţă faptul că acest aspect nu a fost analizat.

Or, aspectul privind caracterul esenţial sau nu al termenului care afectează condiţia suspensivă influenţează în mod hotărâtor soluţia pronunţată asupra prescripţiei dreptului material la acţiune (şi implicit asupra însuşi fondului cauzei), mai precis termenul de la care aceasta începe să curgă.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în cazul obligaţiei afectată de o condiţie suspensivă, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul îndeplinirii condiţiei. Or, reclamanţii au arătat faptul că, urmare a caracterului neesenţial al termenului, şi-au îndeplinit în mod valabil obligaţia la data de 27 iulie 2010, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

În acest sens, caracterul neesenţial al termenului rezultă în mod evident atât din: i) natura intrinsecă a termenului cât şi din ii) voinţa părţilor aşa cum s-a manifestat la încheierea contractului precum şi pe parcursul derulării sale, chiar şi după momentul obţinerii efective a finanţării în discuţie (pentru detalii a se vedea întâmpinarea formulată la apelul declarat de C. şi concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel).

Toate aceste aspecte dovedesc faptul că termenul contractual nu era esenţial, că raporturile contractuale dintre părţi au continuat şi după împlinirea termenului din 5 aprilie 2010, până la îndeplinirea condiţiei asumate de reclamanţi, la 27 iulie 2010.

Şi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 invocate chiar de instanţa de apel, de la data îndeplinirii condiţiei, 27 iulie 2010 începe să curgă termenul de prescripţie.

Aşadar, caracterul esenţial sau nu al termenului reprezintă un aspect determinant pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi implicit asupra fondului litigiului, aspect care nu a fost analizat de instanţa de apel şi care impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării sale.

De asemenea, instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu reţinerea greşită a puterii de lucru judecat.

Astfel, în cadrul Dosarului nr. x/2010 s-a reţinut, într-un mod cu totul incidental, faptul că dispoziţiile contractuale din Actul adiţional nr. 1, pe care şi-au întemeiat pretenţiile, instituie o condiţiei suspensivă.

Prin Decizia nr. 2588/17 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual se reţine că:

"Faţă de obiectul cererii de chemare (constatarea neîndeplinirii condiţiei suspensive prevăzut de primul articol din Actul adiţional nr. 1586 din 17 decembrie 2008 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870 din 19 decembrie 2007 şi în consecinţă constatarea inexistenţei dreptului pârâţilor de a radia dreptul de proprietate al reclamantei potrivit articolului terţ, din actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile aflate în proprietatea reclamantei) reiese că demersul întreprins de reclamantă constă în lămurirea raportului juridic obligaţional între părţile litigante, care în mod evident reprezintă o chestiune de drept şi în niciun caz un aspect de fapt aşa cum au reţinut instanţele de fond".

Prin raportare la aceste considerente, instanţa supremă, în al doilea ciclu procesual, a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 2093 din 15 octombrie 2015 următoarele:

"(...) Înalta Curte o va înlătura faţă de faptul că natura de condiţie suspensivă a fost tranşată cu putere de lucru judecat de către instanţa supremă în primul ciclu procesual prin Decizia nr. 2588 din 17 mai 2012.

(...) Aşadar, în prezenta cauză nu se mai poate atribui o altă calificare juridică clauzei contractuale care formează obiectul litigios între părţile procesului, decât aceea de condiţie suspensivă (...)".

Prin urmare, se poate observa că:

- în ceea ce priveşte decizia din primul ciclu procesual instanţa nu a făcut decât să citeze capetele de cerere ale acţiunii introduse de C. atunci când a stabilit că acţiunea este admisibilă;

- în al doilea ciclu procesual, pentru a reţine că s-a atribuit deja clauzei contractuale în dispută natura de condiţiei suspensivă, Înalta Curte a făcut trimitere exclusiv la cele reţinute de instanţa supremă în primul ciclu procesual care, la rândul său, aşa cum am arătat, nu a făcut decât să citeze petitul cererii de chemare în judecată formulate de C.

Acest lucru s-a întâmplat întrucât intimata, atunci când a solicitat instanţei să stabilească faptul că reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile, a folosit în mod impropriu noţiunea de condiţie suspensivă.

Însă, în niciuna din aceste hotărâri nu se face vreo analiză a clauzelor contractuale în discuţie în urma căreia să se stabilească faptul că părţile sunt în prezenţa instituţiei condiţiei suspensive privită ca modalitate a actului juridic civil.

Deşi instanţa de apel reţine în mod expres faptul că în cadrul Dosarului nr. x/2010 nu s-a făcut o analiză a raportului juridic obligaţional astfel încât să se determine că acesta este afectat de o condiţie suspensivă, în mod nelegal dă eficienţă puterii de lucru judecat.

Astfel, în considerentele sale, instanţa de apel reţine că "Este adevărat că acordul părţilor cu privire la calificarea clauzei în discuţie drept condiţie suspensivă nu a generat o analiză detaliată a acesteia în cadrul Dosarului nr. x/2010, însă (...) sunt clare cu privire la natura juridică reţinută de instanţe".

Aşadar, instanţa de apel admite faptul că natura de condiţie suspensivă a clauzei contractuale cuprinse în Actul adiţional nr. 1 nu a fost judecata în Dosarul nr. x/2010, însă, cu toate acestea, apreciază că este legată de cele reţinute în acest din urmă dosar doar ca urmare a preluării unei exprimări improprii a C.

Or, astfel cum îi spune şi numele, puterea de lucru judecat presupune "că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată". Atâta vreme cât, astfel cum însăşi instanţa de apel reţine în mod expres, calificarea clauzei contractuale ca fiind o condiţie suspensivă nu a fost judecată/analizată în Dosarul nr. x/2010, nu se poate reţine puterea de lucru judecat a ceva ce nu s-a judecat încă.

În realitate, aşa cum s-a arătat, acest aspect nu a fost niciodată analizat de instanţe în cadrul Dosarului nr. x/2010 iar cele reţinute de instanţa supremă în al doilea ciclu procesual, în Decizia nr. 2093 din 15 octombrie 2015, nu sunt decât rezultatul preluării formulării improprii a C. care a utilizat sintagma condiţie suspensivă pentru a face referire la executarea obligaţiei noastre de obţinere a aprobării finanţării.

Drept urmare, procedând de asemenea manieră, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1200 şi 1201 C. civ. şi 166 C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat din care derivă şi puterea de lucru judecat şi care a fost constatată în mod nelegal.

În contextul celor de mai sus, se poate concluziona în sensul că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, fiind necesară trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. astfel încât instanţa să califice în mod corespunzător clauza contractuală dedusă judecăţii, fără a se raporta la o putere de lucru judecat inaplicabilă şi reţinută în mod nelegal.

Procedând la o analiză corectă a raportului juridic dintre părţi, instanţa de apel va observa că acesta instituie o obligaţie pură şi simplă care trebuie executată într-un anumit termen agreat de părţi.

Dacă în speţă părţile ar fi instituit o condiţie suspensivă care să afecteze raportul juridic analizat, ar însemna că atât obligaţia subsemnaţilor, cât şi obligaţia C. să se nască după producerea evenimentului, regulile condiţiei suspensive făcând imposibilă imaginarea unei ipoteze în care una dintre obligaţiile aflate în conţinutul raportului juridic să existe înainte de naşterea raportului juridic care o conţine.

În finalul criticilor se susţine că cererea de aderare la apel a fost respinsă în mod nelegal cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. şi ale 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, prin Notele de şedinţă depuse pentru termenul din 15 ianuarie 2016, reclamanţii au arătat că şi-au îndeplinit întocmai obligaţiile asumate prin contract, făcând demersurile necesare pentru obţinerea de fonduri nerambursabile şi că şi-au îndeplinit şi obligaţia de rezultat de a obţine, în favoarea intimatei fondurile nerambursabile.

Suma de 3.000.000 Euro solicitată prin capătul precizator reprezintă o parte din restul de preţ, aşa cum este reglementat în Articolul Prim şi Articolul secund din Actul Adiţional nr. 1.

Aşadar, prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată la termenul din 15 ianuarie 2016, reclamanţii au solicitat obligarea C. la plata întregului preţ (dacă se constată îndeplinirea de către ei a obligaţiei de a obţine fonduri nerambursabile) sau la plata unei părţi (3.000.000 Euro) din preţ dacă se constată că nu s-au atras fonduri europene nerambursabile din motive independente de voinţa părţilor.

Precizarea acţiunii prin care s-a solicitat plata a cel puţin 3.000.000 de Euro nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci reprezintă o detaliere a cererii de chemare în judecată, în sensul că se solicită obligarea apelantei la plata către reclamanţi a cel puţin 3.000.000 Euro, dacă se constată că fondurile europene nu au fost atrase din motive independente de conduita părţilor.

Or, precizarea prin care reclamantul (care a solicitat plata întregului preţ) solicită instanţei să oblige pârâtul la plata unei părţi din preţ, parte aferentă obligaţiilor executate de către reclamant, nu reprezintă un capăt de cerere de sine stătător.

Mai mult decât atât, pentru a fi în prezenţa unei cereri completatoare, era necesar să existe o diferenţă de obiect şi/sau de cauză între cererea iniţială şi cea pretins modificatoare, condiţie neîndeplinită în cauza de faţă.

Astfel, analizând acţiunea introductivă, astfel cum a fost modificată la data de 21 iunie 2013 şi precizările depuse pentru termenul de judecată din 15 ianuarie 2016, se poate observa cu uşurinţă, în primul rând, că e vorba de unul şi acelaşi obiect, respectiv executarea de către C. a obligaţiei de plată a Ratelor 4 şi 5 din restul de preţ (integral sau în parte).

În ceea ce priveşte cauza, care este situaţia de fapt încadrată juridic, de asemenea, din analiza celor două documente rezultă că au aceeaşi cauză.

Prin cererea de chemare în judecată iniţială s-a invocat drept cauză juridică a pretenţiilor Contractul încheiat de părţi şi actele adiţionale la acesta, arătându-se că reclamanţii şi-au îndeplinit toate formalităţile necesare şi că au obţinut fonduri nerambursabile în favoarea apelantei, solicitând atragerea răspunderii contractuale a C. în condiţiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

Prin cererea de modificare din 21 iunie 2013 s-a arătat că reclamanţii îşi menţin toate cele arătate prin acţiunea introductivă, cauza juridică rămânând aceeaşi.

Prin notele de şedinţă din 25 ianuarie 2016 nu au făcut decât să detalieze mecanismul contractual şi modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale cuprinse în Contract şi în Actul adiţional nr. 1, deja invocate prin acţiunea modificată drept cauză juridică a pretenţiilor noastre.

Mai mult, aspectul privind demersurile/diligenţele efectuate de reclamanţi în vederea obţinerii de fonduri nerambursabile în favoarea intimatei a fost indicat în mod expres prin însăşi acţiunea introductivă.

Aşadar, prin solicitarea subsidiară de plată a unei părţi din restul de preţ motivat de îndeplinirea demersurilor dar fără obţinerea fondurilor europene nu au completat sub niciun aspect cererea de chemare în judecată, atâta vreme cât contractul şi actele adiţionale au fost indicate prin toate documentele ca reprezentând cauza juridică a pretenţiilor iar diligenţele/demersurile efectuate de reclamanţi au fost menţionate prin însăşi acţiunea introductivă şi menţinute prin cererea modificatoare din 21 iunie 2013.

Drept urmare, atâta vreme cât există aceleaşi părţi, obiect şi cauză, în mod greşit instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., a considerat că solicitarea subsidiară reprezintă o completare, un capăt distinct al cererii de chemare în judecată, în realitate aceasta fiind doar o cerere precizatoare.

Plecând de la această premisă greşită, în mod nelegal s-a stabilit în sarcina reclamanţilor o taxă de timbru care nu este datorată şi pentru a cărei neplată s-a anulat solicitarea subsidiară.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013:

"Dacă legea nu prevede altfel, cererile depuse în cursul judecăţii şi care nu modifică valoarea taxabilă a cererii sau caracterul cererii iniţiale nu se taxează".

Or, în speţa de faţă, precizarea prin care au solicitat plata a cel puţin 3.000.000 de Euro nu modifică nici caracterul cererii principale şi nici nu modifică valoarea taxabilă (valoarea cererii de chemare în judecată), ci doar o detaliază.

Recurenţii-reclamanţi au declarat recurs şi împotriva Deciziei civile nr. 493 A din 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, prin care s-a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă SC C. SRL şi s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018, în sensul că s-a dispus obligarea apelanţilor-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 354.735,33 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat la fond şi taxa judiciară de timbru, aferentă apelului.

În motivarea recursului se arată că atâta vreme cât hotărârea în baza căreia au fost acordate cheltuielile de judecată urmează a se desfiinţa, se impune, pe cale de consecinţă, şi desfiinţarea hotărârii de obligare a reclamanţilor la plata de cheltuieli de judecată.

Împotriva anumitor aspecte defavorabile din Decizia civilă nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013 a declarat recurs şi pârâta SC C. SRL care subliniază faptul că interesul său procesual, pentru promovarea prezentei căi de atac, subzistă/există numai în contextul formulării recursului de către partea potrivnică.

Din această perspectivă, pârâta se prevalează de greşita respingere de către instanţa de apel a criticilor pe care le-a formulat în faţa instanţei de fond, prin care a înţeles să invoce tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că părţile nu se aflau la primul termen de înfăţişare.

Analizând conţinutul notelor de şedinţă din 15 ianuarie 2016 şi ceea ce partea urmărea prin intermediul acestora, instanţa de apel săvârşeşte o confuzie inacceptabilă între causa debendi şi causa petendi. Mai precis, deşi este adevărat că, atât prin cerere principală astfel cum a fost modificată, cât şi prin notele de şedinţă din 15 ianuarie 2016 se urmăreşte plata unei diferenţe de bani de 61.889.000 RON (fiind aceiaşi cauză petendi), cauza debendi a cererii sale este modificată fundamental.

Astfel, dacă prin cererea iniţială astfel cum a fost modificată reclamanţii-intimaţi au solicitat plata sumei de 61.889.000 RON cu titlu de rest de preţ (ratele 4, 5 şi 6) ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive prevăzută în contract, ulterior, prin notele de şedinţă din 15 ianuarie 2016, aceştia au solicitat plata aceleiaşi sume de bani prin raportare la îndeplinirea unei obligaţii de a face (obţinerea unei finanţări nerambursabile), introducând elemente noi referitoare la momentul până la care aceste fonduri trebuiau obţinute, o presupusă culpă procesuală a C. care a renunţat la beneficiul termenului extinctiv ce afecta condiţia suspensivă şi aşa mai departe.

Or, din această perspectivă este evident faptul că prin notele de şedinţă din 15 ianuarie 2016 a avut loc o modificare a cauzei debendi a acţiunii reclamanţilor-intimaţi, aceasta fiind întemeiată pe o serie cu totul nouă de argumente în drept şi în fapt.

Recurenta-pârâtă mai critică şi nelegala invocare din oficiu a cauzei de întrerupere prevăzută de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ.. şi greşita interpretare a acestei prevederi legale - (motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.).

Potrivit concepţiei legiuitorului sub imperiul Noului C. civ., "prescripţia extinctivă, deşi rămâne o instituţie de interes general, prin rosturile ori funcţiunile pe care le deserveşte, totuşi, este şi rămâne o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui interesat (...)". Astfel, concepţia generală sub auspiciile noii legi civile are în vedere un caracter de ordine privată, iar nu de ordine publică a normelor din materia prescripţiei, motiv pentru care atât excepţia prescripţiei în sine, cât şi orice eventuală cauză de întrerupere sau de suspendare va putea fi invocată numai de către părţi, iar nu de instanţă din oficiu.

Deşi este adevărat că, potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 204 din Legea nr. 71/2011, cauza de întrerupere reglementată de prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ.. urmează a se aplica inclusiv prescripţiile începute sub imperiul vechiul C. civ., această împrejurare nu înseamnă că o asemenea cauză de întrerupere va putea fi invocată, din oficiu, de către instanţa de judecată, astfel cum se întâmpla în cazul Decretului nr. 167/1958.

Mai precis, din moment ce legiuitorul a înţeles să considere, în totalitatea sa, prescripţia ca fiind o instituţie de ordine privată, prin simpla extindere a aplicabilităţii uneia dintre cauzele de întrerupere reglementată de noua lege, nu s-ar putea considera că aceasta "dobândeşte" natura juridică a unei norme de ordine publică conform concepţiei anterioare cu privire la prescripţie.

Drept urmare, în mod nelegal a considerat instanţa de apel că această cauză de întrerupere a termenului de prescripţie ar putea fi invocată din oficiu, precum în cazul unei norme de ordine publică, de vreme ce natura evidentă a acestei clauze este aceea de normă de ordine privată ce ar fi putut fi invocată (dar nu a fost), eventual, numai de către reclamanţii-intimaţi .

Apoi în mod nelegal a procedat instanţa de apel la analiza incidenţei acestui caz special de întrerupere a prescripţiei în speţa de faţă, aceasta fiind oprită să analizeze orice aspecte ce nu au fost puse în dezbaterea părţilor în prealabil.

Procedând de această manieră, instanţa de judecată a nerespectat atât dreptul la apărare al pârâtei, cât şi principiul contradictorialităţii, motiv pentru care Decizia civilă nr. 158A din 29 ianuarie 2018 trebuie reformată sub acest aspect.

Dincolo de împrejurarea că instanţa de apel nu putea, ab initio, să analizeze vreo cauză de întrerupere ce nu a fost invocată de vreuna dintre părţi şi nici nu a fost pusă în discuţia contradictorie a acestora, modalitatea de analiză a acestei dispoziţii legale, în sine, de către instanţă este eronată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ.:

"Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă".

Astfel, pentru a avea efect întreruptiv de prescripţie, pe lângă condiţia ca noua cerere să fie admisă (condiţie apreciată în mod corect de către instanţa de apel ca nefiind îndeplinită în prezenta cauză), se au în vedere şi alte două condiţii cumulative:

- cererea nouă să fie introdusă în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de respingere sau de anulare a cererii iniţiale;

- cererea nouă să fie identică cu cererea ce a fost anulată sau respinsă.

În cazul de faţă, în ceea ce priveşte condiţia ca noua cerere să fi fost introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare sau de respingere a cererii iniţiale nu este îndeplinită.

După cum reţine şi instanţa de judecată, petitul cererii de chemare în judecată în forma sa iniţială (care a fost introdusă în interiorul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani) viza rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1870/2007 (acţiune reală în rezoluţiune) şi a fost anulat de către instanţa de judecată prin încheierea de la termenul din 13 septembrie 2013 ca netimbrat.

Or, raportat la dispoziţiile art. 238 alin. (2) C. proc. civ., încheierile date de către instanţă în timpul judecăţii vor putea fi atacate numai odată cu fondul. În cazul pârâtei, acest aspect se traduce prin faptul că soluţia de anulare ca netimbrată a petitului iniţial al cererii de chemare în judecată a rămas definitivă şi irevocabilă la nivelul anului 2017 ca urmare expirării termenul de apel (ulterior pronunţării şi comunicării Sentinţei civile nr. 1036/2017 de către Tribunalul Bucureşti).

Astfel, raportat la momentul formulării cererii modificatoare (21 iunie 2013), termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. nici măcar nu a început să curgă, pentru a se putea pretinde că părţile se află sub incidenţa acestei dispoziţii legale.

Pentru termenul de judecată din 9 mai 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise prin care a susţinut că o parte a criticilor recurenţilor-reclamanţi, care privesc modalitatea de soluţionare a excepţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de apel, sunt lipsite de interes.

Cu toate acestea, având în vedere că prin notele amintite, recurenta-pârâtă a arătat şi că cele invocate, sub aspectul lipsei de interes a unor critici formulate de către reclamanţi, au decurs din analizarea motivelor de recurs prezentate de aceştia, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu a fost formulată o veritabilă excepţie procesuală; susţinerile recurentei-pârâte urmând a fi calificate drept apărări, în contextul combaterii pretenţiilor recurenţilor-reclamanţi, şi urmând a fi analizate corespunzător la momentul soluţionării recursurilor.

Examinând Decizia civilă nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2013 şi Decizia civilă nr. 493 A din 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în acelaşi dosar, prin care s-a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă SC C. SRL şi s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a actelor dosarului, inclusiv din perspectiva criticilor recurentei-pârâtă, (referitoare la lipsa de interes a reclamanţilor de a ataca pe calea recursului soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul declarat de către reclamanţi este nefondat.

Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi modificată de către reclamanţii A. şi B. în data de 21 iunie 2013, în faţa Tribunalului Dâmboviţa (în Dosarul nr. x/2012), având ca obiect acţiunea în pretenţii a reclamanţilor, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei SC C. SRL

Reclamanţii au pretins că deşi şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 la Societatea civilă "Acord" - Birou Notarial şi prin actele adiţionale la acesta, cu nr. 1586 din 17 decembrie 2008 (desemnat ca fiind Actul adiţional nr. 1) şi nr. 1330 din 14 decembrie 2009 (desemnat ca fiind Actul adiţional nr. 2), în sensul că au efectuat toate demersurile necesare şi au obţinut aprobarea fondurilor europene nerambursabile, pârâta nu şi-a executat obligaţia esenţială de achitare a restului de preţ (Ratele 4 şi 5) în valoare de 61.889.000 RON.

La termenul din 15 ianuarie 2016, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea căruia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că au solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 61.889.000 RON, reprezentând preţul neachitat şi datorat pentru atragerea de fonduri europene nerambursabile şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 13.562.700 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 3.000.000 Euro, pe care aceasta o datorează reclamanţilor cu titlul de preţ, în situaţia în care atragerea de fonduri nerambursabile nu s-ar realiza din motive independente de conduita părţilor (potrivit articolului secund, alin. (1), lit. a), din) Actul adiţional nr. 1).

Prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2016, prima instanţă a calificat notele scrise ale reclamanţilor, prin care aceştia s-au referit pentru prima oară la capătul de cerere prin care solicitau obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 Euro, în temeiul Actului adiţional nr. 1/2008, ca reprezentând o veritabilă completare a acţiunii introductive (modificată la 21 iunie 2013).

În raport de amintita completare a acţiunii în justiţie, tribunalul le-a pus în vedere reclamanţilor să achite o taxă judiciară de timbru, aferentă noilor pretenţii, în cuantum de 133.349 RON, cum se arată prin aceeaşi încheiere de şedinţă.

Se reţine, sub acest aspect al taxei judiciare de timbru, că reclamanţii nu au înţeles să formuleze cerere de reexaminare în condiţiile O.U.G. nr. 80/2013 şi că nici nu au dorit să achite taxa, aşa încât, în şedinţa din 25 martie 2016, instanţa de fond a anulat ca netimbrat capătul de cerere completator şi subsidiar, cum se recunoaşte şi prin cererea de aderare la apel formulată de către apelanţii-reclamanţi.

Este de observat că prin cererea de aderare la apelul pârâtei, reclamanţii au criticat legalitatea şi temeinicia încheierilor de şedinţă din 15 ianuarie 2016 şi 25 martie 2016, susţinând că prin precizarea din 15 ianuarie 2016 au solicitat primei instanţe să oblige pârâta la plata întregului preţ datorat, şi nu doar la plata unei părţi din preţ, cum arătaseră iniţial prin modificarea acţiunii din 21 iunie 2013. În opinia lor, prin notele de şedinţă din 15 ianuarie 2016 au detaliat acţiunea formulată, fără a adăuga un capăt distinct de cerere, situaţie în care nu trebuiau să mai achite în completare nicio taxă judiciară de timbru.

Asupra acestor chestiuni, prin decizia recurată, instanţa de apel s-a aplecat cu atenţie şi a reţinut în mod legal faptul că prin notele de şedinţă din 15 ianuarie 2016 reclamanţii au adăugat un capăt de cerere completator şi subsidiar. În motivarea în fapt şi în drept a acestui capăt de cerere subsidiar s-au invocat elemente noi privind interpretarea contractului părţilor, precum art. secund alin. (1) lit. a) din Actul adiţional nr. 1/2008.

În contextul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că în mod legal s-a ţinut seama de prevederile art. 132 din C. proc. civ. şi de cele ale art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor, de către instanţa de apel, atunci când prin considerentele deciziei atacate s-a reţinut că prin primul capăt al acţiunii modificate s-a solicitat restul de preţ care s-ar datora reclamanţilor pentru că şi-au îndeplinit obligaţia asumată, de atragere în favoarea pârâtei, de fonduri europene nerambursabile, în timp ce prin capătul de cerere indicat în mod subsidiar, abia la data de 15 ianuarie 2016, s-a formulat o veritabilă completare a acţiunii, reclamanţii pretinzând suma de 3.000.000 Euro în cazul în care s-ar aprecia că atragerea de fonduri europene nu s-a realizat din motive independente de conduita părţilor.

Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul în aderare formulat de către apelanţii-reclamanţi şi a apreciat că reclamanţii trebuiau să achite taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere subsidiar, în cuantumul indicat de prima instanţă, respectiv 133.349 RON.

În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate şi întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ., care au în vedere faptul că modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7) şi respectiv atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9), în susţinerea cărora recurenţii-reclamanţi au prezentat argumente comune, cum se arată prin cererea de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Sub aspectul momentului de care la care începe să curgă în cauză termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică un drept de creanţă, se observă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, reţinând cu justeţe că, în raport de dezlegările obligatorii ale Deciziei civile nr. 2093 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosar nr. x/2014, dreptul reclamanţilor de a solicita obligarea pârâtei la plata restului de preţ datorat, respectiv la plata ratelor 4, 5 şi 6 definite prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1870 din 19 decembrie 2007, s-a născut la data de 5 aprilie 2010, cum rezultă şi din Actul adiţional nr. 1/2008.

Prin Decizia civilă nr. 2093 din 15 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul pârâtului A. declarat împotriva Deciziei civile nr. 1275 din 17 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2014. În această din urmă hotărâre s-a reţinut, în contextul soluţionării acţiunii reclamantei SC C. SRL, că apelanţii-pârâţi A. şi B. nu şi-au respectat obligaţia asumată şi definită prin Actul adiţional nr. 1/2008 până la data de 5 aprilie 2010, astfel cum s-a agreat de părţi, prin art. 1 al actului adiţional.

În raport de cele expuse, instanţa de apel, în dosarul de faţă, a recunoscut puterea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 2093 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a apreciat în mod legal că aspectele legate de data până la care reclamanţii erau ţinuţi să îşi îndeplinească obligaţiile, şi în schimbul cărora pârâta le-ar fi datorat ratele de preţ cu nr. 4, 5 şi 6, au fost lămurite, în mod necontestat, cu ocazia litigiului soluţionat în Dosarul nr. x/2014.

Astfel fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor procedurale în vigoare, şi anume a art. 166 din C. proc. civ., atunci când a considerat că nu mai pot fi reluate, fără a afecta stabilitatea raporturilor juridice şi fără a afecta întreaga activitate judiciară, aspectele referitoare la îndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamanţii-vânzători prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 la Societatea civilă "Acord" - Birou Notarial şi prin Actul adiţional la acesta, cu nr. 1586 din 17 decembrie 2008 (desemnat ca fiind Actul adiţional nr. 1).

Din această perspectivă s-a ţinut seama de puterea de lucru judecat, de către instanţa de apel, iar nu din cea indicată de către recurenţii-reclamanţi, care încearcă a acredita ideea că instanţa de apel a analizat natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, realizând un greşit raţionament judiciar atunci când a reţinut că obligaţiile reclamanţilor ar fi afectate de o condiţie suspensivă. Această chestiune a îndeplinirii condiţiei suspensive, care ar greva obligaţiile reclamanţilor, a fost preluată de către instanţa de apel din Decizia nr. 2093 din 15 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a nu fragmenta silogismul în cadrul gândirii juridice, prezentat de către instanţa supremă.

Prin urmare, prin decizia recurată, nu s-a analizat condiţia care ar afecta sau nu obligaţiile asumate de către reclamanţi, ci doar s-a reţinut că asupra respectivei chestiuni şi asupra situaţiei de fapt constatată în Dosarul nr. x/2014 nu se mai poate reveni pe o altă cale, şi anume prin acest dosar. Aşadar, instanţa de apel a ţinut seama de faptul că prin hotărârea de mai sus, s-a stabilit în mod definitiv că reclamanţii-vânzători nu şi-au respectat obligaţiile din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870 din 19 decembrie 2007 la Societatea civilă "Acord" - Birou Notarial şi prin actul adiţional la acesta, cu nr. 1586 din 17 decembrie 2008 (desemnat ca fiind Actul adiţional nr. 1) până la data de 5 aprilie 2010; obligaţii care se află la baza pretenţiilor din capătul principal din prezenta acţiune modificată.

Având în vedere data de 5 aprilie 2010, până la care reclamanţii erau obligaţi să îşi îndeplinească obligaţiile, care le dădeau dreptul corelativ de a pretinde suma de 61.889.000 RON de la pârâtă, cu titlul de preţ datorat pentru atragerea de fonduri europene nerambursabile, în mod corect şi legal instanţa de apel a apreciat că prescripţia extinctivă începe să curgă în cauză de la data sus menţionată. De asemenea, în raport de data introducerii acţiunii, apare ca fiind corectă şi soluţia de respingere a pretenţiilor reclamanţilor ca prescrise.

Faţă de cele expuse apar ca nefondate motivele de recurs invocate de către reclamanţi, instanţa de apel prezentând în mod logic şi corect argumentele pentru care a înţeles să dea întâietate prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, coroborate cu cele ale art. 166 din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele enunţate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată ca fiind nefondate criticile prin care recurenţii au considerat că instanţa de apel, în mod nelegal, nu s-a aplecat asupra cercetării fondului pretenţiilor lor şi prin care au mai susţinut că în mod greşit s-a preluat în considerentele deciziei recurate sintagma "condiţie suspensivă", întrebuinţată în mod impropriu de SC C. SRL în Dosarul nr. x/2010 (în care s-a înregistrat iniţial acţiunea reclamantei SC C. SRL, soluţionată apoi în mod definitiv prin Decizia civilă nr. 2093 din 15 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2014).

Sub aspectul criticilor formulate de recurenţi împotriva deciziei civile nr. 493 A din data de 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în acelaşi dosar (prin care s-a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă SC C. SRL şi s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018, cu suma reprezentând cheltuielile de judecată avansate de apelanta-pârâtă) se observă că reclamanţii au recurat decizia amintită pentru ca, în cazul în care s-ar desfiinţa hotărârea în baza căreia au fost acordate cheltuielile de judecată, să se dispună şi desfiinţarea hotărârii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. Faţă de cele expuse, în raport de toate dezlegările şi de considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat împotriva Deciziei de completare nr. 493 A din 12 martie 2018 este nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat de pârâta SC C. SRL este inadmisibil.

Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, se constată că prin susţinerile astfel încadrate se urmăreşte înlăturarea unor considerente din hotărârea recurată.

SC C. SRL a subliniat în prealabil, în cererea de recurs, că apreciază ca fiind legală decizia atacată cu privire la apelul principal şi cu privire la apelul incident, dezlegările instanţei de apel în aceste privinţe neconstituind obiect al recursului său.

Aşadar, ceea ce reclamă recurenta-pârâtă nu priveşte modul de aplicare al legii de către instanţa de apel ci numai o parte a concluziilor acesteia care au fundamentat hotărârea (considerată esenţialmente legală de către recurentă).

Mai mult, la punctul 2 al criticilor invocate, recurenta subliniază încă o dată că, pentru a evita orice dubiu, arată că nu contestă şi nu apreciază ca nelegale toate motivele reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Prin urmare, văzând că prin cererea de recurs nu se urmăreşte ca instanţa de control judiciar să examineze, în condiţiile legii, conformitatea deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile, corespunzător prevederilor art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul pârâtei este inadmisibil; el fiind îndreptat, aşa cum s-a mai arătat, numai împotriva anumitor considerente din hotărârea instanţei de apel.

Va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 - 277 din C. proc. civ. şi va obliga recurenţii-reclamanţi să plătească recurentei-pârâtă cheltuielile de judecată suportate în faza recursului, cu motivarea că s-a constatat ca nefondat recursul promovat de către reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 158 A din data de 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2013 şi împotriva Deciziei civile nr. 493 A din 12 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în acelaşi dosar. Se are în vedere şi faptul că recursul promovat de către pârâtă a avut un caracter subsidiar, astfel cum s-a subliniat şi în faţa instanţei de control judiciar, prin raportare la demersul principal al reclamanţilor care au declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel, pe care au apreciat-o ca nelegală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 158 A din 29 ianuarie 2018 şi a Deciziei nr. 493 A din 12 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 158 A din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 22.189,22 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC C. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.

Procesat de GGC - LM