CHF credit agreement abuse claims sent to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 19 ianuarie 2016, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. SA, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 şi art. 5.1 din Contractul de credit nr. 180202J1540030457 din 14 mai 2008, prin care i s-a acordat un credit de 30.000 euro, privind dobânda; obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la marja fixă a băncii de 4,90 stabilită la momentul încheierii contractului, respectiv 14 mai 2008, şi a indicelui de referinţă Libor; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii pentru perioada 14 mai 2008 - data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi pe viitor; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv cu titlu de comision de acordare; constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţii; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3997 din 12 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nr. 180202J1540030457 din 14 mai 2008, în raport cu dreptul băncii de percepere a comisionului de acordare, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma achitată cu titlu de comision de acordare, în RON la cursul BNR din data plăţii, în cuantum de 600 CHF şi la plata dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data achitării integrale a debitului, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 5.1, conform căreia dobânda se poate modifica în funcţie de valoarea marjei băncii, conform deciziei băncii, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4.338,87 CHF, în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând diferenţă dobândă încasată necuvenit, împreună cu dobânda legală, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la data achitării integrale a debitului, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului achitat expertului tehnic, a respins acţiunea pentru celelalte capete de cerere.

Prin Decizia nr. 4306/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile reclamanţilor şi pârâtei.

Împotriva deciziei menţionate anterior, au declarat recurs reclamanţii B., A. şi C. şi pârâta D. SA.

Prin adresa din 19 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Bucureşti, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. şi recurenta-pârâtă D. SA împotriva Deciziei nr. 4306/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM