RCA insurer liability contingent on failure to prove tortfeasor's fault

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 29 iunie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA şi SC C. SRL, în principal obligarea pârâtei B. SA la plata către reclamantul A. a următoarelor sume: suma de 400.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri constând în daune morale, pentru suferinţe fizice şi traume psihice, suma de 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, pentru fiecare lună, începând cu data de 11 iulie 2014 şi până la vindecare sau noi dispoziţii ale instanţei, cu titlu de despăgubire, pentru prejudiciul estetic grav şi permanent, suma de 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, pentru fiecare lună, începând cu data de 11 iulie 2014 şi până la vindecare sau noi dispoziţii ale instanţei, cu titlu de despăgubire, pentru prejudiciul de agrement şi a sumei de 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii pentru fiecare lună, începând cu data de 10 februarie 2014 şi până la data de 27 septembrie 2036, cu titlu de despăgubire, constând în venit nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei C. SRL la plata în favoarea sa, a tuturor sumelor solicitate, în principal, de la pârâta de rândul 1.

Prin Sentinţa civilă nr. 943 din 30 iunie 2016 pronunţată Tribunalul Sălaj a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. SA şi SC C. SRL, având ca obiect despăgubiri civile.

A fost respinsă cererea formulată de reclamant pentru obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamantul A. a fost obligat să achite pârâtei SC C. SRL suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 943 din 30 iunie 2016 pronunţată Tribunalul Sălaj, pe care a păstrat-o în întregime.

A fost respinsă cererea intimatei C. SRL de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte instanţe de acelaşi grad cu cea care a pronunţat decizia din apel.

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, considerentele avute în vedere de curtea de apel se regăsesc exclusiv la paginile 21 - 22 din decizia recurată, iar în această secţiune nu sunt prezentate motivele de drept pe baza cărora s-a devoluat raportul juridic dintre reclamant şi C. SRL

Recurentul susţine că, instanţa de apel invocă doar "antrenarea răspunderii" ca temei de drept, fără a indica în mod expres textul de lege prin care se reglementează respectiva răspundere şi că face referire la o cauză exoneratoare de răspundere, fără a explica în mod clar care este aceea şi fără a indica temeiul juridic la care s-a raportat pentru a analiza condiţiile de existenţă a unei cauze exoneratoare de răspundere.

În opinia recurentului, instanţa de apel a analizat succint raportul juridic dintre reclamant şi C. SRL, asigurătorul B. având doar poziţia unui garant, iar din această perspectivă raportul juridic dintre reclamant şi asigurător este unul subsidiar, care nu are nicio relevanţă în situaţia în care între pârâta C. SRL şi reclamantul A. nu se poate angaja nicio formă de răspundere civilă.

De asemenea, recurentul consideră că în privinţa aceluiaşi raport juridic dintre reclamant şi C. SRL, hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar şi o aplicare greşită a normelor de drept material.

Astfel, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul trebuie să dovedească ceea ce nu este contestat şi că instanţa de apel trebuia să observe că pârâta este cea care invocă un fapt juridic în apărare, pe care este datoare să-l dovedească, în baza art. 249 C. proc. civ.

Totodată, recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să constate că probele administrate sunt contradictorii, în special cele două expertize judiciare efectuate, iar pe cale de consecinţă trebuia să suplimenteze probatoriul, conform cererilor făcute de părţi, în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, cu scopul evitării expunerii unor motive contradictorii şi al aplicării corecte a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, în privinţa raportului juridic dintre reclamant şi asigurătorul B. SA prin prisma analizei incidenţei art. 26 alin. (1)-(3) şi art. 27 alin. (2) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

După o prezentare a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 136/1995 şi a art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul susţine că aceste texte de lege prevăzute în norme civile speciale consacră o răspundere delictuală obiectivă a asigurătorului RCA faţă de terţele persoane prejudiciate.

Recurentul consideră că aspectele privind antrenarea răspunderii civile delictuale au fost interpretate şi aplicate în mod greşit de către instanţa de apel.

Astfel, recurentul susţine că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii asigurătorului faţă de terţul păgubit şi că în speţă nu este cerută de lege condiţia culpei, câtă vreme textul art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reglementează în mod limitativ cinci situaţii speciale de răspundere a asigurătorului.

Tot în acelaşi context, recurentul consideră că fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, se încadrează în cazul de faţă în ipoteza prevăzută de art. 26 alin. (2) pct. 1 şi pct. 3 din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 29 noiembrie 2011.

Totodată, recurentul apreciază că raportul de cauzalitate este uşor de stabilit, întrucât rezultă din natura faptei delictuale şi din caracteristicile prejudiciului suferit de victimă, iar prejudiciul suferit de reclamant este unul corporal complex, care are atât o componentă patrimonială cât şi una morală, iar pe de altă parte este un prejudiciu instantaneu şi în egală măsură un prejudiciu succesiv.

Intimata-pârâtă B. SA, prin întâmpinarea depusă a invocat nulitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă C. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefundat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2016 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 6 noiembrie 2016.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu, depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar intimata-pârâtă C. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurentul a susţinut că motivarea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având în vedere că aceasta a invocat doar antrenarea răspunderii ca temei de drept, fără a indica în mod expres textul de lege şi că a fost analizat succint raportul juridic dintre reclamant şi C. SRL, totodată considerând că în privinţa aceluiaşi raport juridic, hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar şi o aplicare greşită a normelor de drept material.

Tot în susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul trebuie să dovedească ceea ce nu este contestat şi că de asemenea, instanţa trebuia să constate că probele administrate sunt contradictorii, în special cele două expertize judiciare efectuate, sens în care trebuia să suplimenteze probatoriul.

În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv, ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea instanţei de apel.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 195/2002, OCSA nr. 14/2011.

Contrar susţinerilor recurentului, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând în mod expres faptul că nu s-a realizat dovada faptei lucrului pârâtei de rândul 2 şi, pe cale de consecinţă nu se putea antrena nici răspunderea acesteia, nici a societăţii de asigurare, pentru motive care au fost indicate pe larg prin motivare, realizându-se trimiteri la temeiurile de drept aplicabile.

Astfel, se constată contrar susţinerilor recurentului, că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., aspect ce nu se regăseşte în speţă.

Referitor la susţinerea recurentului, potrivit căreia, instanţa de apel a reţinut că recurentul trebuie să dovedească ceea ce nu este contestat, având în vedere că pârâta C. SRL nu ar fi contestat existenţa faptei lucrului, ci a invocat numai existenţa faptei victimei, iar din această perspectivă hotărârea ar conţine motive contradictorii, se constatată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, pârâta C. SRL a contestat existenţa răspunderii pentru fapta lucrului, tocmai prin prisma existenţei faptei victimei, care, potrivit art. 1352 C. civ., este o cauză exoneratoare de răspundere, ipoteză susţinută de expertizele realizate în cauză şi de documentele întocmite de către autorităţile franceze, aspecte avute în vedere de către cele două instanţe.

Simpla nemulţumire a recurentului cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către acesta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei motive contradictorii şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.

Susţinerea recurentului, potrivit căreia, hotărârea s-ar fi dat cu aplicarea greşită a normelor de drept, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că acesta a făcut trimitere la toate prevederile legale care reglementează răspunderea asigurătorului, făcând în mod constant abstracţie de faptul că nu este îndeplinită condiţia esenţială pentru a fi angajată răspunderea acestuia, respectiv aceea de a fi în prezenţa unui accident rutier.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Din redarea criticilor pe care recurentul şi-a sprijinit motivul evocat, se poate constata că au fost aduse spre examinare chestiuni de fond legate de situaţia de fapt şi a probelor administrate în cauză, aspecte ce relevă faptul că recurentul s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului său.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurentul la plata către intimata-pârâtă C. SRL a sumei de 7.029 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant să-i achite intimatei-pârâte C. SRL suma de 7.029 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM