Prescription of delictual damages claim under Decree 167/1958 versus new Civil Code temporal application

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13 noiembrie 2015, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, reclamanta SC B. SRL, în insolvenţă, prin C., în calitate de administrator special şi D. - Cabinete asociate de practicieni în insolvenţă, a solicitat obligarea pârâtei la plata în favoarea sa a sumei de 49.755.585 RON, reprezentând daune materiale.

Prin Sentinţa civilă nr. 1576 din 30 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind constatat prescris dreptul material la acţiune al pârâtei.

Prin Decizia civilă nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta SC B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1576 din 30 iunie 2016.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă:

Criticile apelantei vizează faptul că hotărârea nu este motivată, că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune privind efectuarea unei expertize contabile şi în ultimul rând, că nu au fost avute în vedere apărările de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Două dintre motivele de apel sunt strâns legate de proba cu expertiza contabilă solicitată de către apelantă în cadrul dosarului de fond, probă a cărei necesitate şi utilitate nu a fost pusă în discuţia părţilor, întrucât instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie absolută şi peremptorie, care face de prisos analizarea fondului cauzei şi a oricăror alte cereri în probaţiune.

Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., care statuează că instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor, care fac inutilă în tot sau în parte, administrarea de probe noi sau după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Acesta este şi motivul pentru care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra încuviinţării efectuării unei expertize contabile, câtă vreme soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu impunea administrarea de probe suplimentare şi nici unirea excepţiei invocate cu fondul cauzei.

Prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei având la bază toate înscrisurile şi informaţiile necesare soluţionării acesteia, iar efectuarea probei cu expertiza contabilă ar fi fost cu totul inutilă câtă vreme a fost apreciată ca întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Critica formulată de apelantă cu privire la necesitatea efectuării expertizei contabile care să determine începutul şi împlinirea cursului prescripţiei nu poate fi reţinută, întrucât obiectul expertizei contabile nu poate cuprinde determinarea începutului cursului prescripţiei, putând face referire doar la determinarea întinderii prejudiciului presupus a fi suferit de către apelantă.

Un alt aspect invocat derivă din nerespectare prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinute de către instanţă, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Curtea de apel a reţinut că analiza hotărârii apelate relevă o descriere detaliată a situaţiei de fapt reţinute ca fiind relevantă în soluţionarea cauzei, instanţa raportându-se, atât la susţinerile reclamantei apelante, cât şi la apărările pârâtei-intimate prin actele procesuale redactate şi depuse în primul ciclu procesual, că s-a detaliat istoricul relaţiilor comerciale în raport de prezentul litigiu, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază hotărârea, iar în raport de motivarea de fapt şi de drept, instanţa a clarificat şi legea materială aplicabilă.

Contrar susţinerilor apelantei, care prin cererea de chemare în judecată se raportează la prevederile noului C. civ., atât în raport de prescripţia dreptului material la acţiune invocând incidenţa prevederilor art. 2528 din noul C. civ., cât şi în raport de atragerea răspunderii civile delictuale prin referire la art. 1349 şi următoarele C. civ., instanţa a determinat incidenţa Decretului nr. 167/1958 în raport de excepţia invocată, raportându-se la momentul la care paguba trebuia să fie cunoscută, cât şi la autorul acesteia.

Astfel, prima instanţă a concluzionat, din actele dosarului, că fapta a fost săvârşită în iulie 2006, paguba fiind cunoscută apelantei prin raportare la fila CEC, cât şi la autorul faptei. Mai mult decât atât, în argumentarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă s-a raportat inclusiv la data de 10 august 2011, dată la care a fost depus în dosarul de insolvenţă raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor ce au determinat deschiderea procedurii insolvenţei, concluzionând că, şi în raport de acest moment, dreptul material la acţiune este prescris, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 2015.

Cât priveşte netemeinicia soluţiei pronunţate din perspectiva incidenţei condiţiilor aferente prescripţiei dreptului material la acţiune, apelanta a susţinut că în cauză nu ar fi întrunite aceste condiţii.

Apelanta a avut cunoştinţă de presupusa faptă ilicită constând în introducerea la plată a filei CEC încă din luna iulie 2006, de autorul acesteia şi chiar de întinderea exactă a prejudiciului.

Chiar apelanta a afirmat că a cunoscut, a luat act şi a contestat începând cu anul 2006 instrumentul de plată, respectiv filă CEC pentru suma de 2.072.095 RON, a cărei executare presupus ilicită a determinat intrarea sa în insolvenţă, concluzia fiind aceea că prejudiciul era cunoscut apelantei începând cu anul 2006 şi mai mult decât atât, împotriva executării silite şi a actelor de executare pentru suma menţionată au fost formulate, atât contestaţii la executare, cât şi opoziţii.

Chiar şi în raport de cea de a doua condiţie, respectiv persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului, aceasta era cunoscută apelantei din momentul introducerii filei CEC la plată, respectiv anul 2006.

Reclamanta SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată, pe de o parte, cu o motivare insuficientă şi superficială, contrar legii, iar pe de altă parte, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 noul C. proc. civ.

I. Referitor la critica de apel privind lipsa motivării sentinţei primei instanţe, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., raportat la motivarea sumară şi deopotrivă nelegală a celor reţinute de instanţă cu privire la normele procedurale aplicabile.

Astfel cum reiese din considerentele deciziei, instanţa de control judiciar a apreciat că sentinţa primei instanţe respectă cerinţele legale prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., întrucât relevă o descriere detaliată a situaţiei de fapt reţinute ca relevantă în soluţionarea cauzei, prin raportare la susţinerile şi apărările ambelor părţi litigante, cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei.

În opinia recurentei, motivarea instanţei este nelegală, întrucât prin cererea de apel promovată, a susţinut incidenţa art. 480 alin. (3), cu raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., prima instanţă respingând acţiunea formulată, prin admiterea în mod nelegal a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi necercetarea fondului cauzei, fără o motivare pertinentă.

Astfel cum se poate observa prin lecturarea sentinţei, suntem în prezenţa unei simple constatări, neînsoţite de o motivare în sensul legii, întrucât nu se face nicio referire la apărările reclamantei, la probele administrate referitor la excepţie ori la cele solicitate în dovedirea caracterului nefondat al acesteia.

În atare context, prima instanţă a pronunţat hotărârea fără a expune în mod concret şi complet situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia admiterii excepţiei procesuale, respectiv motivele pentru care au fost respinse cererile recurentei, hotărârea fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare.

Cu privire la aceste critici, instanţa de control judiciar în apel a reţinut că, la pronunţarea soluţiei, prima instanţă a avut în vedere descrierea detaliată a situaţiei de fapt, inclusiv prin detalierea istoricului relaţiilor comerciale dintre părţi în raport de litigiu, în condiţiile în care expunerea istoricului privind relaţiile comerciale dintre părţi nu are legătură cu motivarea în fapt a interpretării date instituţiei juridice a prescripţiei, care se impune a fi coroborată cu probele administrate în cauză.

Analiza criticilor formulate în apel este una străină de realitatea de fapt şi se constituie într-un aspect de nelegalitate a deciziei.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă s-a raportat inclusiv la susţinerile şi apărările recurentei-reclamante, cuprinse în actele procedurale depuse în primul ciclu procesual, însă instanţa nu indică în mod expres care sunt aceste susţineri şi apărări reţinute de prima instanţă, respectiv care sunt motivele pentru care, în opinia sa, criticile nu pot fi primite.

II. Referitor la critica privind nepronunţarea primei instanţe asupra cererii în probaţiune a reclamantei, vizând efectuarea unei expertize contabile, apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., raportat la motivarea lapidară a analizei normelor procedurale.

Instanţa de apel a reţinut că necesitatea şi utilitatea probei propuse de reclamantă nu au fost în fapt puse în discuţia părţilor, dată fiind pronunţarea cu prioritate asupra excepţiei procesuale a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Acest argument contravine stării de fapt reale, întrucât se omite a se observa că, după cum rezultă din încheierea de şedinţă din 2 iunie 2016 din dosarul de fond, prima instanţă a acordat părţilor cuvântul în probaţiune, mai mult, s-au consemnat susţinerile în contradictoriu privind proba cu expertiza, însă ulterior dezbaterilor, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii, dând cuvântul pe fondul excepţiei invocate.

Rezultă, astfel, că prima instanţă a pus în discuţia părţilor litigante utilitatea, concludenţa şi pertinenţa încuviinţării probei, contrar reţinerii făcute de instanţa de apel.

Pe de altă parte, în mod nelegal se statuează că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu respectarea prevederilor art. 248 noul C. proc. civ., în condiţiile inutilităţii administrării de probe noi, consecinţă a excepţiei procesuale invocate.

Nu se poate reţine că invocarea excepţiei procesuale în cauză a determinat automat nesoluţionarea cererii în probaţiune, cât timp prima instanţă avea obligaţia legală de a se pronunţa în sensul admiterii ori respingerii, cu o motivare pertinentă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a relevat motivele pentru care proba cu expertiza contabilă se constituie într-o probă pertinentă şi utilă, atât pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi a fondului cauzei, susţinerile fiind consemnate în încheierea de şedinţă din 2 iunie 2016.

Recurenta apreciază că soluţia procedurală echitabilă era în sensul prorogării pronunţării asupra excepţiei prescripţiei după administrarea probei cu expertiză.

Deşi recurenta-reclamantă a învederat punctual argumentele pentru care proba cu expertiza se impunea pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin stabilirea exactă a cuantumului prejudiciului cauzat şi, implicit, a momentului de începere a curgerii cursului prescripţiei, instanţa de apel a reţinut că obiectul expertizei contabile nu poate cuprinde determinarea acestui moment, ci poate face referire doar la determinarea întinderii prejudiciului.

Apreciază recurenta că motivarea instanţei de apel este eronată, ca urmare a nelegalei interpretări dată normelor de drept material prevăzute la art. 2528 alin. (1) noul C. civ., care consacră ca primă condiţie a curgerii prescripţiei identificarea datei la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba.

În opinia recurentei, raportul de expertiză contabilă ar stabili în cauză, pe de o parte, care este cuantumul total al prejudiciului, iar pe de altă parte, dacă este vorba de un prejudiciu cauzat în mod gradual şi succesiv, astfel cum a susţinut, sau un prejudiciu cunoscut integral la un moment anume identificat, stabilindu-se implicit modalitatea în care prejudiciul a fost cauzat şi momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei pe baza înscrisurilor şi informaţiilor de la dosar, suficiente prin ele însele, astfel că efectuarea unei expertize contabile apare ca o probă inutilă, dată fiind admiterea excepţiei procesuale, însă aprecierea instanţei cu privire la inutilitatea probei nu a avut în vedere susţinerile recurentei-reclamante în sens contrar.

Pe de altă parte, recurenta invocă faptul că nu se identifică în concret care sunt elementele dosarului, reţinute în motivare de prima instanţă, de natură a conduce fără dubiu la aprecierea caracterului fondat al excepţiei procesuale, context în care administrarea probei solicitate de aceasta ar apărea superfluă.

III. Referitor la critica de apel privind soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta consideră că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ.

Un prim aspect de nelegalitate îl constituie stabilirea eronată a legii materiale aplicabile prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, s-a reţinut că în mod corect a clarificat prima instanţă legea materială incidentă, ca fiind Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la momentul la care atât paguba, cât şi autorul faptei ilicite, au fost sau trebuia să fie cunoscute.

Instanţa de control judiciar a reluat întocmai considerentele primei instanţe, fără să răspundă motivelor de critică şi fără să examineze concret problema dedusă spre analiză, în opinia recurentei, probaţiunea dosarului, precum şi starea de fapt, relevând incidenţa în cauză a dispoziţiilor noii legi civile, prin raportare la cele două condiţii cumulative care marchează începutul curgerii prescripţiei, prevăzute la art. 2528 alin. (2) noul C. civ.

Cât priveşte momentul la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, nu se poate realiza o evaluare lapidară a cuantumului prejudiciului prin raportare strict la momentul iniţial al introducerii la plată, fără drept, a instrumentului financiar, sens în care recurenta invocă şi Decizia nr. 4482 din 15 iunie 2012 pronunţată de ICCJ, secţia I civilă.

Producerea prejudiciului a debutat cu faptul introducerii la plată de către pârâta-intimată a filei CEC şi a continuat în mod succesiv cu fiecare pierdere, culminând cu intrarea recurentei-reclamante în incapacitate de plată, fapt care a declanşat la rândul său alte litigii între părţi, precum şi cheltuieli suplimentare, inclusiv în procedura insolvenţei.

Valoarea certă a prejudiciului nu avea cum să fie cunoscută de recurentă decât la un moment ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă doar de la această dată.

Instanţa de apel a înlăturat însă criticile recurentei-reclamante, cu motivarea că aceasta a avut cunoştinţă de presupusa faptă ilicită, constând în introducerea la plată a filei CEC încă din luna iulie 2006 şi chiar de întinderea exactă a prejudiciului.

Instanţa nu a analizat susţinerile punctuale ale recurentei în sens contrar, nerăspunzându-se motivat criticilor sale care de altfel nu şi-au găsit răspuns nici în hotărârea primei instanţe, ci se reiterează considerentele acesteia, fără a i se conferi astfel garanţia că motivele de apel ar fi fost serios examinate.

Arată, de asemenea, recurenta că este menţinut echivocul cu privire la stabilirea exactă a momentului la care a cunoscut ori trebuia să cunoască întinderea prejudiciului, prin referire atât la luna iulie 2006, cât şi la data de 1 august 2011, data întocmirii raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a acesteia.

Mai mult, instanţa a concluzionat că faptul contestării ulterioare a filei CEC pentru suma de 2.072.095 RON, în anul 2006, atestă cunoaşterea prejudiciului la această dată, instanţa de apel omiţând a observa faptul că valoarea totală a prejudiciului solicitat spre reparare pe calea acţiunii promovate nu este cea cuprinsă în instrumentul financiar, introdus la plată contrar legii, ci o valoare mult superioară, care include ansamblul daunelor materiale cauzate atât la momentul, cât şi după data introducerii la plată a filei CEC.

Astfel, instanţa avea obligaţia de a analiza condiţia referitoare la cuantumul prejudiciului prin raportare la cele învederate de reclamantă, iar nu de a se limita la momentul declanşator al cauzării prejudiciului.

Pe de altă parte, referitor la momentul la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de producerea pagubei, instanţa de apel a reţinut, în deplin consens cu prima instanţă, că este reprezentat tot de anul 2006, prin raportare la momentul introducerii la plată a filei CEC, fără a analiza criticile formulate în cererea de apel şi a se pronunţa asupra lor, deşi recurenta-reclamantă a indicat care sunt înscrisurile edificatoare în sprijinul susţinerilor sale, şi anume raportul de expertiză contabilă efectuat în cadrul recursului având ca obiect contestaţia la tabelul de creanţe din Dosarul nr. x/2010 al Curţii de Apel Cluj, raport luat în considerare la pronunţarea Deciziei nr. 6213 din 9 septembrie 2014, prin care se dispune în mod irevocabil înlăturarea pârâtei din tabelul preliminar de creanţe, întrucât nu a avut vreo creanţă împotriva recurentei, care să fi justificat completarea filei CEC.

Mai mult, acesta constituie momentul la care, în mod obiectiv, recurenta a luat cunoştinţă de faptul că pârâta-intimată a săvârşit în detrimentul său o faptă ilicită, în mod culpabil şi cu rea-credinţă, prin solicitarea unor sume cunoscute ca fiind nedatorate, motiv pentru care acţiunea a fost introdusă în termenul legal.

Asupra nici uneia dintre aceste susţineri instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Un alt argument de nelegalitate îl constituie interpretarea contrară legii dată de instanţa de apel cu privire la natura juridică a excepţiei procesuale invocate, ca o consecinţă a reţinerii ca lege materială aplicabilă în cauză a Decretului nr. 167/1958, instanţa a analizat instituţia juridică a excepţiei procesuale a prescripţiei de o manieră eronată, considerând că este vorba de o excepţie absolută.

Or, conform dispoziţiilor noii legi civile, incidente după aprecierea recurentei, instituţia prescripţiei prezintă un caracter de ordine privată, astfel că invocarea sa în cadrul litigiului, în sensul art. 2512 noul C. civ., se realizează de către partea în folosul căreia curge, pe calea unei excepţii procesuale relative.

Raportat la ansamblul considerentelor de mai sus, apreciază că decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte analiza instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, interpretarea fiind, pe de o parte, contrară legii, iar pe de altă parte, lipsită de o motivare completă şi pertinentă.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2017 s-a fixat termen în completul de filtru la data de 21 februarie 2018, ca urmare a neîmplinirii termenului de 30 de zile de la comunicarea raportului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 februarie 2018 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 25 aprilie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., vizează motivarea sumară a hotărârii pronunţate de curtea de apel.

În etapa de cercetare a procesului, conform dispoziţiilor art. 237 alin. (1) pct. 3 din noul C. proc. civ., instanţa "va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul".

Art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare şi că, au fost expuse motivele pentru care instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretul nr. 167/1958, în raport de care a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Criticile referitoare la necesitatea efectuării în cauză a expertizei contabile nu pot fi reţinute.

Excepţiile de fond, printre care se numără şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune au ca obiect lipsuri referitoare la condiţiile exercitării dreptului la acţiune sau sunt strâns legate de dreptul la acţiune, afectând exerciţiul acestui drept. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este şi o excepţie peremptorie, în condiţiile în care tinde la împiedicarea judecăţii pe fond a cauzei.

Excepţiile procesuale se rezolvă înainte de a trece la administrarea probelor în faza cercetării procesului.

În mod excepţional, excepţiile procesuale pot fi unite cu fondul cauzei, atunci când probele necesare soluţionării excepţiei sunt comune cu probele necesare pentru finalizarea cercetării judecătoreşti sau soluţionării fondului, însă instanţa nu este obligată să dispună unirea excepţiei administrarea probelor sau cu fondul cauzei.

Faţă de aceste considerente reiese că, în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune făcea inutilă administrarea probei cu expertiză şi cercetarea pe fond a cauzei.

Faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente că necesitatea şi utilitatea probei cu expertiză contabilă nu au fost puse în discuţia părţilor, contrar încheierii de şedinţă din 2 iunie 2016 din dosarul Tribunalului Maramureş, nu poate schimba acest raţionament juridic.

Alegaţiile recurentei privitoare la aspectele care trebuia lămurite prin administrarea probei cu expertiza contabilă sunt aspecte de netemeinicie, care exced analizei de nelegalitate în recurs.

Motivul de nelegalitate ce vizează stabilirea eronată a legii materiale aplicabile prescripţiei dreptului material la acţiune este nefondat.

Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ., "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Raportat la această dispoziţie legală şi la momentul la care a fost săvârşită fapta ilicită şi la momentul cunoaşterii autorului acesteia, respectiv iulie 2006, data introducerii la plată a filei CEC, reiese că, în mod legal, curtea de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Conform dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a expus argumentele cu privire la incidenţa condiţiilor privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, contrar celor susţinute de către recurentă, fiind analizată concret problema de drept dedusă judecăţii.

Din argumentele expuse de către instanţa de apel reiese că momentul la care recurenta a cunoscut atât prejudiciul, cât şi pe autorul faptei ilicite îl constituie momentul introducerii la plată a filei CEC, respectiv iulie 2006, fapt pentru care nu se poate reţine că instanţa a menţinut echivocul cu privire la acest moment şi nici că nu s-a pronunţat asupra criticilor aduse în apel cu privire la acesta.

Argumentul de nelegalitate ce priveşte interpretarea greşită a naturii juridice a excepţiei procesuale invocate nu poate fi reţinut, raportat la argumentele expuse anterior, care nu vor mai fi reluate.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. împotriva Deciziei civile nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. la plata sumei de 13.600,21 RON, către intimata-pârâtă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. împotriva Deciziei civile nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. la plata sumei de 13.600,21 RON, către intimata-pârâtă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM