Prescription and delictual liability for delayed enforcement of a final judgment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa comercială nr. 2038 din 5 mai 2005, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat, prin acţiune, obligarea pârâtului la plata sumei de 346.404.176.711 ROL, cu titlu de dobânzi legale, invocând obligarea aceluiaşi pârât, printr-o altă sentinţă (Sentinţa civilă nr. 542 din 1 februarie 2000, definitivă prin Decizia nr. 1930/CAB din 23 iunie 2000), la plata debitului principal în cuantum de 251.964.610.720 ROL. Reclamanta solicita plata dobânzii legal motivat de faptul că plata debitului a fost efectuată abia la data de 13 august 2003.

Analizând excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, invocată de pârât, instanţa de fond a reţinut că sentinţa privind debitul principal a rămas definitivă la data de 23 iunie 2000, la momentul pronunţării deciziei de apel, având în vedere că acea decizie putea fi învestită cu formulă executorie şi pusă în executare. Instanţa de fond a reţinut că nu are relevanţă modalitatea în care a fost stins debitul principal, apreciind incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 conform căruia odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile. În raport de această dispoziţie legală, prima instanţă a reţinut că din data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripţie şi pentru dreptul de a se solicita eventuale dobânzi, accesorii ale debitului principal, aceste drept fiind prescris la momentul formulării acţiunii.

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta SC A. SA, criticile acesteia vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Dosarul a fost renumerotat, primind un nou număr în aplicaţia ECRIS - 22885/2/2005.

Prin Decizia comercială nr. 59 din 9 februarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei comerciale nr. 2038 din 5 mai 2005, a desfiinţat în parte hotărârea instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale cu începere de la data de 11 februarie 2002 până la achitarea integrală a debitului principal; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În considerentele deciziei, instanţa de apel că prima instanţa a apreciat greşit cu privire la împlinirea termenului de prescripţie faţă de întreaga sumă solicitată de reclamantă. a arătat că s-a reţinut greşit că ar fi fost prescris dreptul material la acţiune în ce priveşte debitul principal, deoarece reclamanta şi-a exercitat dreptul la acţiune în litigiul în care a solicitat obligarea pârâtului la plata acestei sume. La momentul pronunţării deciziei de apel în acel prim litigiu, respectiv la data de 23 iunie 2000 a început să curgă dreptul creditorului obligaţiei de a obţine executarea silită a titlului executoriu. În cadrul acestui termen, reclamanta a demarat procedura de executare silită, suma stabilită prin titlul executoriu fiind achitată la data de 13 august 2003. S-a mai reţinut că, ulterior, la data de 2 iunie 2004 pârâtul a mai achitat suma de 353.614.787.678 ROL, reprezentând actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu. În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţa a considerat ca fiind prescris dreptul material la acţiune faţă de împrejurarea că a intervenit o întrerupere a cursului prescripţiei prin depunerea cererii de încuviinţare a executării silite a titlului executoriu ce conţinea obligaţia de plată a debitului principal.

Cu privire la obiectul acţiunii cu care a fost învestită, instanţa de apel a arătat că, privite ca prestaţii succesive, dobânzile se prescriu în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie separată. În consecinţă, de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor, iar pentru fiecare zi a curs un termen separat de prescripţie. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că faţă de data expedierii prin poştă a cererii de chemare în judecată, 11 februarie 2005, este prescris dreptul la acţiune pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2003, însă nu şi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2003 şi data achitării integrale a debitului principal. Cu aceste considerente şi dezlegări date, cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de fond.

Decizia de apel a fost recurată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticile acesteia vizând, de asemenea, greşita aplicare a legii sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei SC A. SA

Prin Decizia nr. 1792 din 23 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei comerciale nr. 59 din 9 februarie 2006, a modificat decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC A. SA

Instanţa de recurs a reţinut greşita aplicare a legii sub aspectul soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; a arătat că deşi instanţa de apel a operat o distincţie între dreptul la acţiune şi dreptul de a cere executarea silită ca obiect al prescripţiei, nu a observat că dreptul la acţiune pentru dobânzi este accesoriu tot unui drept la acţiune ca drept principal, iar nu unui drept de a cere executarea silită. A mai arătat că dobânzile solicitate nu pot fi aferente decât creanţei ce a format obiectul litigiului finalizat prin hotărâre judecătorească, iar nu titlului executoriu, apreciind din acest considerent că aplicarea de către instanţa de apel a art. 12 din Decretul nr. 167/1958 este nelegală. În consecinţă, s-a apreciat că fiind constatat prescris dreptul la acţiune pentru debitul principal, este prescris şi dreptul la acţiune pentru accesorii, respectiv pentru dobânzile solicitate prin acţiune.

Reclamanta SC A. SA a formulat o cerere de revizuire a Deciziei de recurs nr. 1792 din 23 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. y/1/2006. Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ. din 1865, arătând că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, precum şi descoperirea unor înscrisuri noi, ce nu au putut fi depuse în judecata recursului.

Prin Decizia nr. 952 din 2 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială a respins cererea de revizuire formulată de reclamantă, reţinând că instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele învestirii, aspectele relevate de parte ca intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865 fiind consideraţii ce se subsumează analizei excepţiei de prescripţie ce a constituit motiv de recurs. Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, instanţa a reţinut pe de o parte că nu s-a dovedit faptul că înscrisurile invocate ar fi fost reţinute de partea potrivnică, iar pe de altă parte că nu s-a dovedit împrejurarea mai presus de voinţa părţii care ar fi împiedicat-o să depună actele la dosar.

Reclamanta SC A. SA a formulat o nouă cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, arătând că prin hotărârea din 31 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. z/06- SC A. SA împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil printr-o hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 1792/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.

Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială sub nr. 3325/1/2015.

Prin Decizia nr. 784 din 14 aprilie 2016 instanţa supremă a admis cererea de revizuire formulată de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1792 din 23 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială; a schimbat în tot decizia supusă revizuirii în sensul că a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei comerciale nr. 59 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

În considerentele deciziei, instanţa supremă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, raportat la considerentele Hotărârii din 31 martie 2015 pronunţate în Cauza SC A. SA împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului determinată de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice dedusă din faptul că decizia Înaltei Curţi din 23 mai 2006 este diametral opusă Decretului nr. 167/1958 aşa cum este interpretat de însăşi instanţa supremă, precum şi de jurisprudenţa constantă a altor curţi şi tribunale.

S-a reţinut, de asemenea, că încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecinţe grave, care continuă să se producă şi care nu pot fi remediate decât prin revizuirea deciziei pronunţate, cu atât mai mult cu cât chiar instanţa europeană a considerat că cea mai potrivită remediere pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase.

Reţinând admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte a procedat la rejudecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, apreciind asupra netemeiniciei criticilor formulate de această parte faţă de decizia de apel. S-a apreciat legalitatea deciziei de apel din perspectiva reţinerii corecte a faptului că de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripţie pentru dreptul creditorului obligaţiei de a obţine executarea silită a titlului executoriu, în cadrul acestui termen fiind formulată cererea de încuviinţare a executării silite ce a determinat astfel o întrerupere a curgerii prescripţiei.

Au fost valorificate considerentele deciziei de apel, instanţa apreciind că în mod corect instanţa de apel a constatat că de la data de 23 iunie 2000 a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor, iar pentru fiecare zi curs un termen separat de prescripţie; având în vedere data de 11 februarie 2005, data expedierii prin poştă a cererii de chemare în judecată, dreptul la acţiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2005 s-a prescris, nefiind prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2005 şi data achitării integrale a debitului.

Reclamanta SC A. SA a formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul Deciziei civile nr. 784/2016, evidenţiind eroarea materială în ce priveşte perioada pentru care nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune. Reclamanta a solicitat îndreptarea acestei erori în sensul înscrierii corecte a perioadei pentru care nu s-a prescris dreptul material la acţiune, respectiv, începând cu data de 11 februarie 2002 şi până la achitarea integrală a debitului.

Prin încheierea din 8 decembrie 2016, Înalta Curte a admis cererea reclamantei şi a dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele Deciziei nr. 784 din 14 aprilie 2016 a instanţei supreme în sensul că în loc de "dreptul la acţiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2005 s-a prescris, nefiind prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2005 şi data achitării integrale a debitului" s-a trecut "dreptul la acţiune privind dobânzile pentru perioada 23 iunie 2000 - 11 februarie 2003 s-a prescris, nefiind prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2003 şi data achitării integrale a debitului".

Instanţa supremă a arătat în considerentele acestei încheieri că procedura îndreptării erorilor din cadrul unei hotărâri judecătoreşti are drept scop repararea acelor greşeli evidente, care nu au incidenţă asupra fondului dreptului substanţial dedus judecăţii. Din această perspectivă, instanţa a arătat că nu poate achiesa la punctul de vedere al reclamantei în sensul înscrierii datei de 11 februarie 2002 ca moment de calcul al perioadei care nu este supusă prescripţiei, având în vedere cadrul procesual şi limitele rejudecării. S-a constatat că perioada care nu este supusă prescripţiei a fost stabilită prin decizia de apel, decizie ce a fost recurată doar de pârât, criticile sale vizând prescripţia întregului debit solicitat de reclamantă, recursul fiind admis. Ulterior, în urma admiterii cererii de revizuire formulată de reclamantă şi anulării deciziei de recurs, limitele rejudecării s-au circumscris doar criticilor pârâtului invocate în memoriul de recurs. În consecinţă, având în vedere limitele rejudecării, lipsa unui recurs efectiv al reclamantei, precum şi principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, instanţa supremă avea doar posibilitatea menţinerii deciziei de apel, prin respingerea recursului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. 33625/3/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 171 din 20 ianuarie 2017, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata sumei de 254.492.471.827 ROL, cu titlu de dobândă legală aferentă perioadei cuprinsă între 11 februarie 2003 şi 12 august 2003, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond a reţinut următoarele:

În ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată a constatat că reclamanta a solicitat în fapt suma de 346.404.176.711 ROL ce reprezintă dobânda legală aferentă sumei de 251.964.610.720 ROL, debit principal, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL, ce reprezintă actualizarea debitului principal. Având în vedere precizările reclamantei în al doilea ciclu procesual, precum şi decizia nr. 784/14.04.2016 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, coroborate cu concluziile orale ale reclamantei şi principiul disponibilităţii, instanţa a constatat că cererea reclamantei vizează următoarele: dobânda legală aferentă sumei de 254.492.471.827 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 12 august 2003 şi dobânda legală aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004.

Pornind de la aceste statuări, instanţa de fond a constatat că pârâtul, în conformitate cu art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1864, datorează dobândă legală pentru neachitarea la scadenţă a creanţelor stabilite prin titlu executoriu, fiind de drept în întârziere deoarece în raportul juridic ce constituie cauza litigiului a fost angajată răspunderea sa civilă delictuală pentru fapta proprie. În consecinţă a apreciat temeinicia primei solicitări din cererea reclamantei.

În ce priveşte cea de-a doua solicitare, instanţa de fond a reţinut că debitul asupra căruia este calculată dobânda legală reprezintă actualizarea creanţei de 15.747.788,17 USD, prin stabilirea echivalentului în RON a sumei datorate în valută la data de 15 august 2003, respectiv data la care creanţa stabilită prin hotărâre judecătorească a fost efectiv plătită de pârât. S-a reţinut că prin titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 542 din 1 februarie 2000 instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata sumei în RON, cu titlu de contravaloare creanţe pe relaţia Egipt, iar nu la plata sumei în USD, în echivalent în RON la data plăţii. De asemenea, aceeaşi sentinţă nu cuprinde niciun criteriu în funcţie de care să poată fi realizată actualizarea sumei înscrisă în dispozitiv de către executorul judecătoresc, în cadrul executării silite, în opinia instanţei singura actualizare putând avea la bază doar rata inflaţiei în raport de data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie. În consecinţă, instanţa a apreciat că reclamanta nu deţine un titlu executoriu împotriva pârâtului de care să se poată prevala pentru a-i pretinde atât suma de 264.660.018.688 ROL, cât şi dobânda legală ce face obiectul acţiunii. A reţinut, în plus, că reclamanta nu a depus la dosar procesul-verbal al executorului judecătoresc şi încheierea de încuviinţare a executării silite pentru suma de 264.660.018.688 ROL.

Sentinţa de fond a fost apelată de ambele părţi.

Reclamanta SC A. SA a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.864.957,68 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 254.492.471.827 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 12 august 2003, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL pentru perioada 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004. A arătat că în greşit nu a fost încuviinţată cererea de efectuare a unei expertize de specialitate; de asemenea a criticat faptul că nu a fost supusă atenţiei părţilor lipsa de la dosar a unor acte considerate necesare pentru soluţionarea corectă a cauzei; a apreciat netemeinicia sentinţei de fond sub aspectul respingerii petitului vizând acordarea dobânzii legale aferentă sumei de 264.660.018.688 ROL.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei de fond în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a criticat aplicarea în cauză a prevederilor art. 1088 C. civ. din 1864, apreciind că acest text legal îşi găseşte aplicarea doar în materia răspunderii civile contractuale, iar în speţă, debitul principal a fost stabilit în raport de angajarea răspunderii sale civile delictuale; a mai susţinut că instanţa de fond nu a analizat elementele răspunderii civile delictuale, arătând că a efectuat plata cu bună-credinţă faţă de faptul că pentru alocarea sumei de bani a trebuit să se respecte procedurile legale de alocare şi virare. A mai precizat că doar în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, acestea pot fi calculate de executorul judecătoresc, iar în speţă titlul executoriu nu cuprinde o asemenea menţiune.

Prin Decizia civilă nr. 1404 din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SA şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 1.968.307,58 RON, reprezentând dobândă legală aferentă perioadei 11 februarie 2003 - 12 august 2003; a obligat pârâtul la plata sumei de 23.794,08 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru prima instanţă; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei; a obligat pârâtul la plata sumei de 14.397,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Instanţa de apel a motivat decizia pronunţată cu următoarele considerente:

Cu privire la primul capăt din cererea reclamantei, s-a reţinut că prin decizia de apel pronunţată în primul ciclu procesual a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru analiza cererii în raport de perioada neprescrisă, respectiv perioada de la 11 februarie 2002 şi până la achitarea integrală a debitului. Prin decizia de recurs, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 8 decembrie 2016, a fost respins recursul pârâtului, fiind consemnat că nu este prescris dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 11 februarie 2003 şi data achitării integrale a debitului principal. În rejudecare în fond reclamanta a depus cerere precizatoare în care se arată că suma pretinsă are în vedere perioada dintre 11 februarie 2002 şi data achitării efective a debitului, iar la termenul din 16 ianuarie 2017 reclamanta a arătat că perioada pentru care au fost efectuate calculele din raportul de expertiză extrajudiciară vizează din eroare perioada cu începere din 11 februarie 2002, solicitând efectuarea unei expertize care să pornească din data de 11 februarie 2003.

Instanţa de fond a stabilit perioada pentru care se solicită dobânda legală ca fiind cuprinsă între 11 februarie 2003 şi 12 august 2003.

S-a reţinut că în cuprinsul căii de atac s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.864.957,68 RON cu titlu de dobândă legală aferentă perioadei 11 februarie 2003 - 12 august 2002, menţionându-se în mod expres că nu se contestă soluţia admiterii acestui capăt de cerere pentru suma de 254.492.471.827 ROL în perioada 11 februarie 2003 - 12 august 2003. Printr-o precizare ulterioară, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă perioadei 11 februarie 2002 - 12 august 2003.

Instanţa de apel a constatat că în cuprinsul cererii de apel nu există critici cu privire la perioada pentru care instanţa de fond a stabilit că pârâtul datorează dobânda legală, ci doar critici referitoare la modul în care instanţa a înţeles să acorde această sumă.

Pentru considerentele expuse, instanţa de apel a arătat că nu va analiza susţinerile orale privind modul de curgere al termenului de prescripţie şi efectele Deciziei nr. 59/2006 cu referire la data de la care se calculează termenul de prescripţie, reclamanta fixând limitele rejudecării în apel sub acest aspect.

Cu privire la suma acordată prin sentinţă, instanţa de apel a arătat că stabilirea acesteia trebuia realizată direct, în măsura în care existau probe suficiente la dosar, sau prin intermediul unei expertize de specialitate, dar nu se putea ţine cont de calculul efectuat de pârât, în condiţiile în care nu rezultă că reclamanta ar fi fost de acord cu acest calcul.

Tot raportat la acest capăt de cerere, instanţa de apel a înlăturat criticile pârâtul, arătând că poziţionarea articolelor de lege care au fundamentat soluţia primei instanţe în capitolul intitulat "Despre efectele obligaţiilor" determină incidenţa acestora şi în materia răspunderii civile delictuale. Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale, instanţa a arătat că fapta ilicită constă în neexecutarea la timp a obligaţiei de plată, debitorul putând fi exonerat de obligaţia de reparare a prejudiciului doar prin dovedirea intervenirii uni caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră. Or, aspectele legate de modalitatea în care trebuiau realizate alocările bugetare nu pot fi incluse în niciunul din cazurile ce determină exonerarea de răspundere. Au fost invocate în acest sens şi dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 22/2002. În consecinţă, instanţa a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, existând faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate şi prejudiciu, cu menţiunea că acesta nu trebuie dovedit, legiuitorul prezumând că lipsa de folosinţă a sumei de bani provoacă o daună echivalentă cu dobânda legală.

În ce priveşte cuantumul efectiv al sumei acordate cu titlu de dobândă aferentă acestui prim capăt de cerere, instanţa de apel a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cursul judecării căii de atac.

Cu privire la cea de-a doua pretenţie din cererea reclamantei, instanţa de apel a apreciat că criticile acesteia sunt nefondate. S-a arătat că criticile acesteia în sensul că modul de stabilire a actualizării sumei puteau fi contestate doar în cadrul dosarului de executare silită, iar necontestare în procedura contestaţiei la executare nu dă dreptul la analiza acesteia în prezentul proces sunt corecte.

Cu toate acestea, instanţa a apreciat că nu poate fi acordată dobânda aferentă sumei indicate de reclamantă, valorificând dispoziţiile deciziei de apel pronunţate în primul ciclu procesual. Astfel, s-a arătat că suma solicitată de reclamantă are natura unei actualizări a debitului principal. Or, actualizarea a fost pretinsă pe de o parte la data de 30 martie 2004 şi achitată la data de 2 iunie 2004, neputând fi cerută o dobândă anterior naşterii creanţei. S-a mai reţinut că având natura unei actualizări, aceasta a fost deja acordată în urma executării silite şi că nu există nicio normă juridică care să prevadă că plata cu întârziere a unei actualizări poate da naştere la o nouă despăgubire.

Prin Decizia civilă nr. 1880 din 10 noiembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de completare a Deciziei civile nr. 1404 din 20 septembrie 2017, formulată de pârât şi s- dispus completarea în sensul respingerii cererii pârâtului de obligarea a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel ca nefondată.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că nu există o pronunţare expresă pe solicitarea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, constatându-se astfel temeinicia cererii de completare. Pe fondul cererii, instanţa a apreciat că nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată din apel, motivat de faptul că s-a reţinut culpa sa procesuală în condiţiile în care expertiza a fost necesară pentru determinarea debitului neachitat.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părţi.

I. Reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei de apel în sensul admiterii apelului propriu şi respingerii apelului pârâtului cu consecinţă schimbării sentinţei de fond şi obligării pârâtului la plata dobânzii legale de 8.053.062,16 RON pentru perioada 11 februarie 2002 - 12 august 2003, precum şi la plata dobânzii legale de 11.737.040,99 RON calculată pe perioada 11 februarie 2002 - 1 iunie 2004 aferentă sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea actualizată a creanţei în RON la cursul leu/USD de la data de 12 august 2003.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. din 1865, criticile sale vizând următoarele aspecte:

1. Raportat la prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 reclamanta a arătat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind depăşite limitele apelului declarat de pârât şi au fost ignorate precizările proprii formulate la 7 iunie 2017; a arătat că aceste precizări au fost depuse la solicitarea instanţei de apel, fiind arătată perioada pentru care sunt solicitate dobânzile, respectiv 11 februarie 2002 - 12 august 2003.

Cu privire la limitele apelului pârâtului a arătat că apelul acestuia a fost respins, pe fond, o soluţie similară urmând a fi dată şi cererii accesorii vizând criticile cheltuielilor de judecată. În mod nelegal, apelul a fost admis pe acest aspect, nefiind respectat raportul dintre motivele de apel care vizează raportul dintre cererea principală şi cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Reclamanta a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. din 1865, precum şi principiul contradictorialităţii a al dreptului la apărare. S-a arătat că instanţa de apel, fără a pune în discuţia părţilor, a interpretat în mod propriu dispozitivul Deciziei nr. 59/2006, fiind reţinut că prin decizia pronunţată în recurs s-ar fi modificat dispozitivul deciziei de apel. De asemenea, nu a fost pusă în discuţia părţilor semnificaţia sintagmei "debit principal".

Nu au fost respectate dispoziţiile art. 315 alin. (4) C. proc. civ. din 1865 referitoare la neînrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, arătând sub acest aspect că nu există o dezlegare dată în decizia de casare obligatorie pentru instanţa de rejudecare care să conducă la reducerea termenului de prescripţie de la 3 ani la 2 ani. S-a susţinut că dispoziţiile procedurale nu conferă un asemenea atribut încheierilor pronunţate în cererile de îndreptare a erorilor materiale.

S-a susţinut că înlăturarea apărărilor referitoare la efectele deciziei de apel denaturează precizarea depusă la data de 7 iunie 2017, precum şi faptul că nu pot fi absolutizate precizările exprese că nu se contestă perioada avută în vedere de tribunal, aceasta fiind inclusă în perioada întreaga ce începe din 11 februarie 2002.

Au fost interpretate greşit prevederile art. 270 C. proc. civ. din 1865, fiind refuzată relevanţa probatorie a recunoaşterilor făcute de părţi cu privire la pretenţiile opuse în cursul litigiului. A arătat că a fost de acord cu notele de şedinţă înregistrate de pârât la termenul din 16 ianuarie 2017, instanţa de apel apreciind greşit că acordul exprimat în cererea de apel nu poate produce efecte juridice.

2. Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, reclamanta a arătat:

Contradictorialitatea deciziei de apel din perspectiva faptului că a reţinut că la solicitarea instanţei cererea de apel a fost precizată în scris, pentru ca ulterior să constate că apelul părţii nu se bazează pe susţinerile orale ale părţii.

Nu se motivează reducerea sumei stabilite prin expertiză cu o zi.

Nu se motivează legal reducerea sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanţă, în condiţiile în care apelul pârâtei a fost respins cu privire la primul capăt de cerere.

Deşi instanţa admite că modul de stabilire a actualizării unei creanţe poate fi contestat doar pe calea contestaţiei la executare, refuză, în mod contradictoriu posibilitatea legală a actualizării acelei creanţe.

Se invocă o motivare străină de raporturile deduse judecăţii, prin reţinerea că actualizarea unei sume în RON a unei creanţe prevăzute într-un titlu executoriu, în raport de cursul valutar al unei monede străine ar constitui aplicarea principiului că accesoriile nu pot produce la rândul lor accesorii. A susţinut că în speţă nu este vorba despre o reîntoarcere de la normele procesuale la cele substanţiale, cererea sa vizând obligarea pârâtei la plata daunelor interese datorită întârzierii în executarea unei obligaţii stabilite printr-un titlu executoriu distinct, fără a se relua acelaşi litigiu.

3. În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, reclamanta a susţinut următoarele:

Soluţionarea nelegală a cauzei în rejudecare, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează această judecată în raport de dezlegările date în apel.

Au fost interpretate greşit regimul juridic al cererilor precizatoare privind pretenţiile deduse judecăţii, în condiţiile în care apărările orale concordă şi susţin precizările scrise depuse direct sau la solicitarea instanţei. Se invocă sub acest aspect precizările depuse în faţa instanţei de apel.

Instanţa de apel a interpretat greşit dispozitivul Deciziei comerciale nr. 59/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, dând o accepţiune nemotivată noţiunii de "debit principal", absolutizând în mod nepermis această noţiune. A susţinut că doar cererea de chemare în judecată este aptă să clarifice sensul în care în litigiu s-a folosit noţiunea de debit principal. Invocă în acelaşi sens dispoziţiile art. 1073, art. 1084 şi art. 1088 C. civ. din 1864, care consacră principiul reparării integrale de către debitor a prejudiciului suferit de creditor.

A arătat din această perspectivă că prin încuviinţarea executării silite Judecătoria Sectorului 5 a admis că există o creanţă care nu a fost achitată la data de 13 august 2003, respectiv că există o diferenţă rezultată din conversia la zi a creanţei în RON prevăzută în titlul executoriu, la valoarea corespunzătoare cursului USD/leu din data plăţii. Suma astfel stabilită a fost achitată de pârât, neputând fi discutată legalitatea acestei plăţi, în raport de dispoziţiile art. 3712 C. proc. civ. din 1865. Au fost invocate în apărare şi deciziile Curţii Constituţionale, singura instanţă abilitată să facă interpretarea legii.

Reclamanta a invocat şi modalitatea de evidenţiere contabilă a datoriei pe care o avea de achitat, susţinând că suma determinată de executorul judecătoresc în raport de cursul USD/leu de la data de 12 august 2003 nu reprezintă o actualizare a creanţei ci o parte din creanţa evidenţiată în RON, neachitată integral de pârât.

II. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei de apel în sensul admiterii în totalitate a apelului propriu şi respingerea în integralitate a acţiunii reclamantei.

Pârâtul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

1. Referitor la obligarea sa la plată, pârâtul a invocat aplicarea greşită a art. 1088 C. civ. din 1864, susţinând că acest temei de drept are în vedere doar răspunderea civilă contractuală, nefiind aplicabil în materia răspunderii civile delictuale. A arătat sub acest aspect interpretările doctrinare pe marginea textului legal.

A invocat, totodată, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, menţionând că plata a fost efectuată cu bună-credinţă, având în vedere şi procedurile legale de alocare şi virare a sumelor de bani. A apreciat ca nelegală trimiterea pe care a făcut-o instanţa de apel la dispoziţiile O.G. nr. 22/2002, în condiţiile în care plata a fost făcută la aproximativ 2 luni de la formularea cererii de executare silită. A mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei prejudiciului.

A criticat şi modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ. din 1865, arătând că titlul executoriu nu cuprinde nicio menţiune cu privire la obligarea sa plata dobânzilor.

2. Pârâtul a criticat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) şi a art. 274 C. proc. civ. din 1865. A arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert parte care a participat la efectuarea expertizei contabile. A mai arătat că soluţia instanţei este disproporţionată, apreciind că faţă de soluţia de admitere a apelului propriu se impune compensarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, cu următoarele argumente: cu privire la încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 a arătat că însăşi reclamanta în faţa instanţei de fond a precizat că solicită dobânzile începând cu data de 11 februarie 2003; a susţinut că reclamanta forţează interpretarea dispozitivului Deciziei 59/2006 pentru a-şi susţine pretenţiile începând cu data de 11 februarie 2002; cu referire la dispoziţiile art. 270 C. proc. civ. din 1865 a arătat că în mod legal instanţa de apel a apreciat notele de şedinţă depuse în data de 16 ianuarie 2017 nu pot constitui o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei; a apreciat legala interpretare de către instanţa de apel a dispozitivului Deciziei nr. 59/2006; referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865 a arătat că în mod corect a fost înlăturată o zi din perioada pentru care au fost calculate penalităţile, ace zi reprezentând data la care s-a făcut plata debitului principal.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, prin întâmpinare, respingerea recursului declarata de pârât, apreciind că în mod lega a statuat instanţa de apel asupra îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale; a susţinut că şi celelalte critici sunt nefondate, faţă de obiectul cererii şi de modalitatea de soluţionare a cauzei în apel, faţă de cheltuielile de judecată solicitate de pârât.

Analizând legalitatea deciziei de apel prin raportare la criticile formulate de părţi şi apărările invocate de acestea, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Asupra recursului formulat de reclamantă:

1. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865:

Nu poate fi reţinută critica reclamantei referitoare la nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva neluării în consideraţie a precizării depusă de parte la data de 7 iunie 2017. Pentru a răspunde acestei critici este necesar a se analiza poziţia procesuală exprimată de parte pe parcursul judecării procesului în al doilea ciclu procesual. Se constată sub acest aspect că la reluarea judecării cauzei de către prima instanţă reclamanta nu a exprimat o poziţie procesuală concretă faţă de perioada pentru care se solicită dobânzile. Ulterior, la termenul din data de 16 ianuarie 2017 reprezentantul reclamantei a solicitat în mod expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale solicitate aferente perioadei 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004, evidenţiind în mod clar eroarea cuprinsă în raportul de expertiză extrajudiciară care a cuprins perioada 11 februarie 2002 - 1 iunie 2004, precizând astfel, în mod concret perioada pentru care a formulat acţiunea în justiţie.

Prin cererea de apel, reclamanta a indicat expres că nu se contestă soluţia admiterii pretenţiei cu privire la dobânzile datorate pentru suma de 254.492.471,827 ROL în perioada cuprinsă între 11 februarie 2003 - 12 august 2003. Nemulţumirea reclamantei referitoare la acest aspect a avut în vedere cuantumul sumei acordate raportat la calculul făcut de instanţa de fond pentru stabilirea taxei judiciare de timbru pe care o datora pârâtul. Sub acest aspect, reclamanta a arătat că din moment ce o sumă superioară a fost valorificată de instanţă pentru stabilirea cuantumului taxei de timbru l-a care a fost obligat pârâtul, era firesc ca aceeaşi sumă să fie acordată cu titlu de dobânzi aferente primul capăt de cerere.

Se mai reţine că reclamanta a indicat, de asemenea, în mod expres în cererea de apel că solicitarea sa în cale de atac are în vedere admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate în sensul obligării pârâtului şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 264.660.018.688 RON în perioada cuprinsă între 11 februarie 2003 - 1 iunie 2004, solicitare reluată în finalul motivelor de apel.

Se apreciază caracterul confuz al motivelor de apel formulate de reclamantă din care se desprind următoarele concluzii: cu privire la primul capăt de cerere se indică expres că nu se contestă perioada ci numai cuantumul sumei acordate, nivelul superior fiind justificat atât prin modalitate de stabilire a taxei de timbru datorate de pârât în fond, cât şi prin o pretinsă recunoaştere a pârâtului, prin notele depuse la dosarul de fond, precum şi prin refuzul instanţei de a efectua o expertiză de specialitate care să determine în mod expres cuantumul dobânzii legale.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, criticile din apel sunt mai consistente, vizând modalitatea efectivă de apreciere de către instanţa de fond a temeiniciei acestei pretenţii, reclamanta încercând să justifice necesitatea acordării şi a acestei sume.

Practic, în memoriul de apel nu există nicio critică concretă a reclamantei cu privire la modalitatea în care a statuat asupra perioadei pentru care a acordat dobânda legală aferentă sumei de 254.492.471,827 ROL.

Din această perspectivă, în mod legal instanţa de apel a apreciat asupra precizării depuse de reclamantă la data de 7 iunie 2017 faţă de împrejurare că prin această cerere reclamanta nu a formulat în mod distinct o critică de nelegalitate sau netemeinicie la adresa sentinţei de fond prin care să învestească expres instanţa de apel cu verificarea acelei hotărâri sub aspectul modului în care prima instanţă a statuat cu privire la acest aspect. Se subliniază că simpla precizare a unei perioade nu poate reprezenta o veritabilă critică adusă sentinţei de fond, care să conducă la învestirea instanţei de control judiciar.

În consecinţă, se apreciază că precizarea depusă de reclamantă putea fi valorificată, cel mult, doar în cadrul criticilor care vizau netemeinicia sentinţei de fond sub aspectul respingerii dobânzii legale aferente sumei de 264.660.018.688 ROL.

În concluzie, nu poate fi primită critica reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 referitoare la nevalorificarea precizării depusă de parte la data de 7 iunie 2017.

Este înlăturată şi critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 în sensul nerespectării limitelor cererii de apel, din perspectiva accesorialităţii criticilor vizând cheltuielile de judecată la care pârâtul a fost obligat în fond faţă de criticile vizând fondul litigiului.

Se observă că solicitarea din apel a pârâtului vizând nelegalitate stabilirii nivelului taxei de timbru la care a fost obligată în fond nu are un caracter accesoriu criticilor formulate faţă de pretenţiile admise, ci au un caracter de sine stătător. Se observă, astfel, că pârâtul a criticat această dispoziţie din sentinţa de fond, independent de cele prin care a susţinut netemeinicia obligării sale la dobânda legală, nefiind contestată doar ca o consecinţă a admiterii acestor ultime critici. Pârâtul a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva stabilirii acestora prin raportare la o expertiză extrajudiciară, nelegalitatea acestora fiind dedusă din lipsa caracterului contradictoriu al celor statuate prin acel act extrajudiciar, imposibil de cenzurat în condiţiile în care prima instanţă a înţeles să nu administreze o probă directă constând în efectuarea unei expertize tehnice contabile în cursul judecării în fond.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a limitelor cererii de apel, astfel cum sunt determinate prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, critica reclamantei fiind nefondată sub aceste aspect.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. din 1865. Statuările instanţei de apel privind modalitate de interpretare a sintagmei de "debit principal" nu se subsumează noţiunii de împrejurări de fapt şi de drept care să fie necesar a fi puse în discuţia părţilor, chiar dacă nu au fost menţionate în cerere sau întâmpinare. Se observă că Decizia nr. 59/2006 nu poate constitui o împrejurare de fapt şi de drept astfel cum este reglementată de art. 129 alin. (4) C. proc. civ. din 1865, fiind în fapt decizia care a determinat reluarea judecăţii. Pe de altă parte, se reţine că problema asupra căreia au dezbătut părţile are în vedere tocmai debitul înscris în titlul executoriu, părţile interpretând diferit acest debit.

Totodată, se reţine că acele considerente prin care instanţa de apel a statuat asupra modalităţii de interpretare a deciziei de casare reprezintă judecăţi efectuate de instanţă asupra temeiniciei sentinţei de fond, din perspectiva criticilor şi susţinerilor reclamantei însăşi, faţă de natura sumei de 264.660.018.688 ROL, în raport de care au fost solicitate dobânzile legale.

Din aceleaşi considerente, nu se poate reţine nici încălcări ale principiului contradictorialităţii ori a dreptului la apărare, astfel cum invocă reclamanta.

Se reţine că deşi invocă formal încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. din 1865, reclamanta nu formulează critici care să impună analiza legalităţii deciziei de apel din perspectiva nerespectării acestei dispoziţii legale.

Este înlăturată şi critica reclamantei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. din 1865. Nu se poate aprecia asupra încălcării dispoziţiei art. 296 C. proc. civ. din 1865 având în vedere modalitatea în care chiar reclamanta a înţeles să contureze limitele rejudecării cauzei atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel. Sunt reiterate considerentele expuse anterior referitoare la conduita procesuală a reclamantei atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel. Toate aceste precizări făcute de reclamantă se circumscriu principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel neputând analiza cauza decât în aceste limite. În acest context nu au relevanţă aserţiunile reclamantei referitoare la întinderea efectelor deciziei de casare, prin raportare la decizia pronunţată în recurs ori la încheierea de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia de recurs.

Se constată din acest punct de vedere că reclamanta avea posibilitatea să observe contradicţia dintre dispozitivul şi considerentele deciziei de apel şi să acţioneze în consecinţă la acel moment. Or, decizia de apel a fost recurată doar de către pârât. Ulterior, reclamanta, prin acte de dispoziţie proprii, a precizat limitele în care urma să se rejudece cauza. Din acest considerent, în mod legal instanţa de apel nu a procedat la analiza interpretării pe care reclamanta a dat-o efectelor deciziei de apel, având în vedere atât limitele fixate în faţa instanţei de fond, cât şi limitele impuse prin cererea de apel.

Este nefondată şi critica reclamantei referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 270 C. proc. civ. din 1865. În mod legal instanţa de prim control judiciar nu a dat efect de recunoaştere notelor depuse pârât la data de 16 ianuarie 2017 în faţa instanţei de fond. Pentru a avea valoarea prevăzută de art. 270 recunoaşterea pârâtului trebuie să fie expresă şi neechivocă, instanţa urmând să pronunţe la cererea reclamantului o hotărâre parţială în măsura acestei recunoaşteri. Pe lângă faptul că în mod evident pârâtul nu a exprimat o recunoaştere expresă şi neechivocă a unei părţi din pretenţia formulată de reclamant, se observă că pârâtul propune un contracalcul pentru a combate suma astfel cum a fost evidenţiată în înscrisul extrajudiciar depus de reclamantă la dosar.

Pe de altă parte, nu poate fi acceptată modalitatea de interpretare propusă de reclamantă în ce priveşte dispoziţia cuprinsă în art. 270 C. proc. civ. din 1865. Pentru a fi în situaţia greşitei aplicări a acestui text legal ar fi fost necesar ca pe lângă recunoaşterea expresă şi neechivocă din partea pârâtului a unei părţi din pretenţia dedusă judecăţii, să fi existat şi solicitarea expresă a reclamantei în sensul pronunţării unei hotărâri parţiale din partea reclamantei. Or, în speţă, reclamanta nu a formulat o solicitare în acest sens, făcând o simplă precizare în apel în sensul că a fost de acord şi şi-a însuşit calculul făcut de pârât. Se observă, că susţinerea reclamantei nici măcar nu este fondată, având în vedere că ulterior depunerii de către pârât a notelor din 16 ianuarie 2017, reclamanta nu şi-a exprimat o poziţie procesuală în sensul că achiesează la acest calcul, că îi dă valoarea unei recunoaşteri, ci, dimpotrivă, a solicitat administrarea probei cu expertiză contabilă, aşa cum rezultă din cele consemnate în încheierea de şedinţă din data de 16 ianuarie 2017. Pe de altă parte nici în apel, cu singura menţiune din memoriu în sensul că în faţa instanţei de fond că ar fi fost de acord cu calculul pârâtului - menţiune nereală, reclamanta nu a susţinut acordarea sumei astfel cum rezultă din notele pârâtului, prin criticile formulate solicitând efectuarea unei expertize contabile, probă, de altfel, admisă de instanţa de prim control judiciar.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865:

Nu se poate reţine o contradictorialitate a deciziei de apel din perspectiva considerentelor prin care instanţa a statuat asupra limitelor învestirii în calea de atac se menţionează din această perspectivă considerentele expuse anterior vizând conduita procesuală a reclamantei pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă şi în apel. În acest context, este legală aprecierea instanţei de apel cu privire la limitele învestirii în calea de atac, faţă de modul de formulare a criticilor în memoriul depus la instanţă, faţă de exprimarea explicită a ceea ce se contestă din sentinţa de fond. Legalitatea deciziei de apel este dedusă şi din faptul că, aşa cum s-a precizat deja, reclamanta nu a adus modificări cererii de apel prin precizarea depusă la 7 iunie 2017; se reiterează faptul că reclamanta nu a completat prin aceste precizări criticile aduse hotărârii instanţei de fond prin care să învestească instanţa de apel cu o verificare a modului de stabilire a perioadei pentru care s-a solicitat dobânda legală pentru prima pretenţie a acestei părţi.

Este înlăturată critica privind nemotivarea de către instanţa de apel a reducerii sumei stabilite prin expertiza efectuată în cauză, fiind reţinut că instanţa a motivat această măsură prin raportare la cele stabilite de tribunal şi limitele apelului. Există deci, considerente care explicitează măsura consemnată în dispozitiv, nefiind în prezenţa unei lipse de motivări, aşa cum susţine reclamanta.

Critica referitoare la motivarea incorectă a soluţiei dată în dispozitiv referitoare la modificarea sumei stabilită de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată nu se înscrie în ipotezele avute în vedere de legiuitor în reglementarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neputând face, deci, obiect de analiză din această perspectivă. În ce priveşte pretinsa înrăutăţire a situaţiei reclamantei în propria cale de atac, se reiterează considerentele expuse anterior referitoare la autonomia criticilor pârâtului faţă de modalitatea de stabilire de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată faţă de criticile formulate pe fondul pretenţiilor cauzei. De altfel, din acest considerent a şi fost admis apelul pârâtului, chiar dacă criticile pe fondul pretenţiilor nu au fost admise.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa contradictorialitate dintre considerentele care statuează asupra posibilităţii de contestare a modului de stabilire a actualizării doar pe calea contestaţiei la executare cu acele considerente care conduc la concluzia că legea procesuală nu ar permite actualizarea creanţei în raport de cursul USD/leu. Aspectele invocate de reclamantă sub această critică vizează situaţii distincte; astfel primul considerent vizează modalitatea în care a fost stabilită de către executorul judecătoresc a sumei de 264.660.018.688 ROL, în timp ce cel de-al doilea considerent vizează strict problema posibilităţii acordării dobânzii calculate asupra aceleiaşi sume. În consecinţă, nu se poate reţine o contradicţie în motivarea dată de instanţa de apel.

Nu se reţine nici existenţa unor motive străine de natura pricinii, având în vedere că însăşi reclamanta indică faptul că suma de 264.660.018.688 ROL reprezintă actualizarea debitului astfel cum a fost stabilit în titlul executoriu, cererea de chemare în judecată vizând tocmai dobânda legală calculată asupra acestei sume.

3. Cu privire la criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865:

Se reţine că subsumat acestui temei legal reclamanta reia aserţiunile referitoare la cererile sale precizatoare, formulate în fond şi apel. Critica este nefondată faţă de cele expuse anterior, raportat la principiul disponibilităţii, la limitele stabilite prin cererea de apel, limite care nu au fost expres modificate prin precizare invocată de reclamantă şi depusă în apel.

Nu este reţinută nici critica reclamantei referitoare la greşite interpretare dată de instanţa de apel sintagmei "debit principal", inserată în dispozitivul Deciziei nr. 59/2006. Se observă că reclamanta, pentru prima dată în judecarea cauzei, încearcă să acrediteze ideea că suma de 264.660.018.688 ROL ar reprezenta debit principal. Or, încă din momentul formulării cererii, precum şi prin precizările formulate pe tot parcursul procesual, reclamanta a arătat că această sume este chiar ceea ce este, adică o actualizare a debitului principal. Cu acest titlu a fost stabilită de executorul judecătoresc, cu acest titlu a fost încuviinţată de instanţa de executare şi tot cu acest titlu a fost achitată de pârât. Din acest considerent ea nu poate fi inclusă în debitul principal, acesta fiind reprezentat de suma astfel cum a fost stabilită în Sentinţa civilă nr. 542/2000.

De altfel, reclamanta a pretins pe tot parcursul judecării cauzei dobânda legală distinct pentru fiecare din cele două sume: debit principal şi actualizare debit principal, în această notă fiind expuse susţinerile sale.

Pe de altă parte, trecând peste legalitatea sau nelegalitatea actualizării de către executorul judecătoresc prin raportare la paritatea USD/leu a sumei în RON ce este menţionată în titlul executoriu invocat de reclamantă, ce nu face obiectul prezentei cauze, se reţine că reclamanta a solicitat acordarea dobânzii legale aferentă sumei stabilită cu titlu de actualizare pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2003 şi 1 iunie 2004, ultima dată reprezentând ziua anterioară celei în care pârâtul a efectuat plata sumei de 264.660.018.688 ROL.

Deci, reclamanta solicită acordarea dobânzii legale pentru perioada anterioară stabilirii sumei, în opinia acesteia suma era datorată din momentul executării debitului principal. Se observă că executarea unui titlu executoriu este o procedură unică, în cadrul căreia se efectuează toate operaţiunile necesare pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin titlul executat. Una din operaţiunile efectuate în cadrul executării este şi aceea a actualizării debitului, suma astfel stabilită urmând a fi datorată de debitor din momentul emiterii de către executor a procesului-verbal care cuprinde această actualizare. Cu alte cuvinte, dobânda legală putea fi datorată doar pentru viitor, iar nu pentru trecut, chiar dacă suma astfel stabilită reprezintă actualizarea debitului principal.

Actualizarea sumei cuprinsă în titlul executor efectuată de executorul judecătoresc nu se confundă cu debitul asupra căreia este stabilită şi nici nu devine parte componentă a acestuia pentru a fi datorată din momentul emiterii titlului executoriu. Ea reprezintă chiar acoperirea prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea la timp a obligaţiei principale, putând îmbrăca fie forma parităţii cursului USD/leu, fie forma dobânzii legale. Dar nu se poate face mai întâi o actualizare la paritatea cursului USD/leu, pentru ca apoi să fie solicitate şi dobânzile legale, prin includerea acestei actualizări în debitul executat.

Din acest considerent se apreciază legalitatea deciziei de apel din perspectiva netemeiniciei pretenţiei reclamantei care doreşte o dublă despăgubire pentru prejudiciul produs prin executarea cu întârziere a debitului principal, o dată prin obţinerea actualizării cu paritatea USD/leu, iar apoi prin solicitarea de aplicare a dobânzii legale asupra acestei actualizări.

Aserţiunile reclamantei referitoare la o modalitate de evidenţiere contabilă din partea pârâtului a debitului pe care îl datora sunt nerelevante în speţă, faţă de dispozitivul titlului executoriu deţinut de reclamantă.

Referirile reclamantei referitoare la decizii ale Curţii Constituţionale nu au relevanţă în contextul cauzal.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

II. Asupra recursului formulat de pârât:

Nu poate fi reţinută critica pârâtului referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1088 C. civ. din 1864. Este apreciată legalitatea deciziei de apel din perspectiva considerentelor care statuează asupra aplicabilităţii prevederilor art. 1082 - 1088 C. civ. din 1864 şi în materia răspunderii civile delictuale, raportat şi la poziţionarea acestor dispoziţii legale în capitolul intitulat "Despre obligaţii". Întrucât nu se face distincţie în ce priveşte natura obligaţiilor la care se referă acest capitol, jurisprudenţa a fost unanimă în a considera că textele legale se aplică deopotrivă în cazul obligaţiilor stabilite în sumă de bani, indiferent de izvorul acestora, contractual sau delictual.

Este înlăturată şi critica referitoare la neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, aceste condiţii sunt îndeplinite, fapta ilicită fiind reprezentată de neîndeplinirea la timp a obligaţiei de plată stabilite prin titlul executoriu, pârâtul nedovedind existenţa unui caz fortuit sau de forţă majoră care să ducă la exonerarea sa de plată.

Este îndeplinită şi condiţia culpei, neputând fi reţinute susţinerile pârâtului referitoare la plata sumei din titlul executoriu în 2 luni de la data formulării cererii de executare silită. Se reţine că obligaţia sa de plată s-a născut la momentul rămânerii definitive a sentinţei ca constituie titlu executoriu, regula fiind aceea a executării benevole. Or, între acel moment şi formularea cererii de executare silită au trecut 2 ani, fără ca pârâtul să fi executat titlul executoriu. Nu sunt relevante nici susţinerile pârâtului referitoare la parcurgerea unor proceduri legale de alocare sumei bugetare, aceste aspecte nefiind de natură a se constitui în cauze de forţă majoră sau caz fortuit care să determine o lipsă de culpă a pârâtului.

Este îndeplinită şi condiţia existenţei prejudiciului, în cazul sumelor de bani acesta fiind prezumat la nivelul dobânzii legale. Nu au incidenţă în speţă dispoziţiile art. 3711 C. proc. civ. din 1865, nefiind în prezenţa unei actualizări a debitului principal prin raportare la criterii evidenţiate în titlul executoriu. Litigiul de faţă are drept obiect exclusiv stabilirea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a sumei ce o datora pârâtul faţă de reclamantă. din acest considerent au fost verificate condiţiile răspunderii civile delictuale. Dispoziţiile invocate de pârât aveau relevanţă doar în condiţiile în care reclamanta ar fi încercat o asemenea actualizare cu dobânda legală în cadrul executării silite a titlului executoriu, moment în care s-ar fi putut contesta inexistenţa în acel titlu a criteriilor în raport de care să fie făcută această actualizare.

Or, aşa cum s-a arătat prin însăşi cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a faptei ilicite şi culpabile a pârâtului constând în neexecutarea la timp a obligaţiei sale.

Este înlăturată şi critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) şi art. 214 C. proc. civ. din 1865. Se reţine că pârâtul invocă sub acest temei legal faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Or, potrivit art. 2812a C. proc. civ. din 1865, completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai prin procedura reglementată de art. 281 - 2812 din acelaşi act normativ. Pârâtul, criticând lipsa pronunţării de către instanţa de apel asupra capătului de cerere vizând acordarea cheltuielilor de judecată, eludează dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ. din 1865, tinzând spre completarea deciziei de apel. În consecinţă, critica nu poate fi reţinută şi analizată de instanţa de recurs.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. SA Bucureşti şi de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 1404 din 29 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 29 martie 2018.

Procesat de GGC - LM