Incompetence of the Supreme Court to hear cassation appeals against specialized tribunal decisions in monetary claims under 1,000,000 RON due to legislative gap

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus la data de 29 octombrie 2015 şi precizată la data de 18 ianuarie 2016, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâtele C. SA şi D., prin mandatar C. S.A., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate ca în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/2000/7861 din data de 2 martie 2008, modificat prin actul adiţional din anul 2010 sunt stipulate mai multe clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi anume: clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.1 lit. b) care prevede un comision de acordare de 2 % din suma acordată; clauza prevăzută la art. 5 pct. 5.2 din contractul de credit şi art. 3 pct. 3.1 din actul adiţional din anul 2010, care prevăd majorarea unilaterală a dobânzii; clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 privind posibilitatea pârâtei de a-şi modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul reclamanţilor şi respectiv clauza prevăzută la art. 5, pct. 5.7 şi 5.8 privitoare la dobânda penalizatoare.

Totodată, reclamanţii au solicitat anularea clauzelor sus-menţionate şi repunerea părţilor în situaţia anterioară inserării acestor clauze, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de comision pentru acordare credit, în cuantum de 2.200 CHF, precum şi a diferenţei dintre dobânda care trebuia achitată şi dobânda efectiv achitată, începând cu data încheierii contractului şi până la data plăţii efective.

De asemenea, s-a solicitat să se constate că marja fixă componentă a dobânzii este cuprinsă în dobânda iniţială şi trebuie stabilită după următoarea formulă de calcul: marja fixa = dobânda iniţială (5,7%) - valoare indice Libor CHF de la momentul încheierii contractului de credit şi respectiv să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale asupra sumelor plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare şi respectiv cu titlu de diferenţă dintre dobânda care trebuia să fie achitată şi dobânda majorată, de la data plăţii fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective a acestor sume.

Prin Sentinţa civilă nr. 5505/2016 din 24 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit nr. C2204/2000/7861 din data de 2 martie 2008 încheiat între părţi:

- clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.1 lit. b) privind comisionul de acordare a creditului, de 2 % din valoarea împrumutata;

- clauza prevăzută la art. 5 pct. 5.2 privind posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii de către bancă, în conformitate cu "politica" acesteia;

- clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 privind posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor, fără consimţământul reclamanţilor;

- clauza prevăzută la art. 5, pct. 5.7 şi 5.8 privitoare la posibilitatea băncii de a calcula dobânda penalizatoare asupra dobânzii contractuale.

S-a stabilit că dobânda contractuală variabilă convenită de părţi se calculează după formula "Marja băncii (fixa) de la momentul încheierii contractului + valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni", pe toată perioada de derulare a contractului, cu precizarea că marja iniţială a băncii constituie diferenţa între rata dobânzii curente, de 5,7%, convenită la momentul încheierii contractului şi indicele Libor la 3 luni de la aceeaşi data.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani încasate nelegal în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv: 1) suma de 2.200 CHF reprezentând comision de acordare a creditului şi 2) diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi dobânda care trebuia achitată, pe întreaga perioadă de derulare a contractului.

A fost obligată pârâta să achite reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor sus-menţionate, calculată de la data plaţii de către reclamanţi a fiecărei sume şi până la data restituirii efective.

S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea acţiunii civile formulate împotriva pârâtei D., prin C. SA.

Prin Decizia civilă nr. 1173/2017 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis apelul declarat de apelanta C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 5505/2016 pronunţată la 24 iunie 2016 de Judecătoria Cluj-Napoca, pe care a modificat-o în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de stabilire a dobânzii contractuale valabile şi a obligat pârâta C. SA la restituirea diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi dobânda de 5,7%/an. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs reclamanţii A. şi B.

Prin adresa din 24.11.2017, Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul cauzei spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Specializat Cluj, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din adresa depusă de intimata C. S.A. la fila 25 dosar apel, în care precizează că pretenţiile sunt în cuantum de 42.787,83 RON (2.200 CHF comision de acordare, 7.993,89 CHF diferenţa de dobândă).

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 1173/2017 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM