Extinctive prescription of contractual damages distinct from prior penalty judgment; exclusion of res judicata

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13 iunie 2016 sub nr. 22561/3/2016, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. SRL a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 17.108.123,67 euro daune-interese.

Prin Sentinţa civilă nr. 7191 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de interes, excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 584 din 24 martie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Sentinţei civile nr. 7191 din 11 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta B. SRL

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi trimitere cauzei la instanţa de fond pentru a se proceda la judecata în fond.

În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenta, după o prezentare a situaţiei de fapt, a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a trecut peste autoritatea de lucru judecat şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 6.1 din Convenţie şi art. 11 din Constituţie, procedând la repunerea în discuţie a situaţiei stabilite anterior în Dosarul nr. x/2012.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 431 alin. (2), art. 430 alin. (2) C. proc. civ., la art. 6.1 din Convenţie şi art. 11 din Constituţia României, recurenta susţine că instanţa de apel a repus în discuţie situaţia stabilită în Dosarul nr. x/2012 şi a reinterpretat cele deja judecate în ceea ce priveşte caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor A. SRL, nesocotind principiul autorităţii de lucru judecat.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a înlăturat orice hotărâre care are legătură cu prezenta cauză şi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, stabilind că instanţele au depăşit limitele judecăţii dacă s-au pronunţat asupra naşterii creanţei, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 431 alin. (2) şi art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurentei, hotărârea atacată este nemotivată, întrucât instanţa nu a analizat apelul în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi cenzurarea cheltuielilor de judecată, iar motivele din hotărârea atacată nu au putere de convingere, motivarea fiind ambiguă, confuză, incorectă şi contradictorie.

Recurenta consideră că în motivarea instanţei de apel se face vorbire despre unele hotărâri pronunţate în cauze anterioare, fără a indica dosarele şi hotărârile la care face referire şi că, deşi în prezenta cauză instanţa de apel a constatat că, în ceea ce priveşte creanţa A. SRL din Dosarul nr. x/2012, considerentele Deciziei civile nr. 280 din 9 aprilie 2014 vizează exigibilitatea, deci naşterea creanţei, instanţa de apel stabileşte că aceeaşi decizie vizează caracterele de certitudine, lichiditate şi exigibilitate a două creanţe a A. SRL şi B.

Recurenta susţine că, în speţă, sunt incidente prevederile noului C. civ., întrucât creanţa A. SRL împotriva B. s-a născut ulterior anului 2011, la data de 11 iulie 2013, când s-a soluţionat fondul cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, dată la care s-a cunoscut paguba şi cine răspunde de ea.

Recurenta apreciază că şi în situaţia în care ar fi incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, trebuie făcută aplicarea dispoziţiilor art. 19 din acelaşi act normativ şi să se soluţioneze cauza pe fond, deoarece pârâta B. a invocat prescripţia intervenită ca urmare a conduitei sale.

De asemenea, recurenta apreciază că prescripţia dreptului de a introduce acţiunea s-a întrerupt ca urmare a efectuării cercetării penale, declanşată chiar de pârâta B. cu scopul de a fi exonerată de plata daunelor interese prevăzute la art. 10.1 din contract.

Recurenta consideră că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unei cauze care ar fi avut ca temei legal art. 10.1 pune A. SRL în imposibilitatea realizării dreptului rezultat din art. 10.1, întrucât, astfel cum rezultă din contract, A. SRL poate solicita aplicarea acestui articol pentru orice întârziere la plată, nefiind limitat dreptul de a solicita daunele interese în temeiul acestuia şi nici nu este prevăzută încetarea contractului dacă se solicită daunele interese în temeiul art. 10.1.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta consideră că, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât în considerente se menţionează că valoarea solicitată este de 26.843,43 RON, iar prin dispozitiv a obligat A. SRL la plata sumei de 92.865,54 RON.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi trimitere cauzei primei instanţe pentru a se proceda la judecata în fond.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei-pârâte ca neîntemeiate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2017 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 7 noiembrie 2017.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 584 din 24 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei pronunţate într-un alt litigiu, prin considerarea ca prescris a debitului solicitat în prezenta cauză.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, creanţa solicitată în prezentul litigiu este distinctă faţă de creanţa solicitată în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, soluţionat prin Sentinţa irevocabilă nr. 5353 din 11 iulie 2013, întrucât prin acea hotărâre s-a dispus obligarea pârâtei la plata mărfurilor livrate în baza Contractului de furnizare de produse nepetroliere din 2008 şi neachitate, precum şi la plata penalităţilor contractuale în valoare totală de 21.435.567,70 RON, temeiul juridic al acţiunii constând în contractul părţilor, art. 969 C. civ. de la 1864 şi în art. 93, din Contract - termenul de plată şi art. 10.3 privitor la penalitatea de 0,15% pentru întârzierea în efectuarea plăţii.

În ceea ce priveşte prezenta cauză, temeiul acţiunii este reprezentat de art. 10.1 din Contract, potrivit căruia:

"încălcarea de către Cumpărător a obligaţiei prevăzută la art. 9.3, respectiv încălcarea obligaţiei de plată a produselor livrate cu mai mult de 60 de zile faţă de termenul scadent atrage aplicarea prevederilor art. 14.1. lit. b), respectiv obligaţia Cumpărătorului de a achita Furnizorului daune-interese în cuantum de 3% din planul B. propus şi nerealizat până la sfârşitul colaborării, fără realizarea formalităţilor de notificare prealabilă, prevederi în temeiul cărora, recurenta a solicitat daune-interese, raportat la cuantumul planului de afaceri pe perioada 2011 - 2017.

Astfel, efectul pozitiv desprins din autoritatea de lucru judecat a Sentinţei irevocabile nr. 5353 din 11 iulie 2013, susţinut de recurentă nu poate fi primit, întrucât aceasta a arătat că este vorba de alte pretenţii decât cele menţionate în sentinţa evocată, fiind exclus raportul de identitate, iar din cuantumul şi modul de calcul al sumei pretinse apare evidentă excluderea şi a raportului de includere.

Din această perspectivă, rezultă că sunt două creanţe diferite una de alta, singura legătură care apare între cele două creanţe fiind aceea că ambele ar fi generate de neplata la termenul contractual a preţului unor produse, iar faptul că acestea sunt diferite rezultă că soarta lor nu este legată, una nefiind nici accesoriul juridic al celeilalte ceea ce, sub aspectul prescripţiei, determină curgerea a câte unui termen de prescripţie separat pentru ambele creanţe, aspect ce conduce la concluzia că aprecierea făcută de o instanţă asupra momentului naşterii uneia din aceste creanţe, implicit asupra începutului termenului de prescripţie nu se impune instanţei învestite cu analiza celei de-a doua creanţe.

Prin urmare, se constată că în mod corect a stabilit instanţa de apel că Sentinţa civilă nr. 5353/2013 nu are putere de lucru judecat în cadrul prezentului litigiu sub aspectul modului de calcul, precum şi al valorii, cele două creanţe rămân distincte, întrucât rezultă o sumă mult mai mare solicitată în prezentul dosar faţă de cea din litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, sumele nefiind incluse una în cealaltă, ci au fost solicitate distinct şi cumulativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât apelul nu a fost analizat în raport cu prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, precum şi în ceea ce priveşte cenzurarea cheltuielilor de judecată, cu referire şi la faptul că decizia atacată se bazează pe motive străine de natura pricinii, respectiv cauze şi hotărâri neindicate.

În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea instanţei de apel.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, iar faptul ca instanţa de apel nu a considerat incidente dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la repunerea în termen, acest aspect trebuie interpretat în raport cu caracterul nefondat al susţinerilor recurentei cu privire la împiedicarea sa de a acţiona din cauza plângerilor penale făcute de B.

Critica privind aspectul cenzurării cheltuielilor de judecată, vizează o necorelare între suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în cuprinsul considerentelor deciziei atacate şi cea menţionată în dispozitivul hotărâri, aspect ce poate fi apreciat ca fiind de fapt o eroare materială, care poate fi îndreptată prin intermediul unei cereri de îndreptare a hotărârii, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ.

Totodată, se reţine că în considerente, instanţa de apel s-a raportat exclusiv la hotărârile pronunţate în cadrul litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, care au fost depuse la dosarul cauzei chiar de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, sens în care nu se poate reţine vreo vătămare a dreptului la apărare al recurentei prin analizarea de către instanţa a materialului probator, iar neindicarea de către instanţă a numărului şi datei pronunţării în apel a deciziei din Dosarul nr. x/2012 nu poate fi considerată o critică în motivarea acestei hotărâri de natură să conducă la casarea acesteia, atâta timp cât nu există nici un dubiu cu privire la decizia menţionată.

De asemenea, nici critica privind pretinsele motive contradictorii cuprinse în decizia atacată nu poate fi primită, întrucât prin hotărârea pronunţată instanţa a argumentat faptul că în cadrul litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012 nu s-a stabilit drept dată a naşterii creanţei data pronunţării hotărârii, respectiv 11 iulie 2013.

Din această perspectivă, se constată, contrar susţinerilor recurentei că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speţă nu se regăseşte.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care, recurenta susţine că în speţă ar fi incidente prevederile Noului C. civ. raportat la pretinsa naştere a dreptului de creanţă, respectiv 11 iulie 2013, moment la care s-a soluţionat fondul cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, dată la care s-a cunoscut paguba, precum şi cine răspunde de ea.

Această critică nu poate fi primită, întrucât legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, vizează dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Concluzia aceasta se impune în raport cu obiectului litigiului şi statuările instanţelor de fond cu privire la cadrul raporturilor dintre părţi, dedus judecăţii, respectiv pretenţii constând în daune-interese contractuale, calculate pentru încălcarea obligaţiei de plată a preţului produselor livrate în perioada 5 iulie 2010 - 31 august 2010, cu mai mult de 60 de zile faţă de termenul contractual scadent, în temeiul art. 10.1 din Contractul - cadru.

În materia prescripţiei extinctive, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. prevede, in terminis, că numai "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au institui" (art. 201). Per a contrario, prescripţiile neîncepute la data intrării în vigoare a noului C. civ. - 1 octombrie 2011 - vor fi supuse dispoziţiilor legii noi, iar nu legii vechi, în speţă Decretului nr. 167/1958 şi C. civ. de la 1864.

Pentru determinarea momentului începutului cursului prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în daune-interese contractuale, trebuie avute în vedere, cu prioritate, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ale C. civ. de la 1864 şi legislaţiei civile speciale.

Astfel, în raport de momentul începutului cursului prescripţiei dreptului material la acţiune determinat conform legii aplicabile, acţiunea este prescrisă, astfel cum corect au reţinut cele două instanţe.

În acest context, se reţine că a operat prescripţia dreptului la acţiune, motivat de faptul că, în raport cu prevederile art. 10.1 din Contract şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, în speţă, termenul de prescripţie pentru pretenţiile din cererea introductivă de instanţă ar începe să curgă, cel mai târziu, de la împlinirea a 60 de zile de la expirarea termenului de plată al ultimei facturi - 2 noiembrie 2010, respectiv ar începe să curgă cel mai târziu la data de 3 ianuarie 2011, termen care s-a împlinit la data de 3 ianuarie 2014, aşa încât în raport cu data înregistrării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, respectiv 13 iunie 2016, pretenţiile solicitate de recurentă sunt prescrise.

În concluzie, cu referire la motivele evocate se va reţine că recurenta s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului său, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, din finalul memoriului de recurs, potrivit căreia, prescripţia dreptului de a introduce acţiunea s-a întrerupt ca urmare a efectuării cercetărilor penale, declanşate chiar de pârâta B. cu scopul de a fi exonerată de la plata daunelor interese prevăzute la art. 10.1 din contract, se constată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, existenţa dosarului penal evocat nu a împiedicat reclamanta să formuleze mai multe cereri de chemare în judecată, cu acelaşi obiect, aşa încât efectul întreruptiv de prescripţie nu s-a mai produs, astfel că susţinerea recurentei, potrivit căreia, pârâta a formulat plângerea penală pentru a evita plata daunelor nu poate fi reţinută şi nu poate fi considerată o vătămare adusă acesteia.

Din această perspectivă, criticile susţinute doar în mod formal şi circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 584 din 24 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 584 din 24 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM