Obligation to cover infrastructure operating expenses under Art. 18 of Government Ordinance No. 1409/2007 instead of infrastructure usage fees

Asupra recursului de faţă;

Prin Sentinţa civilă nr. 2008/2015 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia Civilă în dosarul nr. x/2011, s-a respins excepţia tardivităţii modificării acţiunii formulată de reclamanta SC A. SRL Braşov la 18 septembrie 2013, invocată de pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.492.742,85 RON cheltuieli directe pentru secţia de circulaţie Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume şi actualizarea cu indicele de inflaţie începând cu data de 18 septembrie 2013 şi până la plata integrală a sumei datorate.

A fost, de asemenea, obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 64.097,18 RON şi 9.992,66 RON penalităţi pentru plata cu întârziere a sumelor datorate conform contractelor nr. x/2010 şi nr. 1248/2008.

A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 19.779,35 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi au fost compensate celelalte cheltuieli.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta SC A. SRL Braşov a chemat în judecată pe pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara prin acţiunea înregistrată la 23 martie 2011 la Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2011.

Acţiunea iniţial formulată, având ca obiect pretenţii provenite din tariful de utilizare a infrastructurii pentru două linii de cale ferată, a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007.

Ulterior, această acţiune a suferit mai multe precizări, fiind transformată într-o acţiune de drept comun, ultima precizare de acţiune fiind depusă la 18 septembrie 2013, precizare cu care a fost învestită spre soluţionare instanţa, ca urmare a strămutării cauzei de la Tribunalul Braşov la Tribunalul Alba.

Potrivit precizării din data de 18 septembrie 2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.110.697,96 RON reprezentând debit restant şi accesorii contractuale pentru perioada 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, dobânda legală aferentă acestei sume şi actualizarea cu rata de inflaţie pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010, precum şi plata accesoriilor datorate debitelor decurgând din Contractele 1248/2008 şi 1587/2010 încheiate între părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta SC A. SRL Braşov, cât şi pârâta S.N.T.F.C - C.F.R Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara.

Prin Decizia civilă nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.492.742,85 RON cheltuieli directe pentru secţia de circulaţie Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume şi corecţia cu indicele de inflaţie începând cu 18 septembrie 2013 până la plata integrală a sumei datorate.

A menţinut sentinţa atacată cu privire la obligarea pârâtei la plata sumelor de 64.097,18 RON şi 9.992,66 RON penalităţi pentru plata cu întârziere a sumelor datorate conform Contractelor nr. x/2010 şi nr. 1248/2008.

A stabilit cheltuielile de judecată datorate de pârâtă reclamantei în primă instanţă la 988 RON.

A respins ca nefondat apelul reclamantei SC A. SRL Braşov şi a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtei suma de 31.895 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului intimatei SNTFC Călători SA - RTFC Timişoara, admiterea apelului său, iar pe fond, admiterea în totalitate a acţiunii.

Prin Decizia nr. 2094 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că instanţa a argumentat soluţia adoptată, a dezvoltat raţionamentul şi interpretarea dată dispoziţiilor legale incidente cauzei, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Însă, deşi nu s-a confirmat critica referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, s-a reţinut ca fondat este motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din actul normativ evocat, SNTFC - CFR Călători SA va putea opera trenuri de călători pe secţiile de circulaţie închiriate conform art. 17 numai în condiţiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare.

Conform art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, operarea de către SNTFC - CFR Călători SA a trenurilor de călători, în condiţiile art. 17, pe secţiile de circulaţie aparţinând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii, în conformitate cu reglementările în vigoare.

Din examinarea dispoziţiilor legale menţionate, s-a constatat că pârâta SNTFC - CFR Călători SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură (TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1).

Aşa fiind, s-a constatat că în mod greşit instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, reţinând că pârâta nu datorează plata TUI nici sub forma cheltuielilor de exploatare, argument ce a avut în vedere Decizia nr. 93/A/2012 a Curţii de Apel Timişoara. Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia menţionată, s-a statuat că pârâta nu datorează plata TUI, însă, dacă în temeiul art. 18 alin. (1) instanţa ar fi considerat că în schimbul TUI, pârâta datorează cheltuieli de exploatare, ar fi respins cererea pârâtei, reclamantă în acel litigiu, de restituire a plăţii TUI.

Or, raţionamentul astfel argumentat este greşit, având în vedere că în litigiul soluţionat prin Decizia nr. 93/A/2012, instanţa nu fusese învestită cu o cerere referitoare la cheltuielile de exploatare, ci doar la plata TUI, astfel încât nu se putea pronunţa asupra chestiunii în discuţie.

Având în vedere argumentele consemnate de instanţă în decizia recurată, Înalta Curte a apreciat că în mod eronat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007, criticile recurentei pe acest aspect fiind fondate, motiv pentru care a decis că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanţa urmează a verifica dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acţiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Pentru aceste argumente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, stabilind că aceasta, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va analiza toate cererile şi apărările părţilor şi va administra probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

În rejudecare, apelanta SNTCF Călători SA - RTFC Timişoara, prin notele de şedinţă depuse, a invocat excepţia prescripţiei acţiunii formulată de către reclamantă prin precizarea de acţiune din data de 18 septembrie 2013.

Astfel, a arătat că prin precizarea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL Braşov pentru termenul din data de 18 septembrie 2013, se schimbă atât obiectul acţiunii, cât şi temeiul acesteia.

Astfel, se solicită debitul restant, aferent perioadei 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, cât şi pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010, sume ce reprezintă cheltuieli cu munca vie, chirie secţie, cheltuieli cu echipamentul de protecţie şi de lucru, cheltuieli comune ale secţiei, adică cheltuieli de exploatare a secţiei, în temeiul H.G. nr. 1.409/2007.

Prin Decizia nr. 534/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 2008/2015 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia Civilă în Dosarul nr. x/2011 şi, în consecinţă:

A fost schimbată parţial sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta SNTFC - CFR CĂLĂTORI SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara să plătească reclamantei şi suma de 482.454,49 RON cu titlu de cheltuieli indirecte, precum şi dobânda penalizatoare aferentă acestei sume şi corecţia cu indicele de inflaţie începând din data de 18 septembrie 2013 şi până la plata integrală a sumei datorate.

S-a respins apelul formulat de pârâta SNTFC "Călători" SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 32.406,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă, precum şi suma de 12.392,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac.

În motivare, s-a reţinut că instanţa de recurs a statuat că decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual este nelegală, din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007.

Astfel, a arătat că potrivit art. 18 alin. (1) din actul normativ evocat, SNTFC - CFR Călători SA va putea opera trenuri de călători pe secţiile de circulaţie închiriate conform art. 17 numai în condiţiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare, iar conform art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, operarea de către SNTFC - CFR Călători SA a trenurilor de călători, în condiţiile art. 17, pe secţiile de circulaţie aparţinând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii, în conformitate cu reglementările în vigoare.

Din examinarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa supremă a constatat că pârâta SNTFC - CFR Călători SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură (TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1).

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia recurată (pronunţată de instanţa de apel) şi a trimis cauza spre rejudecare, statuând că instanţa de apel urmează a verifica dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acţiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Prin urmare, toate criticile apelantei - pârâte, inclusiv cele cuprinse în notele de şedinţă depuse în rejudecare, amplu dezvoltate, prin care aceasta a susţinut că a intervenit prescripţia acţiunii astfel cum a fost precizată la 18 septembrie 2013, precum şi că modificarea acţiunii s-ar fi făcut tardiv (soluţia din apel, sub acest aspect, nefiind, de altfel, recurată), ca şi că nu există vreun contract prin care să se fi stabilit în sarcina pârâtei plata altor cheltuieli de exploatare (decât a TUI-ului, dar clauzele respective au fost constatate nule prin decizia nr. 93/A/2012 a Curţii de Apel Timişoara), nu au mai fost analizate, instanţa de apel fiind ţinută să se conformeze deciziei instanţei de recurs, ce a statuat în sensul celor mai sus arătate.

Astfel fiind, în rejudecarea apelurilor, s-a constatat că:

Aşa cum a reţinut prima instanţă, reclamanta este deţinătoarea infrastructurii feroviare interoperabile pe ruta Sântana - Ineu - Cermei, calitate în care a încheiat cu pârâta mai multe contracte de acces la infrastructura feroviară de pe acea rută.

Împrejurarea că reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei infrastructura de pe ruta Sântana - Ineu - Cermei pentru circulaţia trenurilor de călători nu a fost contestată de către pârâtă, litigiul purtându-se în legătură cu cheltuielile făcute de reclamanta pentru punerea infrastructurii la dispoziţia pârâtei. La fel, nu se contestă nici că reclamanta este cea care a suportat toate cheltuielile ce ţin de întreţinerea infrastructurii şi munca vie în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010. Dar, reclamanta susţine că este îndreptăţită să i se achite de către pârâtă contravaloarea respectivelor cheltuieli de exploatare, iar pârâta se opune, pretinzând că nu există încheiat între părţi nici un contract în acest sens şi că trebuie să suporte doar propriile cheltuieli.

Instanţa de apel a constatat că în mod corect a reţinut Tribunalul Alba, prin Sentinţa nr. 2008/2015, că pentru utilizarea infrastructurii feroviare pârâta datorează reclamantei, în temeiul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, cheltuielile de exploatare, de plata cărora este condiţionată utilizarea infrastructurii, făcând, totodată, trimitere la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care rezultă valoarea cheltuielilor directe privind exploatarea secţiei de circulaţie Sântana - Ineu - Cermei, care se cifrează la 1.492.742,85 RON. Această chestiune a fost dezlegată, în acest sens, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare.

La aceste cheltuieli de suportat se adaugă şi suma de 482.454,49 RON cu titlu de cheltuieli indirecte, legate de infrastructura feroviară, înregistrate ca atare în contabilitatea reclamantei, aşa cum rezultă din Raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C. şi Anexa la acesta .

Folosind, secţia de circulaţie neinteroperabilă în cauză şi, prin urmare, obţinând venituri din aceasta, pârâta nu poate pretinde că nu ar fi obligată să suporte cheltuielile cu infrastructura efectuate de reclamantă.

Apoi, sumele calculate de expert, potrivit Anexei la expertiză, vizează cheltuielile înregistrate de reclamantă pentru secţia de circulaţie Sântana - Ineu - Cermei în perioada 23 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, aferent activităţii desfăşurate de SNTFC Călători SA - RTFC Timişoara.

În plus, instanţa de apel a apreciat că reclamantei i se cuvin atât daune - interese constând în actualizarea sumei cu rata de inflaţie, cât şi dobânda penalizatoare, pentru respectarea principiului recuperării integrale a prejudiciului.

Cât priveşte perioada de acordare a dobânzii şi cea pentru care se impune actualizarea cu indicele de inflaţie, s-a constatat că valoarea sumelor datorate a fost stabilită numai prin expertiza efectuată în cauză, astfel că va fi avută în vedere, ca şi punct de pornire în calcul, data precizării de acţiune - 18 septembrie 2013, când s-au solicitat, şi că se datorează până la plata integrală a sumelor datorate.

În consecinţă, în rejudecare, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 2008/2015 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia Civilă în Dosarul nr. x/2011 şi a fost schimbată parţial sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara să plătească reclamantei şi suma de 482.454,49 RON cu titlu de cheltuieli indirecte, precum şi dobânda penalizatoare aferentă acestei sume şi corecţia cu indicele de inflaţie începând din data de 18 septembrie 2013 şi până la plata integrală a sumei datorate, iar apelul formulat de pârâta SNTFC "Călători" SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost respins.

În legătură cu cheltuielile de judecată cuvenite reclamantei în prezentul proces instanţa de apel a soluţionat cererea reclamantei, de a-i fi acordate cheltuielile de judecată, prin luarea în considerare, pe de o parte, a măsurii în care acţiunea a fost admisă, iar pe de altă parte, a întinderii concrete a cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei, conform dovezilor aflate la dosar.

Astfel, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 32.406,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă (24.603,87 RON taxa judiciară de timbru + 5 RON timbrul judiciar + 7.798 RON onorariul expertului tehnic judiciar), precum şi suma de 12.392,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac (2.866,5 RON taxa judiciară de timbru şi 1,5 RON timbrul judiciar, în apel, în primul ciclu procesual + 9519,21 RON taxa judiciară de timbru şi 5 RON timbrul judiciar în recurs).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SNTFC Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată şi obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată din fond şi apel şi sumei de 1000 RON parţial taxa judiciară de timbru în recurs.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi nu s-a pronunţat asupra criticilor cuprinse prin notele de şedinţă depuse în rejudecare cu privire la excepţiile prescripţiei şi a modificării acţiunii reclamantei, precum şi motivul că nu există contract prin care să se fi stabilit plata altor cheltuieli decât TUI.

Referitor la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că pe de o parte, instanţa de apel în rejudecare retine că nu mai poate analiza criticile societăţii pârâte referitoare la faptul că "nu există vreun contract prin care să se fi stabilit în sarcina pârâtei plata altor cheltuieli de exploatare (decât a TUI-ului, dar clauzele respective au fost constatate nule prin Decizia nr. 93/A/2012 a Curţii de Apel Timişoara)", iar pe de altă parte instanţa reţine/motivează că "...pârâta se opune, pretinzând că nu exista încheiat între părţi niciun contract în acest sens...".

Astfel, deşi nu s-a analizat existenţa vreunui contract în motivele deciziei atacate, cu toate acestea instanţa de apel reţine apărarea pârâtei, iar în pofida acestora admite apelul reclamantei, motiv pentru care hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

Recurenta- pârâtă a reiterat excepţia prescripţiei acţiunii formulată de către reclamantă prin precizarea de acţiune din data de 18 septembrie 2013.

Astfel, a arătat că prin precizarea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL Braşov pentru termenul din data de 18 septembrie 2013, se schimbă atât obiectul acţiunii, cât şi temeiul acesteia.

Astfel, se solicită debitul restant, aferent perioadei 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, cât şi pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010, sume ce reprezintă cheltuieli cu munca vie, chirie secţie, cheltuieli cu echipamentul de protecţie şi de lucru, cheltuieli comune ale secţiei, adică cheltuieli de exploatare a secţiei, în temeiul H.G. nr. 1.409/2007.

Iniţial, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 23 martie 2011, şi avea ca obiect contravaloare facturi fiscale emise în intervalul iulie 2010 - decembrie 2010, în baza contractului 182/2009 încheiat între părţi, reprezentând TUI.

Astfel, precizarea de acţiune este o veritabilă acţiune nouă care se transcrie perioadei prescripţiei până la data introducerii precizării, respectiv 18 septembrie 2013, astfel încât, raportat la termenul de 3 ani prevăzut de către art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea privind debit restant aferent perioadei 25 februarie 2009 - 17 septembrie 2010 este prescrisă.

A arătat recurenta că trebuie precizat că societatea nu a stabilit împreună cu SC A., în Contractul nr. x/2009, alte cheltuieli în afara plăţii taxei de utilizare infrastructură (TUI). Cu toate că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 2094/2016 în Dosarul nr. x/2011, că art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 se interpretează în sensul suportării cheltuielilor de exploatare a liniei ferate, de către societate, acest drept al reclamantei nu a fost negociat şi inserat în Contractul nr. x/2009, contract care, de altfel, constituie legea părţilor.

În concluzie, se poate trage concluzia că există atât temei juridic diferit, cât şi obiect diferit, sens în care precizarea formulată de către reclamantă la termenul din data de 18 septembrie 2013 este privită ca o acţiune nouă.

Astfel, instanţa de judecată nu-i mai poate oferi sprijin reclamantei pentru executarea prin constrângere a obligaţiei sale, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă.

Cu privire la tardivitatea modificării acţiunii introductive, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a analizat această excepţie invocată de societatea pârâtă prin apelul formulat în prima fază procesuală, iar curtea de apel în rejudecare nu s-a pronunţat faţă de tardivitatea modificării acţiunii, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Consideră că nu s-a argumentat care ar fi raţionamentul pentru care art. 18 alin. (1) a fost completat de către instanţa de recurs fiind adăugat în continuarea articolului mai sus indicat sintagma "linilor ferate neinteroperabile", instanţa de judecată, substituindu-se legiuitorului.

Textul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 de care se prevalează reclamanta nu poate fi interpretat în sensul că se referă la cheltuielile de exploatare ale reclamantei, ci dimpotrivă, la cheltuielile de exploatare ale pârâtei în calitatea sa de societate cu capital de stat având ca obiect activitatea de de transport călători pe calea ferată, aparţinând anterior reorganizării pe temeiul O.U.G. nr. 12/1998 Companiei Naţionale de Căi ferate.

Recurenta arată că prin voinţa legiuitorului, exprimată în mod neechivoc de prevederile art. 18 alin. (2) clin H.G. nr. 1.409/2007 şi constatată în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru perioada în discuţie pârâta nu datorează vreo plată pentru accesul pe infrastructură, cu titlul de TUI sau altele asemenea şi nici nu este obligată să suporte cheltuielile de exploatare ale reclamantei.

Precizează recurenta că aşa cum a invocat prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 cu privire la operarea trenurilor de călători fără plata tarifului de utilizare infrastructură, sens în care a solicitat nulitatea parţială a Contractului nr. x/2009, tot aşa subzista şi condiţia existenţei în contract a obligaţiei asumate de societatea pârâtă de acoperire a cheltuielilor de exploatare (a linilor ferate neinteroperabile - hotărârea ICCJ prin Decizia nr. 2094/2016) pentru a putea fi obligaţi ca în baza obligaţiei contractuale asumate de societatea pârâtă a se da efect prevederilor art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 aşa cum au fost interpretate de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2011.

Însă consideră că nu exista nicio obligaţie contractuală asumată de societatea pârâtă, sens în care prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, aşa cum au fost ele interpretate nu pot să-şi producă efecte.

Dacă interpretarea art. 18 alin. (1) dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 2094/2016, în sensul suportării de societatea pârâtă a cheltuielilor directe şi indirecte ocazionate de A. Braşov era cunoscut la momentul încheierii Contractului nr. x/2009, era indubitabil că nu ar mai fi subzistat şi obligaţia de plată a taxei de utilizare a infrastructurii (TUI), iar cheltuielile directe şi indirecte ar fi fost reglementate în acest Contract nr. x/2009 (sub rezerva oportunităţii acceptării de societatea pârâtă) ori sub acest aspect recurenta-pârâtă nu şi-a asumat acest lucru, motiv pentru care nici nu putea fi obligată la aceste cheltuieli.

Nu în ultimul rând arată că legiuitorul a stabilit plata taxei de utilizare infrastructură prin H.G. nr. 1.409/2007, ori dacă se dorea achitarea cheltuielilor directe şi indirecte aşa cum interpretează Înalta Curte prin Decizia nr. 2094/2016, atunci acest aspect era confirmat prin H.G. nr. 643/2011 (de abrogare a H.G. nr. 1.409/2007), însă nu a fost cazul, din contră conform art. 8 alin. (3) "CFR Călători are dreptul de a opera în continuare trenuri de călători prevăzute în pachetul minim social de interes interregional pe secţiile respective, în condiţiile legii, cu achitarea tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare".

Susţine că raţiunea legiuitorului în acest caz este clară, fiind evident că H.G. nr. 1.409/2007 prevedea că societatea pârâtă este scutită de orice fel de plată, introducând plata TUI-ului după abrogarea H.G. nr. 1.409/2007.

În concluzie, arată că însuşi legiuitorul a sesizat că folosirea liniilor ferate neinteroperabile s-a făcut fără nicio plată, acesta fiind raţiunea pentru care a fost introdusă plata tarifului prin H.G. nr. 643/2011.

Mai susţine şi faptul că instanţa de apel în rejudecare nu a lămurit aspectele învederate în fata instanţei de apel în faza a doua procesuală, privind cheltuielilor reclamantei conform precizării de acţiune din 18 septembrie 2013, fapt pentru care încă o dată sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.

Cu privire la dovedirea cheltuielilor solicitate conform precizării de acţiune din 18 septembrie 2013, recurenta-pârâtă consideră că simpla motivare a instanţei de apel în faza a doua a rejudecării apelului după casare, cu privire la faptul că, cheltuielile indirecte în sumă de 482.454,49 RON sunt înregistrate în contabilitatea reclamantei nu sunt suficiente elemente în vederea admiterii acestui petit, sens în care soluţia nu este temeinică şi nici legală.

După prezentarea unor concluzii din raportul de expertiză, recurenta a susţinut că în cadrul expertizei nu sunt specificate care sunt facturile şi cuantumul acestora privind chiria secţiei ferate neinteroperabile emise de către locatorul CNCF "CFR" SA pentru cumpărătorul locatar SC A. SRL pentru a putea separa aceasta suma din cadrul cheltuielilor directe solicitate de reclamantă, sens în care consideră că este necesară o completare la expertiză.

Arată că prin Contractul 182/2009 nu s-au stipulat obligaţii prin care societatea pârâtă să suporte cheltuielile de exploatare ale reclamantei, astfel încât nefiind clauza contractuală nu există temei în acest sens. Interpretarea dată de către Înalta Curte cu privire la art. 18 (2) din H.G. nr. 1.409/2007 este o clauză în afara Contractului nr. x/2009, or atâta timp cât părţile au stabilit clar care sunt drepturile şi obligaţiile acestora contractul fiind valabil încheiat, acesta are putere de lege între părţi conform art. 969 C. civ.

În concluzie, consideră că, cheltuielile directe şi indirecte efectuate de SC A. SRL Braşov au fost realizate în baza obligaţiei reclamantei în calitate de locatar faţă de locatorul CNCF "CFR "SA prin Contractul de închiriere a liniei neinteroperabile Sântana - Ineu - Cermei nr. 21 din 23 februarie 2009, "obligaţia de a menţine în stare de funcţiune infrastructura feroviară cu toate instalaţiile fixe şi echipamentele conexe, precum şi materialul rulant utilizat, conform normelor tehnice şi prevederilor instrucţionale din sistemul de transport feroviar", astfel încât asigurarea pachetului minim de transport feroviar de călători se face oricărui operator care circulă pe calea ferată, obligaţie asumată de SC A. SRL Braşov prin contractul mai sus menţionat şi în care recurenta-pârâtă nu este parte neavând nicio calitate.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Prin decizia de casare nr. 2094 din 13 decembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ultima care a reînvestit instanţa de trimitere cu rejudecarea apelurilor, s-a statuat că pârâta SNTFC - CFR Călători SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură (TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, urmând ca instanţa de apel să verifice doar dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acţiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest context, instanţa de trimitere nu era îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept irevocabil soluţionată prin decizia instanţei de recurs. Neconformarea instanţei de trimitere în acest sens, ar fi atras casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.

Prin urmare, instanţa de apel, în rejudecare, a procedat în mod corect, respectând obligativitatea hotărârii instanţei de control judiciar cu privire la problema de drept dezlegată.

Prin notele de şedinţă depuse în apel, în rejudecare, s-au invocat excepţia prescripţiei acţiunii formulate de reclamantă prin precizarea de acţiune din 18 septembrie 2013 şi tardivitatea modificării acţiunii introductive, aspecte reiterate şi în prezentul recurs.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect, instanţa de apel nu a mai analizat criticile pârâtei cuprinse în notele de şedinţă depuse în rejudecare, prin care aceasta a susţinut că a intervenit prescripţia acţiunii astfel cum a fost precizată la 18 septembrie 2013 şi cele potrivit cărora modificarea acţiunii s-ar fi făcut tardiv (soluţia din apel, sub acest aspect, nefiind, de altfel, recurată) şi nici cele referitoare la faptul că nu există vreun contract prin care să se fi stabilit în sarcina pârâtei plata altor cheltuieli de exploatare (decât a TUI-ului, dar clauzele respective au fost constatate nule prin Decizia nr. 93/A/2012 a Curţii de Apel Timişoara), conformându-se deciziei instanţei de recurs.

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.492.742,85 RON reprezentând cheltuieli directe efectuate de reclamantă pe secţia de circulaţie Sântana - Ineu - Cermei, însă a respins cererea de acordare a cheltuielilor indirecte în cuantum de 482.454,49 RON.

În rejudecare, instanţa de apel a apreciat cu justeţe că potrivit art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007 în forma în vigoare la data încheierii contractului între părţi, pârâta putea opera trenuri de călători pe secţia de circulaţie gestionată de reclamantă numai în condiţiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare.

Prin urmare, recurenta-pârâtă este obligată, în conformitate cu dispoziţiile legale să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile pe care realizează transporturi de călători, cheltuieli care au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Contrar susţinerilor recurentei, aşa cum a rezultat şi din probele administrate în cauză, care nu mai pot fi reevaluate în recurs, cheltuielile de exploatare efectuate de pârâtă sunt cheltuieli aferente materialului rulant şi nu infrastructurii feroviare.

Faptul că instanţa de apel în rejudecare nu a ajuns la concluzia dorită de pârâtă nu echivalează cu nerespectarea legii sau încălcarea dispoziţiilor instanţei de casare.

Prin urmare, faţă de recomandările, statuările şi problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 2094 din 13 decembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de reţinut că instanţa în rejudecare s-a conformat acestora în condiţiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica vizând motivarea contradictorie a deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.

Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect a relevat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte, ci doar ca problema de fond supusă judecaţii să fi fost examinată în mod efectiv.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora. Susţinerile recurentei întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă de fapt simple referiri la o parte din argumentele folosite de instanţă, fără a fi în măsură să justifice pretinsa contradictorialitate a considerentelor ori împrejurarea că acestea ar fi străine de natura pricinii.

Prin urmare, întrucât decizia recurată cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

În privinţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia a fost pur formală, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a dezvoltat argumente în susţinerea acestuia şi nu a indicat un act juridic, în înţelesul material, de negotium iuris (avut în vedere de textul de lege) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost denaturate prin interpretarea eronată de către instanţă.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente şi va respinge recursul recurentei- pârâte, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SNTFC Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara împotriva Deciziei nr. 534/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2018.

Procesat de GGC - LM